Capitolul 5- Cine eşti tu?

BPOV

Încet, cu o vădită grijă de a nu atrage atenţia asupra mea, am părăsit frumosul balcon în care îmi petrecusem ultimul sfert de oră, după care am intrat în mulţimea de oameni ce însufleţea salonul principal al restaurantului Stephany’s cu gândul de a ajunge la masa mea. Astfel, după aproximativ 10 cupluri depăşite şi nu mai puţin de 6 oameni de afaceri trecuţi de vârsta pensionării, am ajuns într-un sfârşit în locul în care Jessica şi Lauren  „înfrumuseţau” în continuare atmosfera, îmbogăţind-o negreşit cu ultimele noutăţi în materie de vacanţe exotice. Cum era de aşteptat soţul meu Jake nici măcar nu îmi remarcase lipsa, fapt pentru care mi-a fost mult  mai uşor să uit puţin câte puţin evenimentele petrecute cu nu mult timp în urmă. Câteodată aveam impresia că dacă aş lipsi câteva zile bune din viaţa şi aşa plină a soţului meu, nu numai că nu s-ar arăta afectat cât de cât dar nici nu cred că şi-ar da seama de lipsa mea. Din fericire însă, curiozitatea mea nu era chiar atât de morbidă încât să încerc să aflu răspunsul la această întrebare, atât de simplă aparent.

Cu palmele în continuare transpirate, deşi nu ştiam sincer de ce, am luat încă un pahar de şampanie, hotărâtă să alung din propriul haos al minţii mele imaginea atât de vie a ochilor verzi ce îmi răpiseră liniştea în această seară, la prima vedere banală şi lipsită de orice fel de evenimente importante. Misteriosul domn al cărui nume rămânea în continuare o enigmă pentru mine, nu numai că mă scosese din propria stare de apatie, care în ultimul timp era tot mai prezentă, indiferent de ocazie, dar reuşise, mai presus de orice, să îmi aducă şi un mic zâmbet pe buze al cărui motiv rămânea necunoscut. Bizar poate, dar acum eram de-a dreptul recunoscătoare drăguţei lui partenere din această seară cu părul de culoarea abanosului, că a venit la timp pentru a ne întrerupe. De ce? Poate pentru faptul că mi-am permis pentru câteva minute să uit complet de faptul că sunt o femeie căsătorită, cu propriul meu rost se pare, indiferent de condiţiile dezastroase în care acest mariaj îşi ducea banala existenţă.

Era lesne de înţeles cum întregul meu comportament depăşise graniţele realismului din moment ce îmi permisesem să flirtez cu neruşinare, uitând de tot şi de toate. La simpla realizare a acestui fapt, m-am plesnit mental, ascunzându-mi cu şiretenie zâmbetul afectat. Aproape că şi uitasem simpla consonanţă a acestui cuvânt, darămite semnificaţia lui. Din motive subiective poate, în urma a 5 ani de mariaj ajunsesem să fiu aproape imună la numeroase aluzii de orice tip. Mai mult decât atât, asta nu îmbogăţise cu nimic faptul că propriul meu soţ mă ignora tot mai mult, cu sau fără ştiinţa lui. Trecuse mult prea mult timp de când un  bărbat nu-mi mai arătase atât de mult interes, chiar şi printr-un simplu flirt. Flirt??? Ce era flirtul?

Un joc nevinovat, de-a şoarecele şi pisica, între două persoane care nu se cunosc, dar împărtăşesc un anumit interes crescând pentru descoperirea celeilalte persoane. Un contact vizual direct susţinut de priviri pătrunzătoare, de zâmbete timide, dar din ce în ce mai îndrăzneţe, de un joc de vorbe incitant şi de ce nu, de o cât mai multă apropiere de celălalt, chiar şi fizică. Toate aceste mici caracteristici au fost prezente mai devreme în întâlnirea cu acel necunoscut, şi cu riscul de a fi considerată iresponsabilă, întreg acest joc îmi făcuse plăcere. Cum aşa? De ani întregi, nu m-am mai simţit cu adevărat atractivă pentru un bărbat, dar întregul comportament al bărbatului din noapte, care nu era câtuşi de puţin un exemplar urât, mi-a demonstrat contrariul. M-am simţit atrăgătoare, fermecătoare şi tânără. Ce femeie nu ar fi mulţumită de aceste aprecieri, oricât de irealiste şi copilăroase, sau lipsite de sinceritate ar fi ele?

Deşi îmi dădusem seama că întâlnisem un nimeni altul decât un cuceritor înnăscut, programat parcă pentru a flirta, a minţi frumos şi a seduce fără drept de apel, pe orice femeie ce i se părea potrivită, folosindu-se de aceeaşi pereche de ochi ce nu trădau nimic şi de acel zâmbet ştrengar atrăgător, acest lucru nu mă făcea să mă simt mai puţin flatată. Îmi amintise mai degrabă faptul că eram încă tânără, cu o mare capacitate de a cuceri şi a seduce la rândul meu. Eram capabilă de asta şi mult mai multe, chiar dacă propria mea stare civilă din acest moment, mă împiedica să fac acest lucru, mai mult din punct de vedere moral. Pentru câteva minute nu mai fusesem o simplă figură, inodoră, insipidă, ştearsă, nu nicidecum… fusesem atrăgătoare… îndrăzneaţă… un pic obraznică… o veche Bella adolescentă, de care sincer îmi fusese dor. Cât de mult timp trecuse oare de când această veche versiune nu mai ieşise la suprafaţă? Mult prea mult timp… cu siguranţă…

O bătaie uşoară pe umăr, mă făcu în schimb, să sar de pe scaun în anticipaţie, amintindu-mi faptul că trebuie să mă trezesc la realitate mai devreme sau mai târziu, şi să uit astfel de toate distracţiile apărute pe parcurs.

-Te-ai simţit bine iubito? În scurt timp va începe şi recitalul la pian… îmi şopti Jacob în ureche, după care se aşeză lângă mine, amintindu-mi încă o dată rolul meu din această seară: o simplă damă de companie. Zâmbind din nou, dar de această dată mai mult fals, i-am pus mâna pe genunchi, într-o încercare fără prea multă reuşită de a mă face plăcută.

-Desigur, Jake, m-am simţit excelent, i-am răspuns machiavelic, câştigând un surâs afectat din partea lui.

Înainte de a mai putea adăuga ceva în schimb, gazda acestui eveniment organizat, un bărbat la aproape 40 de ani, îmbrăcat într-un elegant costum gri, ne atrase atenţia asupra programului din această seară. În mare parte, nu mi se mai părea nimic neauzit, aşa că am încercat să mă concentrez la o baie în spumă, extrem de relaxantă, care m-ar aştepta acasă, după tot acest show de imagine, unde aparenţele erau la ordinea zilei. Încă două ore… doar atât…

-Doamnelor şi domnilor, bine v-am găsit. În primul rând aş dori să vă mulţumesc pentru faptul că aţi ales ca în această seară să ne alăturaţi şi speram din suflet ca până la sfârşit să participaţi la toate provocările noastre. După cum bine ştiţi, am dorit să înfrumuseţăm atmosfera, motiv pentru care este o mare onoare pentru mine să vi-l prezint în minutele ce urmează, pe faimosul pianist, Edward Cullen, ce a răspuns atât de amabil invitaţiei noastre… începu pomposul discurs, acelaşi omuleţ, anunţând într-un sfârşit singura reprezentaţie din această seară ce mi-ar putea capta interesul cu adevărat.

Oftând plictisită la imaginea atât stupidă a oamenilor de lângă mine, care începuseră deja să aplaude înainte de a-şi da seama bine de ce fac acest lucru sau mai ales pentru cine, arătându-şi snobismul încă o dată, am luat înfrântă paharul de şampanie din faţa mea, neterminat încă. Ştiam că toleranţa mea la alcool nu era una strălucită şi dacă voi continua în acest ritm, nu voi ajunge prea departe, dar pe moment, aproape că nu îmi mai păsa de nimic. Ultimele luni, atât de seci alături de soţul meu, mă făcuseră să cred că în viaţa lui, nu contam câtuşi de puţin, iar cu fiecare oră ce trecea, îmi era tot mai greu. Puţin câte puţin barierele din jurul meu, de nepăsare şi ignoranţă, se spărgeau, iar durerea invada. Îmi era dor de Forks, oraşul meu natal atât de simplu, îmi era dor de zăpăcita mea mamă, îmi era dor de vechii mei prieteni… cu alte cuvinte… îmi era dor de lumea pe care o lăsasem în urmă din iubire… pentru el… toate au fost pentru Jacob… Tinereţea mea fusese a lui… dragostea mea pură… întreaga mea viaţă… fusese a lui… am gândit din nou… uitându-mă cu coada ochiului… la străinul care îmi dăduse numele lui… Black… Jacob Black… Părul lui negru, ochii lui închişi la culoare… zâmbetul afectat dar care devenise groaznic de rece şi formal… De cine mă îndrăgostisem oare? am încercat să îmi termin şirul gândurilor, luând şi ultima gură de băutură, care îmi pişcă limba, dar într-un moment mai mult decât plăcut, şi hotărând să îmi îndrept atenţia într-un final către scenă.

-Doamnelor şi domnilor, aplauze încă o dată pentru… EDWARD CULLEN!!! termină prezetatorul evenimentului, moment în care mă pregătisem să mă alătur mulţimii cu aplauze. Era şi timpul…

Mâinile împreunate, mi-au îngheţat în schimb pe loc, atunci când o cascadă de păr răvăşit de culoarea bronzului îmi atrase atenţia, făcându-mă să înlemnesc la propriu. Aveam senzaţia că imaginaţia mea îmi juca feste, mărturisind că nu era prima dată când se întâmplase asta. Ameţeala mea provocată de băutură nu mă ajuta nici ea. Ce Dumnezeu? Bănuielile mele s-au confirmat în schimb, atunci când, silueta familiară  a bărbatului, a cărui nume nu-mi mai era acum necunoscut, s-a arătat în faţa noastră, ajungând cu totul în lumina reflectoarelor. Acelaşi zâmbet ştrengar care acum îşi pierduse din seductivitate în favoarea unei formalităţi impuse de situaţia în care se afla, aceeaşi ochi care acum la lumină, păreau mult mai vii, aceeaşi eleganţă afişată care nu îşi pierdea nimic din graţie, nici chiar acum când se apleca uşor în faţa noastră, în semn de respect tacit pentru publicul din seara asta. Ce ironie şi cum se schimbaseră rolurile în această seară. El era acum artistul, persoana importantă, iar eu devenisem acum doar o altă fată din public, nerăbdătoare să îi asculte prestaţia. Îmi dădeam acum seama că rolul de cuceritor i se potrivea ca o mănuşă, cum se putea altfel? Incapabilă de a mai face o mişcare, nu am mai reuşit altceva decât să mă uit pierdută la el, urmărindu-i cu atenţie gestică. Era admirabil.

Următoarele minute au trecut ca prin farmec. De la primele note cântate de pian, până la acordurile mai complicate, atmosferă a devenit dintr-una banală, una serioasă, meditativă, uşor gravă. Deşi nu aveam prea multe cunoştinţe în acest domeniu, chiar şi cu simpli ochi de amator, îmi dădeam seama că aveam în faţa ochilor, mai presus de toate, un artist desăvârşit. Era incredibil, iar întreaga lui prestaţie nu înceta să mă surprindă.

Simplele note aveau puterea de a mă transcende într-o cu totul altă lume… o lume magică, lipsită de limite temporale şi spaţiale, ireală de-a dreptul… Fermecată, mi-am dus mâna în dreptul inimii care începuse să bată destul de tare, şi profitând de faptul că luminile din sală s-au închis, scena rămând singura în vizor, mi-am închis uşor ochii, dorind ca pentru câteva secunde să scap de toate. Îmi venea să plâng… dar în acelaşi timp îmi venea să zâmbesc… Melodia aleasă de el era superbă… atât de sensibilă… atât de lină… frumoasă… Părea tristă… dar în acelaşi timp îţi dădea speranţă… Mă uitam la întreaga mea viaţă… Câteodată părea sortită eşecului… dar chiar aşa era? Sau numai asta vedeam eu?

Mintea mea formula singură răspunsul, moment în care mi-am deschis ochii revoltată. M-am uitat din nou la silueta omului de la pian, a cărui simplă muzică mă făcuse să văd şi altă faţă a realităţii… o realitate a cărui faţă… probabil că o ignorasem până acum… Poate că nu era totul pierdut pentru mine… nu… nu avea cum să fie aşa… trebuia să lupt şi totul depindea numai de mine. Adevărul îl ştiam deja…

Cât de liniştit părea atunci când cânta la pian… cât de concentrat părea… era ca şi cum… cheia fericirii lui… întreaga lui motivaţie de a trăi se regăsea în acele clape… unele albe, altele negre, dar care împreună deşi atât de diferite, formau un întreg desăvârşit de perfecţiune. Încet, mi-am dus o mână, la ochiul stâng, descoperind cu surprindere, că era umed, dar nu asta mă preocupa acum. Cât de mult mi-aş dori ca pentru măcar câteva clipe să descopăr, să simt, să trăiesc, perfecţiunea pe care el părea să o cunoască în momentul în care cânta la pian. Era atât de diferit, faţă de bărbatul pe care îl întâlnise eu cu atâtea minute în urmă şi nu îmi puteam da seama de ce… Părea atât de iraţional.

Câteva acorduri mai târziu, magia se opri… iar pentru câteva secunde liniştea domni în încăpere. Lumea a izbucnit în aplauze, iar luminile s-au deschis, orbindu-mă la propriu. Acum îmi venea să plâng… poate pentru că nu eram încă pregătită, şi nici nu vroiam să mă întorc la realitate. Era ca şi cum avusesem cel mai frumos vis, şi acum că mă trezisem, inima mea se umplea de tristeţe, la gândul că totul fusese o iluzie. Nu era corect… dar oare ce era? mi-am spus în gând, după care m-am ridicat şi eu în picioare, începând să aplaud.

Părăsi bancheta pianului, după care se îndrepta încă o dată spre publicul lui, încheind întregul spectacol cu o reverenţă, după care coborî de pe scenă şi se pierdu în mulţimea, care se formă din nou în sala principală. Totul se sfârşise şi în mai puţin de câteva minute, atmosfera creată atât de simplu de Edward Cullen, se schimbă, stricându-se în favoarea snobismului, ce se afişase până acum la petrecere, încă de la început şi din motive uşor de înţeles, nu îmi mai doream altceva acum decât să ajung acasă.

-Bella… este timpul să cunoaştem vedeta serii, îmi şopti Jake, bine-dispus ca de obicei, dar înainte să îmi dau seama cu adevărat la ce se referă, mă luă de braţ, în momentul în care o nouă pereche se îndrepta înspre noi. Am înlemnit…

Părul de bronz, care acum părea chiar şi mai răvăşit decât era posibil, însoţit de simpatica femeie, cu care fusese toată seara se apropiau de noi hotărât. Cu siguranţă seara asta era un dezastru.

-Bella… cred că îl recunoşti, pe Edward Cullen, pianistul nostru din această seară, începu Jake, destul de fals prezentările, moment în care ochii lui verzi îşi îndreptaseră toată atenţia asupra mea, arzând uşor, cu un surâs arogant şi misterios ce îi domina expresia. Ştiam la ce se gândea, şi da… cu siguranţă îl recunoşteam… Domnule Cullen… soţia mea, Isabella Black… termină Jake prezentarea, întrerupând astfel contactul vizual dintre noi.

Candoarea din ochii lui verzi se transformă brusc în simplă politeţe, după care, îmi luă uşor mâna într-a lui, sărutând-o uşor, şi menţinând contactul vizual. La ce se gândea?

-Încântat, doamnă Black, deschise el discuţia, punând exagerat aproape accentul pe cuvântul “doamnă” după care dădu drumul mâinii simplu, întorcându-se spre compania lui. Doamnă… Domnule Black… aş vrea să v-o prezint pe sora mea, Alice Cullen, care la sfârşitul acestei seri, v-a prezenta, un eveniment caritabil, la care sper din suflet că ve-ţi participa.

-Desigur, vom participa cu plăcere… încântat, domnişoară Cullen… răspunse Jake, la fel de diplomat, făcându-mă să îmi dau uşor ochii peste cap.

Jake nu credea deloc în caritate, oricât de mult, încercasem eu de-a rândul anilor să îl fac să îşi schimbe părerea. Cu toate astea, când era vorba de un interes personal, se dovedea a fi cea mai generoasă persoană de pe acest pământ, fapt care strica întregul farmec. Uitându-mă pe furiş la Alice, îmi dădeam seama că deşi erau rude, cei doi fraţi nu semănau deloc, dar cu toate astea, părea o persoană mai mult decât drăguţă, şi îmi era imposibil să o displac, mai ales că nu semăna deloc cu celelalte femei de aici. Deşi era mititică de statură şi destul de tânără, genera o naturaleţe şi o siceritate rar întâlnită, fapt care o făcea cu atât mai interesantă, şi foarte greu de ignorat.

-POT SĂ VĂ FUR SOŢIA??? îmi întrerupse Cullen şirul gândurilor, transformându-le în simplă panică, la vederea ochilor lui care acum mocneau de intensitate, lângă un surâs neîmplinit, dar la fel de puternic. Ce naiba avea de gând să facă? Era nebun?

-Pardon? începu Jacob rigid… dar fu imediat întrerupt.

-Pentru un dans…

-Ǎăă… da… desigur… Bellei îi place să danseze… termină Jacob discursul patetic, cu o minciună de proporţii uriaşe, alegând să mă trimită fără dar şi poate în gura lupului, motiv pentru care i-am trimis o privire ucigătoare, pe care o ignoră destul de elegant.

Uram totul… uram situaţiile în care eram pusă… uram tocurile care acum mă deranjau la propriu… uram rochia care mă strângea atât de tare, părul care mi se răvăşise, băutura care de abia acum mi se urcase la cap, hotărâtă să îmi facă creierul zob… dar mai ales… îmi uram soţul… îl uram oficiam… şi totuşi… din toată această pleiadă a urii… lipsea cineva, şi nu înţelegeam de ce.

Acel cineva care acum îmi luă mâna într-a lui, conducându-mă hotărât pe ringul de dans, şi care încercase cu tot dinadinsul, fără să se dea bătut, să îmi schimbe întreaga seara, într-una neconvenţională, atipică şi palpitantă, reuşise să scape de antipatia mea. Deşi îmi era complet străin, nu îl puteam urî deocamdată, pe Edward Cullen.

***

-Nu ştiu să dansez chiar atât de bine… am şoptit uşor panicată în momentul în care Edward mă cuprinse mult prea familiar de talie, tragandu-m înspre el hotărât.

-Nu-i nimic… te conduc eu… sunt destul de bun la asta… răspunse cu un surâs încrezător, topindu-mi tot elanul.

Respirând adânc, m-am lăsat dusă de val în paşii lenţi ai melodiei ce se auzea în surdină. Era un ritm plăcut, delicat, pe care el îl păstra cu o uşurinţă nedisimulată, trăgându-mă şi pe mine după el. Mai mult decât atât, deşi uram să dansez, acum îmi dădeam seama cu uimire că nu mă simţeam aiurea, ci din contră. Profitând de situaţie, mi-a luat câteva secunde pentru a-l observa în detaliu pe omul al cărui parfum simplu dar distins de mosc, aromat cu nelipsitul tutun pe care îl consumase cu siguranţă mai devreme, îmi inundase nările într-un mod plăcut. Ridicând privirea precaută, mi-am dat seama că şi el făcea acelaşi lucru. Îmi dădeam seama că era într-adevăr un bărbat înalt, cu o constituţie atletică, datorită faptului că, deşi purtam tocuri destul de înalte, îi ajungeam doar cu puţin mai sus de umeri. Dar asta nu era totul. La lumina zilei, ochii lui erau mai vii decât era posibil, tenul curat, proaspăt bărbierit, strălucea la propriu, şi mai mult decât atât, bărbia lui, era parcă sculptată în fildeş, laolaltă cu părul de o culoare extrem de rară cu o personalitate proprie se pare. Era o imagine mai mult decât delicioasă, dar hotărând să revin la realitate şi să ignor pe cât posibil privirea lui pătrunzătoare, am dat glas primului gând care mi-a trecut prin minte.

-Nu a fost prea frumos ce ai făcut mai devreme… am spus, reamintindu-i iluzia răutăcioasă de mai devreme, adusă soţului meu.

-Poate că ai dreptate, dar nu m-am putut abţine… Mai mult decât atât, continuă el, apropiindu-se acum torturant de încet de urechea mea. Dacă ai fi a mea, doamnă Black, eu nu te-aş lăsa singură cu nimeni, mai ales cu un bărbat ca mine, termină el, după care se retrase, făcându-mi din ochi cu subînţeles. Asta ce vroia să însemne?

-Esti un bărbat periculos? l-am întrebat ironic, abţinându-mă să râd.

-Pentru unele femei da… răspunse el, cu un zâmbet, un pic mai slab, încercând să pară serios.

La seriozitatea lui afişată, nu m-am putut abţine şi am cedat, dând drumul unei rafale de râs. Cu siguranţă excesul de băutură îşi făcea efectul, poate în cel mai nepotrivit moment, dar la privirea lui indignată de reacţia mea, nu puteam să mă opresc.

-Am zis ceva amuzant?

-Nu… nu… absolut deloc… doar că voi bărbaţii aveţi impresia că toate femeile ar cădea la picioarele voastre fără prea mult piedici. Puţin probabil… am spus eu sfidându-l. Din nu ştiu ce motiv, siguranţa lui mă făcea pe mine să mă simt în dezavantaj, motiv pentru care vroiam cu tot dinadinsul să schimb acest lucru.

-Asta e ceea ce crezi? Eu cred că ai fi surprinsă să afli, câte din femeile prezente aici, măritate sau nu, ar uita de valorile morale de dragul unei… distracţii să îi spunem… răspunse sec, uitându-se răutăcios în ochii mei. Din nu ştiu ce motive, simplul lui răspuns la sfidarea mea, mă enerva şi mai mult. Cine naiba se credea?

-Ei bine, eu cred că eşti doar un arogant…

-Iar eu cred despre tine că eşti o inhibată… răspunse el, râzând uşor victorios la expresia mea, care acum cu siguranţă trimitea tunete şi fulgere. Cum îndrăznea?

-Atunci dă-mi drumul… am răspuns indignată, la senzaţia trupului meu care acum era lipit de al lui, într-un mod mai mult decât intim, şi al degetelor lui care se jucau nevinovat pe spatele meu, acoperindu-l delicat ca o perdea.

-Dansul nu s-a terminat… şi pentru o inhibată… te descurci excelent… termină el discuţia lăsându-mă fără replică pe moment, după care mă învârti din nou în ritmul muzicii.

Oftând neconvingător, am cedat în faţa ochilor lui amuzaţi. Dacă el lua totul ca pe un joc la fel puteam face şi eu. Ce putea fi atât de greu? Pierduţi în ringul de dans eram la adăpost de privirile indiscrete, aşa că nu vedeam care era problema. În plus, cu noile evenimente, mi-ar fi plăcut ca dansul să dureze mai mult. O dată cu ultimele acorduri, muzica se opri încetişor, dar el nu îmi dădu drumul imediat din strânsoare. Într-un final, se depărtă de mine precaut, după care îmi duse mâna la buze din nou, sărutând-o delicat.

-Mi-a făcut plăcere, doamnă Black… pe curând… termină el, făcându-mi din ochi, după care mă conduse galant lângă masa care era rezervată pentru mine, semn că mica noastră ceartă luase sfârşit, fără a  se şti bine măcar cine câştigase.

Ciudat, poate, dar aveam senzaţia că lucrurile nu vor rămâne aşa între noi. L-am căutat cu privirea în sală pe Jake, numai ca să văd că era din nou prins într-o altă discuţie cu alţi parteneri de afaceri, total inconştient de ceea ce se întâmpla în jurul lui. Sentimentul de supărare îmi reveni, şi fără să ştiu bine de ce, mi-am întors privirea la ringul de dans, numai ca să mă lovesc din nou de privirea pătrunzătoare a lui Edward, acum din nou lângă sora lui. Zâmbi misterios, mulţumindu-se parcă la simplul fapt, că îl găsisem tocmai pe el în mulţimea de oameni. Uff… cât era de enervant… şi totuşi… poate că avea dreptate…

Îi susţineam privirea şi nu puteam să înţeleg, care era legătura dintre persoana stăpână pe sine, ironică şi uşor superficială pe care o cunoscusem acum câteva minute şi artistul sensibil şi inchis în propria sa lume, aşa cum apăruse pe scenă… Deşi nu era normal… curiozitatea nu îmi dădea pace şi deşi ştiam că nu aş avea prilejul să aflu mai multe, acest lucru ma întrista acum. Ciudat… pur şi simplu ciudat…

Cine eşti tu, Edward Cullen?!?!?

…………………………………………………………………………………………………………

Capitolul 5… Cum vi se pare sincer? 😦

La sfarsitul saptamanii revin cu epilogul la „Invata-ma sa iubesc”… si cu un anunt cu privire la viitorul acestui blog…

O saptamana frumoasa la fiecare…  🙂

PS: Melodia aleasa de mine pentru acest capitol este ONE MAN’S DREAM de YANNI