Capitolul 24-Absolvirea

BPOV

M-am trezit brusc din cauza unui zgomot puternic, ce părea că vine de undeva din bucătărie. Cu ochii în continuare împăienjeniţi de somn, m-am întors pe cealaltă parte, în continuare sub adăpostul plapumei mele mai mult decât călduroase, refuzând cu tot dinadinsul să mă trezesc cu adevărat. Un efort inutil, când după numai alte câteva secunde, un alt zgomot, aproape identic primului, îşi făcu simţită prezenţa. Moleşeala unui somn bun de altfel şi căldura atât de ademenitoare din patul meu, mă încăpăţânau să prelungesc această dulce tortură măcar cu câteva minute. Mă puteţi învinui? Aşa cum tentativele mele de a mă refugia tot mai mult în pat, au eşuat la fel de mult ca tentativele de a ignora zgomotul din exterior, am cedat într-un final, aşa că oftând în semn de înfrângere, m-am ridicat cu greu din învelişul călduros pentru a îmbrăţişa răcoarea aproape ostilă a camerei.

Uitându-mă la ceas, am constatat că era deja ora 9 dimineaţa, şi în scurt timp, mi-am adus aminte de ce ziua de azi părea brusc atât de importantă. Mai mult decât atât, deschizând fereastra mult prea veche, forţându-mă să ignor faptul că era aproape înţepenită, nu am putut să nu observ faptul că azi, spre deosebire de atâtea alte zile, Forks-ul era învăluit de o căldură neobişnuită şi raze vii ce cu greu puteau să treacă neobservate. Era mult mai însorit decât de obicei, potrivit parcă pentru evenimentele ce aveau să înfrumuseţeze astăzi micul orăşel.

Inspirând profund aerul curat ce venea de afară şi bucurându-mă după atâţia ani de ignoranţă şi autoizolare, de viaţa care roia în jurul meu fără ca măcar eu să o pot observa, am hotărât că e timpul să cobor într-un final la parter pentru a descoperi sursa zgomotului care persista în casă chiar şi acum.

Îmbrăcată într-un maieu simplu alb şi o pereche de pantaloni comozi am ajuns încet în bucătăria unde predomina un miros interesant, şi nu mare mi-a fost mirarea când l-am găsit pe Charlie, gătind aşa-zisul mic dejun cred eu, un pic ars şi acum în tigaie, dar şi dezastrul pe care îl lăsase în urmă, dexteritatea lui culinară, fiind acum atât de greu de ignorat. Cu siguranţă îşi greşise meseria atunci când se hotărâse din start să dea la Academia de Poliţie, m-am gândit zâmbind afectată la “peisajul” atât de viu şi comic în acelaşi timp pe care îl aveam în faţă.

Să spun acum că relaţia cu tatăl meu era una excelentă pe moment, aş fi minţit în oarecare măsură. De la discuţia atât de serioasă pe care Carlisle o avusese acum nu mai mult de două săptămâni cu Charlie, cu privire la apropierea dintre mine şi Edward, schimbări semnificative au avut loc. Deşi bănuiam că Carlisle era la curent cu ceea ce mi se întâmplase în trecut, tatălui meu refuzasem chiar şi acum să îi spun întreg adevărul. Îmi fusese mult prea greu, iar faptul că eram preocupată în mod constant de starea de sănătate a lui Edward, nu făcea ca lucrurile să mi se pară mai uşoare. Aşa că în fiecare dimineaţă sau mai bine zis în fiecare zi, încercam să profit doar de faptul că relaţia noastră de familie era vizibil mai bună  faţă de trecut şi să ignor pe cât posibil, amintirile nefaste şi să las natura să-şi facă cursul, oricât de ciudat ar suna. De ce? Pentru că eram convinsă că într-o bună zi, tatăl meu îşi va da seama de unul singur de trecutul meu, dovedindu-se încă o dată la fel de intuitiv datorită meseriei pe care o practica. Acum însă, atât eu dar mai ales el, eram prea preocupaţi de a trece peste anii care ne-au îndepărtat atât de mult şi de a ne continua viaţa liniştit, aşa cum o familie normală şi fericită ar trebui să procedeze. Aproape involuntar, acceptase rolul esenţial pe care Edward îl avea acum în viaţa mea, mai mult poate şi datorită faptului că el fusese cel care mă învăţase să trăiesc din nou, să iau viaţa de la capăt, cu noi perspective, cu noi aspiraţii, aşa cum şi Carlisle îi explicase deopotrivă, rolul important pe care îl aveam eu în viaţa iubitului meu. Astfel, Charlie era la curent acum cu durerosul trecut al familiei Cullen, iar în ultimul timp, relaţia dintre cele două familii s-a schimbat simţitor.

Dacă pe acest plan lucrurile erau acceptabile, cum era de aşteptat, din punct de vedere social, lucrurile stăteau diferit. Tanya îşi dăduse demisia în urmă cu două săptămâni după care a părăsit oraşul în scurt timp, dar nu înainte de a da o ultimă declaraţie împotriva lui Jacob, acuzat momentan pentru abuz fizic şi tentativă de omor. În acest fel, inevitabilul s-a produs, aşa că în mai puţin de câteva ore, ştirea că eu şi Edward eram împreună, devenise publică, iar acest fapt a generat proteste, mai ales din partea conducerii liceului din Forks. Toate aceste proteste nu s-au materializat în schimb, poate şi datorită faptului că aveam de partea noastră, două personalităţi marcante… Carlisle Cullen- medicul oraşului şi nu în cele din urmă, şeriful Swan. Viaţa şi aşa zbuciumată a familiei Cullen din trecut, se derula acum în schimb normal, aşa că după o săptămână întreagă de la aflarea veştii, aceasta a devenit aproape neinteresantă, mai ales pentru că, se considera că Edward nu încălcase nici o regulă de etică sau moralitate, atâta timp cât eu eram de peste trei ani, majoră în adevăratul sens al cuvântului. Nici un delict comis, atâta timp cât aici nu era vorba de o corupere de minori aşa cum mulţi din exterior, necunoscând povestea, erau tentaţi să afirme. Eu şi Edward formam un cuplu aparent normal, cel puţin datorită vârstei.

La şcoală, eram în continuare nelipsită din compania Angelei, care mai nou se împrietenise cu Ben Cheney, şi trăiau împreună propria lor poveste de dragoste, plină de emoţii şi de dezmierdări inocente, dar şi a Leah-ei care în prezent se pregătea să dea la Harvard, pentru a studia dreptul. Totodată, Edward a hotărât să îşi dea demisia onorabil din funcţia de profesor, pentru a scăpa de orice fel de critici din partea oricui. În ciuda protestelor mele, a rămas neînduplecat, aşa că i-am respectat în cele din urmă decizia. La gândul că din cauza mea, se întâmplau toate aceste lucruri, fiind nevoit să renunţe la slujba lui de aici, Edward a dorit să explice că acesta este un preţ mult prea mic de plătit, pentru ca noi să putem fi împreună oficial, fără comentarii din partea altora, şi fără riscul de a fi judecaţi şi condamnai fără drept de apel, de societatea mai mult decât conservatoare a orăşelului Forks. În plus, anul şcolar se terminase, aşa că în câteva luni, eram convinşi că în ochii celorlalţi, toate aceste fapte din prezent, vor fi date uitării  sau dacă nu, măcar ignorate.

Atât de mult se schimbase totul în numai două săptămâni, mai mult în bine, fapt care mă făcea să cred pe alocuri că această viaţă nu îmi aparţine pe deplin. Edward era în continuare în spital, urmând să fie externat în câteva zile şi în ciuda faptului că îl vizitam zilnic sau că stăteam împreună în afara programului de vizite şi aşa prelungit, datorită lui Carlisle, vorbeam ore în şir la telefon, asta nu făcea ca lucrurile să fie mai uşoare pentru noi, datorită faptului că îmi era chiar şi acum dor de el şi îl vroiam lângă mine mai ales astăzi. Ştiam totuşi că nu este posibil, aşa că încercând să par înţelegătoare, mi-am concentrat din nou atenţia asupra tatălui meu şi a dezastrului pe care îl lăsase în urma lui în bucătărie.

-Neaţa tată… GĂTEŞTI? am deschis discuţia încercând să-mi ascund zâmbetul, dar faţa lui nedumerită, asemănătoare cu a unui copil care a fost prins asupra unei pozne, m-a determinat să mă dau de gol.

-Neaţa Bells, ăăă, da… micul dejun? răspunse precaut, uitându-se acum neputincios la omleta mai mult crudă şi la feliile de şuncă prea arse, ce ocupau acum bufetul vechi şi găurit de culoare albă.

-Apreciez tată, dar nu mulţumesc… sunt destul de preocupată deja de ce va fi azi. Nu sunt cea mai populară de acolo şi ştii că nu îmi place să fiu deloc în centrul atenţiei, am continuat serioasă, gândindu-mă încă o dată cât de mult aş dori ca azi, în ziua în care îmi primeam diploma de absolvire a liceului, să nu fiu atât de singură.

-Ei haide Bells, o să fie bine şi nu o să dureze prea mult, ok? În plus, nu în fiecare zi termini liceul, nu? încercă tatăl meu să mă încurajeze deşi eram ferm conştientă că ştia ce îmi lipseşte acum.

Nu am avut în schimb timp să îmi formulez încă un răspuns în minte pentru că o bătaie energică se auzi în uşă, făcându-mă să mă întorc în proces curioasă. După puterea bătăii în schimb şi zgomotul creat, nu mă puteam gândi în schimb decât la o singură persoană capabilă de un asemenea elan. Odată ce am deschis uşa, bănuielile mi s-au confirmat de îndată.

-Bună dimineaţaaaaaa, Bells, începu micul vulcan de energie pe nume Alice, punând accentul exagerat pe “a”, făcându-mă să îmi rotesc ochii amuzată. Bineînţeles că nu păru să îmi ia în considerare, evidenta lipsă de chef pentru evenimente sociale, lipsă de chef pe care o aveam în sânge, aşa că trecu vioaie pe lângă mine, simţindu-se ca la ea acasă.

-Bella… nu pot să cred… mai sunt doar 3ore… şi tu nu te-ai pregătit încă??? O să întârziem… Am şi rochia perfectă pentru tine… Aşteaptă şi o să vezi…

-ALICEEEE!!!!

EPOV

Ajunsesem să cred că mirosul de spital face parte din mine şi chiar şi în această dimineaţă, cu ochii la micul dejun, care nu mă tenta deloc, nu îmi schimbasem părerea. Nuanţa de alb murdar, predominantă din salonul meu, pe care o suportasem în ultimele săptămâni, perdelele de un verde ciudat şi spălăcit de la ferestre, într-un cuvânt, toată monotonia acestui spaţiu lipsit de orice urmă de expresivitate, începuse să mă enerveze la propriu, cu atât mai mult cu cât astăzi era ziua când iubita mea Bella absolvea liceul, iar eu eram încă în spital. Mă simţeam oarecum vinovat de faptul că nu eram acum alături de ea aşa cum îmi propusesem încă dinainte de accident iar acum, când ziua mare venise, fusesem nevoit să îi rog pe Alice, Jasper şi Emmett să facă asta pentru mine. Dar nu mă puteam împăca cu acest gând şi basta. Nu pentru că le spusesem prietenilor mei să meargă, pentru că lor le făcea plăcere să fie cu Bella în acest moment, ci pentru că EU NU ERAM CU EA.

Hotărând în cele din urmă să ignor pe cât posibil sfaturile tatălui meu cu privirea la perioada de şedere în spital, am luat de lângă pat bastonul pe care începusem să îl folosesc de câteva zile, pentru a mă deplasa cu piciorul rănit în accident. Acest ajutor aveam să îl folosesc numai pentru câteva săptămâni, până când piciorul meu va fi total vindecat şi va avea puterea să mă susţină cu adevărat, dar până atunci eram dependent de această mică bucată de lemn. Groaznic, cu atât mai mult cu cât, nu eram obişnuit să depind de ceva, încă de când mă născusem, dar presupun că este o primă dată pentru orice.

Coborându-mi uşor picioarele la marginea patului şi strângând uşor din dinţi, mi-am pus toată puterea în baston şi m-am ridicat nu fără efort, până când am ajuns în poziţie verticală. Cu imaginea Bellei în minte, m-am ambiţionat şi în câteva minute am reuşit să îmi dezmorţesc muşchii obosiţi şi să merg încet prin salon, ignorând pe cât posibil durerea înţepătoare, provocată de săptămânile de inactivitate. Nu era chiar atât de greu, încă puţin şi voi putea să…

-Edward!!! se auzi vocea panicată a tatălui meu, care intră în salon şi în câteva secunde ajunse în dreptul meu, pentru a mă susţine.

Braţele lui puternice îmi încercuiră umerii, după care mă opri, asigurându-se că nu mă rănisem într-un fel. Grija lui la adresa mea era cu siguranţă uşor exagerată, am gândit în sinea mea, pregătindu-mă să îi ţin piept.

-Tată, mă descurc… Nu am căzut încă, deci sunt slabe şanse să o fac de acum încolo, ok?

-Edward, te-am rugat să ai grijă, să ai răbdare. Oricând, de la efortul mare pe care îl faci, muşchiul piciorului îţi poate ceda, sau din contră, poţi face o întindere musculară dureroasă, pricepi? Procesul de recuperare trebuie realizat gradual, în etape, nu rapid şi neglijent. Haide în pat, continuă tatăl meu, încercând cu o ultimă rugă să îmi risipească elanul. Era în schimb, prea târziu, pentru că eu eram deja decis.

-Nu, Carlisle, te rog, ştii ce vreau…

-Sub nici o formă… Este ceva nesăbuit… continuă tatăl meu contrariat.

-Tu nu ai făcut niciodată nimic nesăbuit pentru mama în trecut, tată? i-am spus încet, încercând să profit de punctul lui sensibil, şi de altfel, al fiecărui bărbat îndrăgostit de femeia vieţii lui.

-Ba da, Edward, am făcut, dar nu când eram aproape imobil, înţelege, termină tatăl meu înfrânt, dar ştiam deja că bătălia era ca şi câştigată.

-Dacă nu mă ajuţi, îi voi spune mamei că tu ai fost cel care a spart anul trecut vaza de cristal preferată a ei, şi nu cred că va fi prea fericită. La surâsul meu afectat, cauzat de acest mic şantaj nevinovat, expresia tatălui meu se înăspri, căpătând o ciudată nuanţă de alb. Nu jucam corect, ştiu, dar oare mai conta?

-Nu ai îndrăzni… termină el, uitându-se încăpăţânat şi amuzat în ochii mei care semănau atât de mult cu ai lui: tată şi fiu, iar de această dată, fiul era cel care câştiga vizibil.

***

Cât de dor îmi fusese de torsul discret al Volvo-ului meu, cât de dor îmi fusese de viaţă din afara spitalului, de care mă detaşasem total în ultimele săptămâni, şi nu în ultimul rând cât de curat mi se părea acum aerul pe care îl inspiram cu nesaţ. Scăpasem de inchiziţia Cullen, cu aproape o oră în urmă, şi peste măsură de fericit, eram acum la volanul maşinii mele, schimbat şi aranjat, îndreptându-mă spre şcoală şi implicit către festivitatea ce avea loc acolo. Uitându-mă la ceasul de la mână, îmi puteam da seama că evenimentul începuse deja, de peste 20de minute, dar chiar şi aşa nu îmi păsa, pentru că rezultatul final era acelaşi: aveam să fiu lângă Bella, oricât de neatrăgător aş fi, cu un baston lângă mine, pe care acum îl priveam urât cu coada ochiului, aşezat în dreapta mea, pe locul liber de lângă şofer, sfidându-mă parcă neîncetat.

Deşi nu cu mult timp în urmă fusesem victima unui accident, asta nu mă făcu să am reţineri când m-am urcat din nou la volan, fapt pentru care eram chiar împăcat cu mine însumi. Uitându-mă visător la vegetaţia în exces din jur şi la culoarea de verde închis ce predomina în Forks, dând un peisaj feeric şi plin de viaţă, nu am putut să nu mă gândesc la schimbările trăite în ultimul timp de mine şi de Bella.

Relaţia noastră nu mai era un secret în prezent şi acest lucru mă făcea să fiu pe moment, din cale afară de uşurat. Mai mult decât atât, în urmă cu câteva zile, îmi dădusem demisia din funcţia de profesor din liceul Forks, şi cu toate astea, acest lucru nu mă afectase atât de mult pe cât mă aşteptasem. De ce? Nici eu nu înţelegeam bine, dar clar era faptul că necesitatea Bellei în viaţa mea avea un rol decisiv. Dacă în trecut, mă ancorasem cu totul în cariera mea, pentru a uita pe cât posibil de frustrările ce îmi dominau sufletul, acum, în prezent, pentru prima dată după ani întregi, aveam în viaţa mea, persoana care mă făcea să uit de toate necazurile mele, persoana care, fără ştirea ei, mă făcuse să devin dependent de sentimente umane şi nu de apartenenţa la un domeniu de activitate practicat. Concluzia, care pe moment, devenise motto-ul meu în viaţă, era una destul de logică: eram dependent de Bella, nu de cariera mea de profesor, pe care o puteam practica oriunde. Ce îmi puteam dori mai mult?

Ajungând în dreptul instituţiei căutate, am făcut curba şi am parcat regulamentar, nu înainte de a scana cu privirea curtea liceului. Cum era de aşteptat, aceasta era suprapopulată de părinţi, colegi, rude, cunoştinţe, tot felul de persoane venite să încurajeze elevii care erau acum pe podium, aşteptând să îşi ia diplomele. Imaginea îmi era una familiară, cu atât mai mult cu cât, în urmă cu aproape 10ani, fusesem şi eu în această ipostază, alături de fratele meu Anthony bineînţeles, şi susţinuţi de pe margine de părinţii şi prietenii noştri. Era un moment important din viaţa fiecărui licean, aşa că mulţumit de mine însămi, am luat bastonul buclucaş, şi încet am ieşit din maşină.

Folosindu-mă de dexteritatea dobândită de la exerciţiile de dimineaţa, mi-am croit drum printre maşinile parcate în jur şi în scurt timp, m-am infiltrat în mulţime, cu gândul de a-i găsi pe ceilalţi, din moment ce majoritatea elevilor erau deja pe scenă, îmbrăcaţi bineînţeles în aceeaşi nelipsită robă de un galben ţipător, culoare reprezentativă pentru liceul din Forks. Nu a trecut mult până ce, în marea de oameni, am recunoscut statura impunătoare a lui Emmett, şi părul blond al lui Jasper, aşa că uşurat, m-am îndreptat în direcţia lor. Bineînţeles că Alice, dădu dovadă de mai multă atenţie, aşa că ea fusese prima care mă văzu, motiv pentru care, întreaga faţă i se lumină imediat.

-Edward??? Cum de eşti aici? întrebă ea veselă, îmbrăţişându-mă, în acelaşi moment în care am ajuns în dreptul lor.

-Am venit aici pentru Bella, nu este evident? i-am răspuns, cu tonul uşor mai ridicat pentru a putea răzbate, peste mulţimea zgomotoasă, din jurul nostru.

Emmett şi Jasper, mă priviră apreciativ, bătându-mă admirativ pe umăr.

-Chiar o iubeşti pe fata asta, nu? mă uimi Jasper, deşi răspunsul la propria întrebare îl ştia foarte bine. Mă bucur pentru tine… termină el, cu ochii dominaţi de sinceritate, după care ne-am întors toţi atenţia asupra evenimentului ce se derula acum.

Diplomele se înmânaseră deja, motiv pentru care elevii se pregăteau să coboare de pe scenă, pentru a se reîntâlni cu părinţi, pregătiţi să îi felicite. O urmăream atent şi nu îmi puteam stăpâni sentimentul de mulţumire. Eram mândru de ea, mândru pentru că ajunsese până aici, mândru că fusese puternică şi trecuse cu brio peste tot ce era mai rău, şi nu în ultimul rând, mândru pentru că se autodepăşise pe ea însăşi.

După numai câteva secunde ochii ei i-au găsit pe ai mei, şi fără drept de apel, ne-am pierdut din nou, ca de atâtea alte dăţi în urmă, unul în persoana celuilalt, atât de simplu şi uşor, iar imediat au început să mi se deruleze în minte cu o viteză ameţitoare, zeci şi sute de imagini cu noi. O reluare a propriilor noastre vieţi, care se intersectaseră în trecut, şi a momentelor frumoase pe care le trăisem împreună. În câteva secunde rememoram totul şi nu puteam fi mai fericit, iar electricitatea dintre noi era chiar şi acum prezentă.

Îmi aminteam şi acum când o văzusem prima dată… cum intrase nesigură în clasa ticsită de elevi, cu 5minute după începerea orei, şi cum ochii ei căprui şi trişti mă intrigaseră peste măsură. Îmi aduceam şi acum aminte cum intrase în biroul meu, după ce maşina mea fusese vopsită în roz, şi cum brusc spaţiul limitat dintre noi se încărcase cu o electricitate ce cu greu puteam să o ignor. Parcă toate se întâmplaseră ieri, parcă şi acum îi simţeam parfumul ce atunci îmi invadase nările, într-un mod mai mult decât plăcut, şi cu toate astea aveam senzaţia că o întreagă viaţă alături de ea, nu ar fi de ajuns pentru noi doi. Nu avea cum să fie de ajuns, era practic imposibil. Şi totuşi amintirile mele se derulau în continuare în minte, ignorându-mi propria stare de spirit. Nu uitasem astfel, de mica noastră apropiere de la petrecerea organizată la Sam Black acasă, apropiere ce m-a dat complet peste cap, sau cum, mai târziu, am salvat-o din braţele lui Jake, uitând pentru moment că mă luptam cu un adolescent.

O vedeam şi acum pe Bella cum cobora de pe scenă, venind în direcţia mea, cu mica diplomă simbolică în mână, dar cu ochii în continuare ţintuindu-i pe ai mei, ca şi cum i-ar fi fost frică să nu mă piardă, dintr-o singură clipire, şi nu o judecam, pentru că la fel simţeam şi eu. Aveam acelaşi sentiment ca şi în noaptea când venisem la ea, şi îmi declarasem pentru prima dată sentimentele, când lăsasem toate prejudecăţile în urmă, în favoarea sentimentelor dintre noi, ce nu mai puteau fi ignorate. Era exact ca atunci, poate chiar şi mai intens, atracţia fiind prezentă mereu, din ce în ce mai chinuitoare cu fiecare pas ce micşora şi mai mult distanţa dintre noi. Era mistuitoare, dar în acelaşi timp, această suferinţă neîmplinită, era ceea ce ne îndemna să fim împreună tot mai mult. Ignorând total lumea ce ne înconjura, avântându-ne fără să vrem în propria noastră bula de aer, ce ardea în intensitate, ne sorbeam din priviri, la iluzia unei întâlniri, de care aveam atâta nevoie. Când trupul ei fragil, a ajuns într-un final în faţa mea, am putut să răsuflu liniştit poate pentru prima dată în această zi. Cum reuşea această fiinţă să trezească în mine atât de multă nevoie, atât de multă iubire?

Cu o mişcare lină, i-am mângâiat obrazul încet cu mâna liberă, după care am sărutat-o uşor pe frunte. Emotivă şi fragilă ca de obicei, mă inlatui cu amândouă braţele, cuibărindu-se la pieptul meu cu disperare. Era vizibil că îi fusese dor de mine şi că venirea mea aici o făcuse extrem de fericită. Răspunzându-i la îmbrăţişare, mi-am rezemat bărbia de capul ei, dar nu înainte de a-i şopti la ureche:

-Sunt atât de mândru de tine, iubito… Felicitări…

-Ai venit la mine, Edward, din nou, se auzi vocea ei suavă, pentru prima dată, făcându-mă să chicotesc la cât de inocentă părea să fie.

-Nu puteam să ratez asta pentru nimic în lume, nu? am încheiat discuţia, după care am îmbrăţişat-o şi mai mult, uitându-mă acum cu recunoştinţă la prietenii mei buni ce mă ajutaseră şi care acum ne priveau mulţumiţi, sau chiar şi la Charlie, a cărui expresie era vizibil impresionată. Aveam în sfârşit şi acceptul lui oficial, acela de a face parte din viaţa Bellei, atâta timp cât ea mă va dori prin preajmă, fapt ce ajuta şi mai mult la întreaga noastră situaţie.

Simţeam astfel că lucrurile, chiar şi după atâta timp, se aşează într-o ordine, că intră în făgaşul normal al vieţii; simţeam că, puţin câte puţin, lupta mea şi a Bellei, poate chiar şi împotriva destinului, se apropia de sfârşit, şi că, acum, rămâneam numai noi doi, luptându-ne cu propriile probleme. Eram în sfârşit liberi într-o oarecare măsură, dacă libertatea însemna că ne puteam etala relaţia fără rezerve oriunde am merge, eram împreună, dacă împreună însemna că nimic nu ne putea despărţi pe moment, şi eram noi doi, dacă noi doi, era format de Bella, una dintre cele mai curajoase fete pe care avusesem prilejul să le întâlnesc, şi de mine, Edward Cullen, un om simplu, cu calităţi şi defecte, ca oricine altcineva, dar care nu se mai lupta zi de zi cu greutatea unui suflet mistuit de suferinţă: NOI DOI.

………………………………………………………………………………………………………..

Buna fetelor.., am revenit cu un nou capitol… si sincer am avut un soc cand m-am uitat la ultima mea postare la „Invata-ma sa iubesc” din 10noiembrie… Wow 😦 Nici nu mi-am dat seama cum a trecut timpul… presupun ca asta inseamna sa te iei cu munca, cu grijile vietii de zi cu zi, etc etc…

Am mai multe de spus de aceasta data si nu stiu cum sa incep… Hmm… Am peste un an si ceva de zile… de cand am intrat in lumea fan-fic-urilor in rolul de scriitoare, mai mult dintr-o prostie, dintr-o ambitie…

Eram curioasa sa vad daca as putea lega cateva fraze, astfel incat sa aiba o logica… Se pare totusi ca soarta a tinut cu mine si de la cateva cuvinte asezate stangaci pe o foaie in timpul unui curs de la facultate 🙂 , am ajuns la un fic terminat(SWEET STORY), la un al doilea, aproape si el de final (INVATA-MA SA IUBESC), la un al treilea, care de abia prinde contur (FALLING FOR YOU) si chiar si la un al patrulea, care exista deocamdata doar in mintea mea, si unde familia Cullen, isi pastreaza statutul de vampiri… Dar despre asta vom vorbi la momentul potrivit… 🙂

Ideea este ca intreaga mea vorbarie de pana acum, nu ar fi existat, daca nu ati fi fost voi care sa imi apreciati munca, daca nu ati fi fost voi care sa imi comentati fic-urile la care am pus FOARTE MULT SUFLET.

Fara voi, aceste creatii sa spunem asa, nu s-ar fi materializat deloc… cu siguranta… ar fi ramas si acum undeva incuiate in camarutele secrete ale mintii mele incurcate ;)) asa ca … nu pot decat sa va multumesc… persoanelor care au fost pana acum langa mine, sau care m-au descoperit dupa, sau celor care imi recitesc fic-urile, dorind sa-si aminteasca scenele preferate etc etc…

MULTUMESC:

Dianelor mele (Si aici sunt multe… se stiu ele care): Klauss, ButritaDiana, DianaCosmina, Dia, Diana etc… ma rog… 🙂

Lelkem…. Spor la munca 😉

Marina… Sper ca nu ai uitat de mn 😉

Elya(Ramona)- apreciez faptul ca imi urmaresti fic-ul 🙂 Kisses

RaluK… cu cele mai jucause comentarii…

Stefanik – LA multi Ani!!!

Dydy … care mai citeste si de pe telefon 🙂 Hugs///

Andra Vrabie… Kisses

si multi multi altii… lista este lunga… si cu siguranta.. am mai uitat… dar nu am facut-o cu intentie… 🙂

UN AN NOU FERICIT LA TOATA LUMEA SI TOT CE VA DORITI…

PS: Dupa cum v-ati dat seama, Invata-ma sa iubesc, se apropie de final… O sa ramana pentru o vreme numai Falling…

Am scris mare parte din capitolul 4 al acestui fic… asa ca un picut de rabdare…

V-am pupat…

Beatrice22

10 gânduri despre „Capitolul 24-Absolvirea

  1. Mi-a placut mult acest capitol si sincer nu imi vine sa cred ca se apropie de final acest fic. Stateam si ma gandeam ca nu stiu cum am descoperit ficul tau insa de la primul capitol am fost placut impresionata de povestea originala si de toate sentimentele pe care personajele tale le transmit.
    Nu stiu ce as putea sa iti mai spun in afara de faptul ca esti o persoana talentata si ca am o mare speranta ca ne vei bucura mult timp de aici inainte cu povestile tale.
    xoxo

  2. Capitolul este superb!Piesa e perfecta!Ficul e perfect!!!Cat de mult as vrea sa nu se termine (((
    Sunt deacord cu <> esti o persoana cu adevarat talentata si asta se poate, sa spunem asa”evidentia” chiar din primele randuri scrise de tine…)
    Si pot spune ca aceste ficuri nu le scrii cu mintea ci cu sufletul…..deoarece „pui” in ele atatea emotii, trairi si multe altele incaT nu poti sa treci cu vederea cap tale!
    Nu sunt chiar atat de buna la commuri….deci …succese in continuare….si sper mult sa mai avem parte de povestile tale mult timp in continuare!
    Kisses!

  3. „aveam să fiu lângă Bella, oricât de neatrăgător aş fi, cu un baston lângă mine, pe care acum îl priveam urât cu coada ochiului, aşezat în dreapta mea, pe locul liber de lângă şofer, sfidându-mă parcă neîncetat.”
    „bastonul buclucaş ”
    ce ma distreaza ce probleme are el cu sarcau baston ce il ajjuta
    super tare ficu
    deci e la final?
    pacat …intr-un fel
    ce nu am intels e cum poate conduce dca deabea umbla
    dar nu conte
    cap e super tare
    cand nextu?
    si cand ii nextu de la celelalte ficuri ale tale?
    Sarbatori fericte in continoare,si ms pt”la multi ani!” :*

  4. capitolul este superb,si nu imi vine sa cred ca se apropie de sfarsit, scri foarte frumos ,apreciez tot cea ce scri pt ca se vede ca pui suflet, FELICITARI
    un nou an fericit si cu multe impliniri ………….si multe ficuri

  5. Sunt fericita si trista in acelasi timp…

    Ne apropiem cu pasii repezi de sfarsit….,incerc sa imi aduc

    aminte de momentul in care ti-am descoperit primul

    fic,Sweet Story,a trecut atat de repede timpul.

    Si uite cum ma inveti tu

    sa imi iau ramas bun de la personajele mele iubite,o data si

    inca o data,si sunt sigura ca o voi face si a treia oare…

    Fiecare fic,fiecare personaj lasa ceva in urma lui…o

    poveste,trairi….le lasa in mine.Si cu siguranta si in ceilalti

    cititori…nu stiu ce impact are pt ele,dar eu tind sa ma

    atasez de pesonajele care imi ofere cateva ore de

    escapada.Ma bucur ca in acea seara am inimerit pe blogul

    tau…nici nu ai idee cat de mult,Bea.

    Esti o fata minunatata…si nu exagerez,chiar deloc.

    Scrii minunat.si m-as bucura daca la un moment dat m-as

    bucura daca nu ai mai posta pe net.Povestiile tale merita

    sa vada lumina zilei.Stii ca citesc mult…ei,si rar intalnesti

    pe cineva ca tine…o ai in sange…

    Poate celelalte nu vor intelege mare lucru din ce spun

    eu…dar nu e de ajuns sa incepi sa scri ceva si sa iti

    denumesti personajele dupa cele ale lui S. Meyer ca sa ai

    succes.As citi ceea ce scri si dak numele lor ar fi altele,pt ca

    ma atrage stilul tau….si nu numai…

    Invata-ma sa iubesc a fost unul dintre cele mai

    emotionante ficuri pe care le-am citit.O sa imi fie dor de

    ei,desi sper ca putin din tristetea provocata de despartirea

    de ei,sa fie inlocuita de Falling for you…care deja ma

    captivat,mai ales finalul cap 3….

    Take care,have fun…and write…

    kisses&hugs

  6. deci…am fost uimita sa vad ca m-ai sesizat si pe mine pt ca nu sunt chiar talentata la comentarii:D…klauss pur si simplu mi-ai citit gandurile:)…nici macar eu nu as fi putut exprima atat de bine in cuvinte ce simt…oricum o sa ma straduiesc…:D…capitolul la fel de emotionant…crede-ma ficurile tale m-au captivat de la primele randuri ale rezumatelor…iar pozele si muzica le alegi atat de bine incat ceea ce ai scris prinde un contur mult mai clar in imaginatie…nu-mi doresc sa se termine prea repede „invata-ma sa iubesc” pt ca tu esti una din putinele scriitoare de fan-fiction care ma face sa ma „contopesc” cu personajele…scrii atat de bine si de frumos incat as putea sa jur ca Edward si Bella sunt vecinii mei a caror poveste am aflat-o chiar de la ei:))…sper ca ai inteles ce vroiam sa-ti spun…succes in continuare:)…si spor la tastat;))…kisses:*

  7. nuuuuuuuuu,de ceeeeeeeeeeeeeeeeee?
    nuuuuu vreau sa se termineee
    teeeeeeeeeeeee rog….Doamne …..De ce ??
    si imi pare foarte bine ca te-am ajutat si sper sa te ajut in continuare
    un an nou fericit si sa faci tot ce-ti doreste inima , sa primesti tot ce dorestii si poate ne anunti si pe noi ce ti-a adus mosul??in caz ca vrei ca yo sunt ft curioasa
    capitolul este superb ca de obicei si abia astept nextul si cap 4 din falling for you
    si sa nu uit Multi ani traiasca, cine sa traiasca , bianca sa traiasca , la multi ani!!!cred ca a fost un an plin de bucurii in lumea ficurilor si sper sa mai stai foooarte mult in ea si ne minunezi de fiecaare data cu noi povestii minunate cum numai tu stii sa scrii
    deci inca o data srbatori fericite si sa ai in jurul tau numai chipurile zambitoare ale familiei si prietenilor tai care sa nu contina pic de ura
    kisess and hugs!

  8. La Multi Ani Beatrice in noul an. Multa bafta in tot si succes.

    In curand o sa intri in sesiune, cred : bafta la examene.

    Trebuie sa recunosc ca pana astazi nu am mai intrat pe blogul tau, din motive diverse (unele asemanatoare cu ale tale ); din fericire sunt gratificata cu 2 capitole :).

    Felicitari pentru un capitol superb, tandru si delicat.

    Pe celalalt fic incept inca nu l-am citit, o sa fac asta abia dupa ce o sa il termin de citit pe acesta integral (mi-am promis ca nu mai citesc mai multe ficuri in acelasi timp, pentru ca pierd ideea de baza din ele; asa ca ma fixez pe cativa autori buni si le urmaresc ideile 🙂

    Imbratisari calde si spor la scris in continuare

  9. waw mam emotionat atat de tare :-s cnd a trecut atat de repede timpul???? Felicitarile mele Beatrice >:d< pot spune k ai facut din mn un fan, sunt fana ta nr 1:D scrii extraordinar :-X:-X:-X trec la urm cap pooop

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s