Capitolul 2-Mod de viaţă

JAKE POV

O altă cameră de hotel, un alt pat, un alt décor dar acelaşi eu, aceleaşi probleme ce apăreau zi de zi, aceleaşi nopţi nedormite bine din cauza stresului, aceleaşi cine de afaceri interminabile, cu cele mai importante influenţe ale oraşului New York şi nu numai.

De fiecare dată la fel, departe de casă, departe de Seattle, oraşul care ajunsese să îmi fie atât de drag, departe de toţi şi de toate, pierdut oarecum în propria mea lume. Şi totuşi nu mă plângeam, nu prea aveam de ce. Afacerea mea mergea mai bine decât oricând, încă vreo câţiva ani şi puteam ajunge unul dintre cei mai bogaţi oameni din America. Atât de simplu, dar şi atât de firesc. Muncisem enorm pentru asta, aşa că dacă acum ajunsesem în sfârşit aici, nici un sacrificiu nu mi se părea prea mare. Nu asta îmi dorisem? Ei bine da. Încă de când plecasem din Forks, acel mic orăşel uitat de lume, mi-am jurat că nu mă voi mai întoarce înapoi ci că din contră voi evolua, voi câştiga, mă voi îmbogăţi. Asta era ceea ce vroiam cel mai mult de la viaţă, iar în prezent nu ştiam decât că vroiam mai mult, întotdeauna mai mult. Ce însemna acum mai mult? Lanţurile mele de hoteluri din partea de est a Americii, trebuiau să se extindă în numai câţiva ani în toată ţara. Asta urmăream pe moment şi nu numai asta, ci mai erau şi multe altele… atât de multe, în atâtea alte domenii, numai că aveam un singur incovenient; şi acest incovenient, nu era o afacere în plus sau în minus, sau o sumă de bani pentru care mă luptam să o câştig şi să o atrag în contul meu privat, ci era ei bine… o fiinţă omenească. Greu de crezut poate dar chiar aşa era.

Despre cine era vorba? Soţia mea, Bella… simplu, dar totuşi atât de complicat… Îmi iubisem soţia, şi atunci când ne-am căsătorit, mă simţeam extrem de fericit la gândul că am reuşit să o cuceresc într-un totul pe fiinţa care îmi fusese alături de când mă ştiam. De-a lungul timpului însă, mi-am dat sema în fiecare secundă ce trecea în plus, că pe cât păream de îndrăgostiţi la început, pe atât de diferiţi eram în viaţa de zi cu zi. Cum aşa? Ei bine, încă de când am părăsit Forks-ul împreună pentru a merge la facultate, perspectivele noastre asupra vieţii s-au bătut cap în cap de la început. În timp ce eu eram tot mai hotărât să îmi formez o carieră şi să intru puţin câte puţin în cercurile importante ale societăţii pentru a mă realiza profesional, şi pentru a-mi construi un nume în lumea afacerilor, Bella rămăsese aceeaşi fată a şerifului, cu principii etice şi morale mult prea dezvoltate pentru ziua de azi, şi cu un simţ al datoriei covârşitor ce mă calcă câteodată pe nervi. Era în stare să se oprească probabil, în dreptul fiecărui om al străzii pentru ai oferi un ajutor sau de ce nu, asupra fiecărui copil de pe stradă, pentru ai mângâia creştetul cu duioşie sau asupra oricărui animal pierdut pentru a-l lua acasă peste noapte. Cred că aţi prins ideea iar lista cu siguranţă nu se oprea aici.

Atât de multe diferenţe, atât de multe opinii diferite dar aceeaşi Bella din copilărie iar asta constituia în prezent una dintre cele mai mari probleme cu care ne confruntam pe moment şi din care părea că nu vom mai ieşi prea curând. După aproximativ trei ani după ce am părăsit oraşul natal în favoarea unor condiţii de trăi mult mai bune, am reuşit, nu fără eforturi imense, să pătrund în piaţa hotelieră a New York-lui, lucru foarte greu de realizat pentru un debutant în afaceri, în condiţiile în care majoritatea afacerilor de primă mână se terminau cu un mare eşec din prima secundă când părăseau domeniul bursei.

Odată ce am reuşit acest lucru, primul lucru care s-a schimbat vizibil în viaţa noastră au fost cercurile de prieteni. Din moment ce Bella nu vroia să renunţe deloc la prietenii ei mai vechi din facultate Rosalie şi Emmett McCarthy, eu îmi făcusem cu totul alţi prieteni, la care nu aş avea cum să renunţ prea uşor, din cauza beneficiilor numeroase dar mai ales a ajutoarelor în afaceri de care beneficiam de pe urma lor. Mai mult decât atât, dacă până atunci locuisem, într-un apartament modest, din periferiile Seattle-ului, imediat după, am cumpărat vila pe care o deţineam în prezent în zona rezidenţială a aceluiaşi oraş. Viaţa noastră socială, nu rămăsese nici ea mai prejos, aşa că în ultimii ani, eram mereu în capul listei la cele mai prestigioase petreceri din lumea bună, petreceri care se încheiau de multe ori cu cele mai profitabile afaceri şi contracte permanente, negociate spre profitul meu la un pahar în plus de băutură al vechilor mei parteneri de afaceri.

Concluzia era însă aceeaşi ca şi la început. Dacă eu eram mai mult decât fericit cu ceea ce realizasem până acum şi sub nici o formă nu aveam să mă opresc aici, Bella ar fi dorit să mă las de toate, şi să petrec mai mult timp acasă, să îmi reevaluez priorităţile sau poate chiar să îmi schimb planurile de viaţă. Cât de greşit. Cum am mai spus: Bella rămăsese aceeaşi fată mult prea morală, care credea că o situaţie materială mai mult decât bună, ar trebui justificată cu orice măsură sau măcar preţuită. De asemenea, din punctul ei de vedere, ce era prea mult strică, şi în timp ce eu mă chinuiam tot mai mult să realizez mai multe pentru noi, ea se plângea de faptul că aveam deja destule pentru un trai normal şi decent. Probabil din această cauză, nu a suportat niciodată cinele de afaceri de la care nu vroiam să lipsesc pentru nimic în lume, pentru simplul fapt că ea considera că aveam de-a face aici numai cu oameni falşi şi lipsiţi de scrupule, sau probabil tot din această cauză nu a suportat niciodată vilă cu piscină în care locuiam pe moment, pe motiv că vechiul apartement era mai mult decât comod şi folositor, decât un lux dus până la extrem şi totodată nefolositor, spus cu propriile ei cuvinte. Cât de mult se putea înşela.

Din cauza atâtor opinii diferite, se năşteau conflicte tot mai numeroase şi totodată intervenise între noi o distanţă ce cu greu putea fi ignorată. Şi totuşi adevărul era că acest lucru nu mă afecta atât de tare pe cât ar fi trebuit. Cu alte cuvinte, eram mai mult decât fericit atunci când observam că pe zi ce trece contul meu în bancă devine chiar mai mare decât în ziua precedentă, sau atunci când reuşeam să urc tot mai mult în topuri economice la care înainte nici nu îndrăzneam să visez. Faptul că Bella nu părea să mă înţeleagă deloc sau mai mult decât atât, nu vroia să aprecieze tot ceea ce reuşisem să realizez într-un timp atât de scurt, mă făcea să o tratez cu şi mai multă răceală decât de obicei sau mai mult decât atât, să am tot mai puţin pornirea de a ajunge acasă. Poate că era vina ei, poate că era vina mea, dar în orice caz, nu puteam să înţeleg sau să mă gândesc la o soluţie de rezolvare pentru toate astea. Aveam altele mai importante pe cap, ca de fiecare dată, alte şedinţe de condus, alte întruniri la care să particip şi nu în ultimul rând, alte îndatoriri de serviciu.

Intrând în cabina de duş, am dat drumul la apă fierbinte cu gândul de a-mi alunga toată oboseala ce îmi apăsase umerii cu o zi înainte. După câteva ore bune de negocieri, am reuşit să mă retrag în hotelul în care mă cazam momentan, lăsându-l pentru câteva ore singur pe asistentul meu Sam Uley, să se ocupe de restul tratativelor. Lăsând pentru măcar câteva clipe toate grijile deoparte, am început să-mi şamponez o parte din păr, când două mâini fine acoperite de o piele extrem de albă, mi s-au alăturat, transformând totul într-o dulce tortură. Cascada de păr roşu uşor buclat, acum de o nuanţă chiar şi mai închisă, datorită faptului că era ud, m-au învăluit deodată, laolaltă cu un parfum floral binecunoscut de mine, ce îmi luase minţile noaptea trecută.

-Stresat iubitule… De ce oare? Aseară nu ai dat semne de oboseală… şopti ea languros în urechea mea, nu înainte de a chicoti uşor.

Fără menajamente, ca şi acum câteva luni de când începusem o relaţie cu ea, m-am întors şi cuprinzându-i talia cu mâinile mele mari, am început să o sărut pătimaş, lipind-o în proces de peretele rece acoperit de o faianţă de culoarea ciocolatei, culoare ce predomina în baia acestei camere de hotel. Victoria Sutherland devenise asistenta mea personală cu numai 5 săptămâni în urmă când, Jessica Stanley îşi dăduse demisia plângându-se de numeroasele ore pierdute în biroul meu. Curând însă, toate amintirile mi s-au şters în timp ce mâinile ei şi-au continuat dezmierdările, coborând pe pieptul meu, şi apoi din ce în ce mai jos, în acelaşi timp în care un picior de al ei s-a ridicat, inconjurandu-mi talia şi făcându-mă să uit de toţi şi de toate. Influenţa pe care o avea însă Victoria asupra mea, nu era în mare, decât din punct de vedere fizică pentru că în rest, pentru mine lucrurile nu se schimbau cu nimic, deşi eram sigur că ea nu îşi dăduse încă seama de asta. Câteodată mă gândeam că este o trăsătură de a mea predominantă de caracter ca femeile să nu conteze în viaţa mea la fel de mult ca şi cariera profesională. Oricine ar fi fost alături de mine, Bella, Victoria sau chiar şi Leah, o femeie încântătoare cu care avusesem o aventură acum câteva luni bune, nici o persoană nu reuşea să egaleze influenţa pe care o avea datoria de serviciu asupra mea. Nu eram făcut să iubesc, deci probabil că eram făcut să produc, cine ştie?

Eliberând baia după minutele de plăcere ispititoare, Victoria îşi puse fericită, mâinile pe talia mea din nou, în ceea ce părea a fi o îmbrăţişare, numai că  lucrurile de genul ăsta după sex, mă plictiseau din cale afară şi ea ştia asta. Aproape involuntar, i-am depărtat mâna, în acelaşi timp în care am păşit în dormitor cu gândul de a-mi culege hainele împrăştiate pe jos şi nu în ultimul rând de a-mi lua cravata ce ocupa şi acum spaţiul intim şi comod de pe noptieră.

-De când ai devenit atât de irascibil? Să înţeleg că din moment ce tu ai terminat satisfăcut, eşti îndreptăţit să ştergi totul cu buretele? întrebă ea înţepată, urmărindu-mă acum cu nişte ochi albaştri furioşi.

Cât de mult uram aceste mici scenete de după aşa că, respirând adânc pentru a nu mă enerva, am ales să o ignor şi să îmi văd în continuare de propria ţinută bussiness  ce trebuia să arate impecabil pentru întâlnirea de afaceri pe care o aveam în aproximativ o oră, şi unde trebuia să merg bineînţeles cu Victoria.

-Nu avem timp de pierdut cu prostii, aşa că fă bine şi îmbracă-te. Nu cred că partenerul nostru de afaceri Aro Volturi va fi plăcut surprins să te vadă în lenjerie intimă.

-Sunt curioasă în schimb dacă şi soţia ta Bella, ar fi de părere că este o prostie, termină ea triumfătoare, făcându-mă să-mi pierd controlul, aşa că un pic prea dur am cuprins-o de braţ, trăgând-o cu putere înspre mine.

-Ascultă Victoria, un singur cuvânt şi voi avea grijă ca în următorii ani, să nu mai ai dreptul să calci în New York, aşa că nu te juca focul, şi nu transforma jocul ăsta într-o provocare, pentru că, dă-mi voie să îţi spun, sunt născut să fiu un învingător. Nu ai avea nici o şansă, am terminat mârâind după care i-am dat drumul cu dezgust.

-De ce îţi pasă atât de mult de ea? Nu este ca şi cum o iubeşti, nu? Sau dacă este aşa, ce soţ nici măcar nu se sinchiseşte să îşi sune soţia în ziua în care împlinesc 5 ani de la căsătorie? termină ea, refuzând să renunţe la bătălie şi lăsându-mă uimit, pierdut în sentimente stranii de vinovăţie.

În mod straniu, involuntar, un val de amintiri mi-au năpădit în minte, oprindu-mă să o mai înfrunt pe Victoria. Câştigase. Nu mai avea nici un sens, iar privirea triumfătoare care îi reapăruse în privire, îmi confirmă bănuielile. Avea dreptate; ieri împlinisem 5ani de căsătorie şi uitasem complet de acest lucru, s-au mai bine zis, chiar în ziua acestei aniversări, uitasem de propria soţie. Ce amară ironie… Aveam totuşi o scuză, ca de obicei, afacerea mea, iar Bella, ca şi soţie ce îmi purta numele avea DATORIA de a mă înţelege. Nu aşa stăteau lucrurile, mi-am spus eu în timp ce, chiar şi ultimele regrete ce îmi încolţiseră în inimă nu rezistaseră mai mult decât trei minute. Fără să mă mai gândesc, am apelat numărul dorit şi în câteva secunde am auzit vocea pe care doream să o aud.

-Bună, Sarah, am o rugăminte. În câteva ore, aş dori să cumperi pentru soţia mea un colier scump şi delicat, dar şi un buchet impresionant de flori. De asemenea, am nevoie de un şofer şi o maşină, care să mă ducă astăzi acasă, ok? Pot conta pe tine? Perfect. Mulţumesc, am răspuns, după care am închis telefonul, aproape uşurat că mai scăpasem încă de ceva.

Răutăcios, m-am întors din nou spre Victoria, a cărei faţă era acum perplexă, simţindu-mă din nou stăpân pe situaţie.

-Mulţumesc pentru că mi-ai amintit. Eşti într-adevăr o asistentă, mai mult decât competenţa, i-am spus, zâmbindu-i din cale afară de inocent, văzând cum albastrul din ochii ei se transformă în gheaţă.

-Dute naibii!!!

-Nu mulţumesc, am altele mai importante de făcut, am încheiat discuţia, după care mi-am luat sacoul, părăsind camera în cele din urmă.

BPOV

-Rosalie, hai odată!!! Este deja al treilea magazin de haine pentru copii pe care îl vedem pe ziua de azi, am continuat sfârşită, spre prietena mea cea mai bună, după aproape 4ore de colindat prin magazine, într-un mod aproape bezmetic, care mă ameţise complet.

-Ooohh… încă puţin Bella. Uite ce drăguţ e!!! îşi continuă ea căutarea, arătându-mi pe moment o hainuta minuscula albastra, in culorii vii si dungulite vesele.

-Într-adevăr, este la fel de drăguţ ca şi celelalte sute de perechi de haine de culoare albastră pe care le-ai mai văzut azi, deşi ai de abia o lună jumătate de sarcină şi nu ai de unde să ştii că va fi băiat.

-Sunt sigură că va fi băiat!!! spuse Rosalie extrem de hotărâtă, lăsându-mă uimită. Am o presimţire. Şi pentru că nu eşti o companie tocmai plăcută, nu te voi mai lua cu mine la cumpărături de acum, continuă ea, pe un ton pe care se chinuia să îl menţină serios deşi îi era vizibil greu.

-Chiar aşa?!?!? Dumnezeule, în acest caz, probabil că aş muri de supărare, adică serios, fără cumpărături infernale o zi întreagă??? Într-adevăr, ar fi o pedeapsă mult prea aspră pentru mine, am terminat sarcastică, fapt care o făcu pe Rosalie să izbucnească în râs, la remarca mea personală, lovindu-mi în joacă braţul, şi făcându-mă să îmi amintesc cât de bine mă înţelegeam cu ea de obicei.

-Ok… am înţeles… mergem acasă… de abia aştept să îi dau lui Emmett marea veste. Sunt atât de emoţionată.

-O să fie bine. Este un bărbat extraordinar şi te iubeşte prea mult, i-am confirmat ceea ce ştia deja după care am părăsit magazinul voioase.

-Jake este încă acasă, nu? Cu siguranţă te aşteaptă… continuă ea, hotărând să schimbe brusc un subiect la care nu eram încă pregătită să renunţ.

-Da, într-adevăr. Nu a plecat încă, am răspuns mecanic, amintindu-mi cu tristeţe încă o dată de ce acceptasem să vin cu Rosalie de prima dată în oraş. Pentru simplul fapt că acasă eram singură, mi-am spus eu în acelaşi timp în care am pornit maşina cu gândul de a o duce pe prietena mea acasă, şi încercând să nu îi dau nimic de bănuit cu privirea la reală mea stare de spirit.

Nu cred că se lăsă în schimb păcălită, în faţa tăcerii care se lăsase brusc între noi, dar spre fericirea mea, a renunţat să deschidă subiectul, văzând că refuzam să îi întâlnesc privirea. Ajunsese să mă cunoască destul de bine, aşa că devenisem oarecum ca o carte deschisă pentru ea, în acelaşi timp în care eu eram o bună ascultătoare, prietenia noastră completându-se reciproc.

Nu a trecut mult astfel, până ce m-am despărţit de Rosalie, felicitând-o încă o dată şi urându-i succes cu Emmett, aşa că în aproximativ jumătate de oră mai târziu am parcat pe aleea casei mele. Deşi se înnoptase deja, gândul la încă o noapte de singurătate, nu mi se mai părea acum atât de anost, aşa că fără prea multe planuri şi la gândul că mă voi delecta cu o mâncare rece din frigider, pentru că nu aveam chef să gătesc nimic, am păşit în casă, deschizând luminile una câte una.

Aproape că mi-am pus mâna la gură, pentru a-mi innabusi un ţipăt, atunci când o siluetă masculină apăru brusc din spatele meu. Jake…

-La mulţi ani, iubito!!! şopti el, zâmbind angelic şi sărutându-mă pe obraz.

Un lucru era clar. Jake ajunsese în sfârşit acasă, iar minciună sfruntată pe care i-o vândusem lui Rosalie, se transformă brusc într-un adevăr. Numai că acest adevăr, nu mă elibera, aşa cum se spune de obicei că ar trebui să se întâmple, ci mai mult îmi inducea un val de tristeţe la gândul zilei trecute, în care suferisem atât. Se pare că totuşi, încă o dată, vedeam pe propria piele, cum eu eram singura care se consuma în această căsnicie, din moment ce Jake părea atât de bine-dispus, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Era vina mea sau era vina lui?

………………………………………………………………………………………………………..

Hello… dupa cum vedeti am reusit sa postez din capitolul 2 si marturisesc faptul ca unul din motivele principale pentru care am reusit sa scriu atat de greu aceasta parte este ca am incercat sa creez din Jake un personaj care gandeste total diferit de mine. Probabil de aici si acuta lipsa de inspiratie…

Sper ca nu v-a plictisit, dar peste vreo 2capitole apare Eddie… so… i will be back… Kisses… 🙂

Anunțuri

8 gânduri despre „Capitolul 2-Mod de viaţă

  1. Absolut minunat.Uh Jake…tipul barbatului afarcerist ce iubeste doar contul bancar si se lumineaza decat atunci cand vede ca produce.In loc sa se bucure mai putin de aceasta si in cantitati imense de ce are acasa,o sa vreau sa-i vad”mutra” mai tarziu.
    Mi-e cam mila de Bella.Sincer.Abia astept urm si pe Eddy of course.

  2. jake e un cretin ( scz pt cei team jacob) si inca mai zice ca o iubeste
    omul asta este orb din cauza banilor si nu vede ca bela sufera si cum sa isi lase unii prieteni pt unii mai bogati?
    mi se parea de-a dreptul dezgustator acest lucru pentru ca oricand poate sa ramana fara bani si atunci nimeni nu va mai fii langa el , pentru ca prietenii adevaratii pe care ii ave i-a parasit
    imi place atitudine belei pentru ca ea nu a fost orbita de bani , insa ar trebui sa isi dea seama ca jake o insala si sa divorteze
    oricum nu este poevste mea si nu totul trebuie sa fie chiar bine si frumos pentru ca altfel nu ar mai fii interesant
    in fine spor la nextul si muulta inspiratie
    kisess and hugs!

  3. Barbatia astia …nu poti trai cu ei …dar nici ……..NU cam atat era ….. Jacob nu merita lacrimile Bellei ….ce nesimtit …se F**e (scuzati limbajul ) si peste 10 minute isi aduce aminte si de saraca Bella care sta acasa si plange …. ce trist……sper sa raman singur si nefericit impreuna cu banii lui cu tot ….Imi place mult ideea fanficului si abea astept next-ul ….

  4. Pingback: Leapsa | Laurytayumi's Blog

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s