CAPITOLUL 1

Sunt enervat. Este ora 2 dimineata si eu stau rezemat de trotuarul rece, tare si murdar al unei strazi oarecare. Sau ar trebui sa o numesc actuala mea locuinta? Stau si lovesc in gol aceasta parte de asfalt deoarece nu este nimic altceva care sa ma ajute pe moment sa scap de furie. Simt o duhoare slaba, dar imi pot da seama destul de usor de unde vine. Este de la mine, sau de la alte porcarii de pe aceasta strada laturalnica? Hainele imi sunt umede si lipite de mine destul de incomod si ma simt murdar. Imi trec mana prin par mai mult din obicei, dar imi inchid ochii precaut la senzatia de grasime in exces. Stomacul face si el niste zgomote teribile. Imi este atat de foame: nu am mai mancat de doua zile.

Ma duc in alt loc mai familiar, in spate la Henry’s. Este un local unde copii bogati se duc sa bea, depanand povesti in acest bar de fite. Multi dintre cei fara adapost evita aceasta strada, pentru ca de cele mai multe ori politia o elibereaza destul de repede. Copiilor bogati, nu le place saracia: ii face sa se simta incomfortabil. De asta imi place sa vin aici mai des. Nu ma intalnesc cu prea multi iar cand politia vine si imi spune sa plec, eu plec. In seara asta insa, strategia mea nu prea merge. Am deja vizitatori.

“Vecinul” meu din dreapta, si anume un depozit vechi si infect gazduieste un betiv si un drogat, ce inca mai are seringa in mana. Vecinul din stanga, nu imi dau seama ce e in neregula cu el, dar pe moment vomita pe un alt biet vagabond, ce doarme sub un maldar de cartoane. Da, pot spune ca sunt un om al strazii, dar NU SUNT un vagabond, este o mare, mare diferenta. Vagabonzii se multumesc toata viata cu extrem de putin. Eu fac tot ce pot pentru a iesi din acest rahat. Nu umblu cu droguri, nu fac alte porcarii ce ma pot trimite la inchisoare, si nu socializez cu drogatii si cu tarfele de la trotuar.

Acum o luna de zile, aveam o slujba si imparteam un apartament de la periferia orasului, cu inca alti 5 tipi. Toata aceasta chestie a durat insa numai 2luni, pana ce sa fiu evacuat. Sunt pe strazi de la 12 ani. Sa nu am un camin stabil, si sa vin si sa plec din strada, este povestea vietii mele. Acum, la 20 de ani, inca joc acelasi joc. De ce am sfarsit in strada la 12 ani? Ei bine, despre asta nu vorbesc cu nimeni. Asta este situatia, si ma chinui sa o scot la capat cu fiecare zi ce trece in plus. Fara liceu, si fara adresa sau numar de telefon, este totusi aproape imposibil.

Am lucrat pana recent, pentru un tip care se ocupa cu intretinerea si restaurarea cladirilor mari si importante din aceasta zona. Este un om cu adevarat treaba iar numele sau este Mike. Nu ne judeca pentru ceea ce suntem si a incercat sa ne cunoasca pe fiecare. Ne-a dat astfel mie si celorlalti care eram “curati”, o sansa. A inceput cu un apartament: desi era saracacios, eu eram fericit ca aveam unde ma duce. Dormeam pe podea, dar eram bucuros ca o fac. Eram uscat, curat si satul in fiecare seara. Din cei sase oameni pe care i-a angajat in schimb, numai doi dintre noi au fost corecti, restul l-au furat cum au putut. A pierdut atat de multi bani de la ceilalti, ca nu si-a mai putut permite sa ne mai tina si pe mine si Jake. A fost o situatie de rahat si m-am enervat la culme. De asta nu imi puteam lua o slujba pe moment, din cauza acelor dobitoci, care ne-au facut tuturor un renume rau.

Jake, celalalt tip care a fost inlaturat, este unul dintre putinii oameni in care am incredere aici. L-am intalnit prima data cand aveam 16 ani. Un baiat inalt, de aproape 2metri, brunet, cu origini de american nativ. Are vreo 24 de ani, cred, si este mai nebun decat oricine, dar este un tip decent. Cateodata totusi nu imi dau seama ce este cu el: in unele zile este complet normal, ne ajutam reciproc, dar in alte zile, ei bine, este sarit de pe fix. Isi spune Sam, si spune ca ar fi seful unei haite. Ce fel de “haita”, habar nu am. Atunci cand se crede “Sam”, mai urla la oameni, dar la mine nu a facut-o inca. Eu totusi ii dau crezare; cateodata poate fi extrem de amuzant, dar totusi imi este mila de el. Nu isi poate pastra o slujba cu astfel de scene. De-a lungul anilor, am aflat ca familia lui, l-a abandonat pur si simplu pe strada. Ma gandesc ca un tratament adecvat l-ar putea ajuta sa traiasca o viata mai buna, dar pe de alta parte, eu nu sunt doctor, asa ca as putea spune?

Usor, imi dau  capul pe spate, simtindu-ma rau de la foame si de la duhoarea ce pluteste in aer, dar exact cand sunt pe cale sa atipesc, aud niste zgomote ciudate.

-Naiba sa te ia, ai vomat totul pe mine! urla vagabondul de sub cartoane. Celalalt este atat de beat, incat nici nu poate raspunde. Pur si simplu se balangane in gol. Cu o impingere de la adversar, cade la pamant, intr-un somn de mult apus. Hotarasc totusi sa ma ridic, pentru a nu-i mai auzi. Ies de pe alee si ma indrept spre Burnside. Nopatea este neobisnuit de senina pentru Portland, cu doar un pic de frig. De obicei aici ploua non-stop. Merg pe podul principal si imi intorc fata inspre oras: Portland, Oregon. Este un oras frumos pentru cei care viziteaza sau care traiesc aici, dar daca esti om al strazii ca mine, este doar o cusca.

Ma intorc din nou inspre apa, uitandu-ma la raul care straluceste de la luminile orasului. Este o briza care trece si face apa usor tulbure si bancile ancorate sa se clatine usor. Podul Burnside, se inalta tot inainte, descoperind extinsa autostrada pe care oamenii o folosesc pentru a intra si iesi din oras. Chiar daca este in jur de 2dimineata, strada este in continuare incarcata. Nu este ca la ora cinci dimineata, unde se pot intalni si blocaje in trafic, dar in orice caz, oamenii calatoresc in mod constant, venind sau plecand. Este neobisnuit de liniste la ora asta in Portland, mai ales ca este ora de inchidere a tuturor barurilor din zona. Fac o pauza si ascult fasaitul placut al valurilor ce lovesc pietrele raului, si al masinilor de pe autostrada. Rasete si tipete in schimb, aparute din senin, distrug frumoasa liniste. Ma uit in dreapta mea la hotelul River Place – yacht-uri ancorate peste tot pe langa. Oamenii vin si pleaca de pe punte, intrand sau iesind din aceste ambarcatiuni ostentative. Pot vedea o femeie imbracata intr-o rochie alba, lunga, o rochie de mireasa, presupun; hotelul este  renumit pentru faptul ca organizeaza si astfel de evenimente, si aceasta petrecere va trece prin noapte, ca oricare alta.

Pe masura ce privesc, ma intreb daca barbatii imbracati in costume elegante si femeile in rochiile lor extravagante, au macar idee de ceea ce este in jurul lor, de nevoia si necazurile ce pandesc la orice pas. Adevarul general acceptat aici, este din pacate acela ca daca esti om al strazii, este pentru ca asta vrei sa fii- este cea mai mare porcarie. Baiatul de 8ani impreuna cu mama lui, carora le-am dat propria mea cina, chiar in seara trecuta, nu si-au dorit nici o clipa sa fie in asa o situatie; pot garanta acest lucru. Intr-adevar, sunt oameni in strada, care prefera sa se ocupe cu droguri si sa nu munceasca. Altii nu au dorinta sa duca o viata productiva, dar asta nu este o regula. Sunt multi dintre noi care vor sa contribuie si sa aiba o viata de succes. Lucruri se intampla totusi, si ne doboara usor. La naiba, unii nici macar nu au trait sansa de a fi doborati la pamant, ci s-au nascut direct in strada.

Cum am mai spus, sunt in aceasta situatie de cand aveam 12ani. Ce ar putea face un copil la aceasta varsta? Istoria mea nu este singulara, asa cum sunt si foarte multi copii pe strada, si nu toti sunt bauti. Din pacate, multe din aceste excese conduc la crima. O vad ca pe un mod de viata si, de ce nu, ca pe o modalitate de protectie. Nu sunt perfect, si am facut multe lucruri de care nu sunt mandru, dar am invatat destul de repede ca daca te implici in crime si talharii, nu faci altceva decat sa fii vesnic condamnat la strada, fara posibilitatea de a evolua.

Oamenii spun “Sunt atat de multe adaposturi, atat de multe persoane care vor sa te ajute”. O alta porcarie. Aici in Burnside se afla adapostul orasului Portland. Este cel mai folositor centru din zona. Inafara de cele sase clase pe care le-am facut in trecut prin intermediul lor, am avut totusi parte de o educatie mai aleasa, una de referinta, dar chiar si asa. Unuia dintre pastori i s-a facut mila de mine, si a facut tot posibilul sa ma tina la curent cu studiile. Nu sunt un geniu, dar pot scrie, citi si aplica matematica de baza; vorbim de lucruri pe care majoritatea oamenilor de aici nu le cunosc. Majoritatea copiilor sunt lipsiti de aceste privilegii, pentru ca atunci cand esti minor, scopul principal al autoritatilor este sa te plaseze intr-un orfelinat. Oamenii care au fost in schimb in aceste adaposturi, l-au denumit ca fiind iadul pe pamant. Pentru cei care au peste 18ani, poti veni aici sa iei o masa calda, si daca esti cu adevarat norocos, si un pat pentru o noapte.

Stau in continuare si ma uit la valurile usoare ale apei, care ma linistesc negresit. Stau si ma gandesc la ziua de maine. Trebuie sa imi caut o slujba, pe cineva care sa ma angajeze fara permis de conducere, fara adresa si fara numar de telefon, da… cu siguranta va fi floare la ureche. Primul lucru pe care trebuie sa il fac este sa ajung dis-de-dimineata la adapostul Portland, si sa vad daca pot avea acces la un dus si poate chiar sa am si hainele spalate, asta fara a trebui sa suport toate chestiile religioase pe care incearca sa mi le bage pe gat diverse persoane de acolo, de fiecare data cand calc pragul institutiei. Apreciez ajutorul lor si ma bucur pentru ca Dumnezeul lor a fost atat de bun cu ei, dar El nu a facut nimic pentru mine.

Ma hotarasc intr-un final sa incerc sa dorm macar cateva ore desi stiu ca nu va dura mult pana ce un politist imi va spune sa plec. Ma intind si imi folosesc mana ca o perna. Imi fac planuri deja pentru ziua de maine, dar ajung repede la concluzia ca sunt mari sanse ca maine seara sa ajung tot aici. Ma concentrez totusi pe apa, pentru a-mi elibera mintea de griji si de a castiga cateva ore de somn.

-Nu pot sa cred!!! Chiar a plecat acasa cu el???

-Serios acum, de cand a devenit asa o usuratica? Ma ridic de pe banca si ma intorc sa vad un grup zgomotos de fete, extravagant imbracate, parasind cu siguranta barul in care au petrecut majoritatea noptii. Stau chiar langa mine acum si imi remarca prezenta, cand ma ridic. Toate capetele se intorc automat la unison in directia mea.

-Dumnezeule… ewwww… scarbos… , spune tipa care are topul imbracat invers, si este atat de beata incat de abia poate merge. Imi rotesc ochii plictisit, dupa care ma decid sa le ignor si ma asez inapoi pe banca, sperand ca o vor gasi in curand pe prietena lor care lipseste, si nu vor mai face atat de multa galagie.

-Oohh… imi pare rau pentru prietena mea… doar ca este foarte ametita… spune cealalta fata, pe un ton accent foarte enervant, accentuat peste masura. Se apropie de banca, ajungand mult prea aproape de mine. Decid sa o sochez cu purul adevar.

-Groaznic de beata… mai bine zis… spun pe acelasi accent enervant, imitandu-i falsitatea. Poate se crede incantatoare; ei bine, se inseala amarnic.

-Nu mai conteaza, dute naibii!!! raspunde enervata, pierzandu-si si accentul.

Nici macar nu ma mai deranjez sa le raspund ci imi inchid ochii pur si simplu. Ranita in orgoliul propriu tipa se retrage, nemaiauzind altceva decat zgomotul facut de tocuri pe asfalt, cum se indeparteaza. Incep sa o strige pe prietena lor, sau mai bine zis sa tipe, deranjand cu siguranta toate persoanele de la blocurile din apropiere.

In sfarsit, ajung in momentul in care sunt pe cale sa atipesc cand aud deodata niste fornaituri usoare, foarte aproape de mine. Pentru numele lui Dumnezeu, nu vede nimeni ca incerc sa adorm? Ma ridic din nou, cu gandul de a-mi parasi banca cu vedere la rau, in favoarea unei locatii mai linistite. Imi duc mainile la ochi, incercand sa imi scot somnul ce de abia se instalase in corpul meu. Ma uit in dreapta mea si vad o fata, stand pe banca vecina, plangand. De ce trebuie sa ma intalnesc in seara asta si cu alte tipe ametite? Vad asta in fiecare seara. Nu ii mai dau atentie, si merg pe marginea apei, ajungand cat mai aproape de valurile linistite. Imi scot ultima tigara pe care o mai am si incerc sa o aprind. Vantul apei in schimb, imi face destul de grea incercarea, dar intr-un final reusesc. Dupa doar trei fumuri, in schimb, aud voci din spatele meu.

-Ce avem noi aici? ma intorc sa ii vad pe Felix si pe Demetri, sau Tweedledee si Tweedledum, cum ii mai numesc eu, aproopiindu-se de fata de pe banca. Ca reactie ea isi strange aproape disperat la piept rucsacul pe care il are, dar nu merge; ei i-l vor lua oricum. Asta este ceea ce fac: talharesc pe cei mai slabi, turisti pierduti, petrecareti ametiti. Sunt o parte din cea mai extinsa retea de hoti, asa ca daca vor ceva, vor obtine negresit. Acest grup cunoaste orasul mult mai bine chiar si decat politia.

-Uite, cred ca e speriata, spune Demetri pe o voce pitigaiata, dupa care isi trece mana prin parul fetei. Ea tremura si pare ca incearca sa isi gaseasca curaj. Intr-un final spune: “Lasati-ma in pace!” si desi incearca sa faca sa sune curajos, iese mai mult ca o rugaminte innabusita. Se uita cu coada ochiului la mine, cerand evident ajutor. Nu printeso, imi pare rau, nu ma pot baga. Vad pentru prima data ca este toata batuta, ca fata este este acoperita de o serie de vanatai, si ca parul este ca de mahon este o mizerie. De asemenea, hainele ei sunt ingrijite, dar murdare si ma trezesc intrebandu-ma ce i s-a putut intampla, dar ma opresc pe parcurs. Sa tii la cineva, nu merge in strada, asa ca ma decid sa revin la teoria cum ca ea ar fi doar o alta petrecareata ametita si atat, pentru a-mi fi mai usor sa plec si sa o las aici. Cu alte cuvinte, in strada nu te pui cu persoanele care fac parte dintr-o banda, pentru ca totul poate degenera foarte urat. Am vazut asta de sute de ori. Din anume motive, se iau de fete tinere, si le violeaza, in loc sa le talhareasca si sa le lase in pace. Este groaznic, asa ca hotarasc ca am vazut destul din show, si ma pregatesc sa plec.

Nu reusesc sa fac cativa pasi, ca o si aud implorand: “Nu, te rog nu! Ia geanta, uite ia-o… numai lasati-ma in pace!!!”. Ma intorc si o vad ca incepe sa se zbata. Dementul de Felix, o tine imobilizata, in timp ce Demetri, din fata ei, incearca sa ii desfaca bluza.

-TE ROG AJUTA-MA!!! se aude vocea ei, intr-un strigat disperat dupa ajutor. Se uita direct la mine, in timp ce isi agita picioarele tare ca o maniaca inspre Demetri. Gem infrant. Da, intr-adevar, sunt un dobitoc, care intotdeauna se gandeste numai la el, dar nu as putea niciodata sa stau si sa vad cum o femeie este abuzata sexual- talharita, desigur- dar nu asta, nu viol. Sunt doar la cativa pasi departare, amandoi tipii fiind prea preocupati cu noua lor jucarie, pentru a ma putea observa. Ma gandesc la faptul ca le-as putea spune sa se opreasca, dar imi dau seama de stupiditatea situatiei. Dupa atatia ani traiti pe strada, nu am intalnit pe nimeni care sa reuseasca ceva cu vorba.

Asa ca ma decid sa vorbesc singurul limbaj care este cunoscut pe strada si anume violenta. Il trag pe Demetri in spate cu toata forta mea, trantindu-l la pamant. Se duce jos usor, pentru ca nu se astepta la un atac din exterior. Felix da drumul printesei ametite si vine inspre mine. Ma feresc, dar Felix se redreaseaza si vine din nou inspre mine, acum cu Demetri in spatele lui. In ultima secunda ma intorc, si ma uit la fata paralizata de frica.

-FUGI!!!

O face fara ezitare, si ca un liliac pierdut din iad, dispare. Imi iau prea mult timp sa ma uit la ea, cum fuge disperata, impiedicandu-se de cateva ori in proprii ei pasi, si inainte de a-mi da seama ce se intampla, sunt trantit la pamant de unul dintre cei doi idioti. In concluzie, acum am ramas singur cu ei.

Incerc sa ma lupt cu ei, dar sunt doi doi impotriva unuia singur, si pe langa asta, unul dintre ei este mult mai mare decat mine. Sunt intins pe spate, fara aparare. Incep sa ma balansez disperat, si iau cativa pumni buni, dupa care simt cum mana mea face si ea contact cu fata altuia, nu sunt sigur a caruia dintre ei. Pentru fiecare lovitura data in schimb, primesc cam trei inapoi. Pana ce un politist vine si isi da seama de ce se intampla, fapt care ii face pe cei doi viteji, sa fuga cu rucsacul fetei in mana, sunt intr-o stare destul de rea. La naiba s-o ia de fata ametita, asa imi trebuie…

……………………………………………………………………………………………………….

Sper ca v-a placut cat de cat acest capitol. Este un fic sensibil dar plin de insemnatate. Un fic matur, ce trateaza viata, asa cum ne trateaza si ea pe noi, de cele mai multe ori: dur si realist.

Am decis sa va impartasesc si voua acest fic, pentru a vedea si lectiile ce le putem deduce din niste simple randuri.

Un fic scris exclusiv din perspectiva lui Edward, uimeste in oarecare masura, prin situatii neprevazute si mai tarziu, prin nevoia atat de mare, de a nu fi pur si simplu SINGUR, intr-o lume in care nimeni pare sa nu isi gaseasca locul.

Spor la citit… 🙂

Anunțuri

7 gânduri despre „CAPITOLUL 1

  1. Like it or Love it!….but,….foarte trist.E asa cum ma asteptam de fapt.Cateodata mai vezi oamenii ai strazi prin oras….si pt un moment incerci sa te gandesti la ei,la situatia care a dus la acest mod de viata.Multi si-ar spune ca daca ar vrea acesti oameni ar putea iesi din asta.Dar nu ai cum…asa cum pov si Ed atunci cand nu ai o adresa stabila,un numar de telefon sau macar un loc in care te poti spala si sa ai haine curate ca sa fi catusi de putin prezentabil.Ce e cel mai rau e ca ei exista si poate ca acum intr-un numar mult mai mare.In fiecare zi trebuie sa ne dam seama cat de norocosi suntem ca fata de ei avem un acoperis deasupra capului,niste parinti care incearca din toate puterile lor sa aibe ce ne pune pe masa…chiar daca nu avem haine de la Gucci,pantofi de la Leonardo sau nu luam masa in fiecare seara intr-un restaurant si nu ne pierdem timpul in fiecare zi la shopping asta nu inseamna ca nu avem nimik….nu.Toate lucrurile mici conteaza,uneori mult mai mult decat toate aceste prostioare….
    Bea,excelent fic….Felicitarile mele pt alegerea facuta….
    Spor la tradus,sa ai un weekend minunat(am auzit la stiri ca la tine ninge….din pacate pe aici nup…)si multa,multa inspiratie….
    kisses&hugs

  2. E singurul fic de acest gen pe care il citesc….ce e mai dureros este ca asemenea lucruri nu se intampla doar in fictiune, lucrurile astea sunt parte si din lumea reala. Din pacate, niciodata nu o sa se schimbe ceva din acest punct de vedere.
    Felicitari pentru alegerea acestui fic si de ce nu, multumesc pentru ca faci asta. xoxo

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s