Capitolul 24-Sperante

Carlisle POV

Ma plimbam haotic in biroul meu, in plina noapte, cautand in biblioteca alte carti de medicina. Desi stiam simptomele comei la pacienti pe de rost, simteam nevoia sa caut, sa citesc si sa recitesc tot ceea ce puteam in legatura cu acest subiect. De ce? Pentru ca, pentru prima data in atatia ani de cand practicam medicina, ma simteam atat de neputincios, atat de neajutorat si mai rau decat atat eram implicat emotional peste masura. Propriul meu fiu zacea pe un pat de spital, la cativa metri mai incolo acum, in alta incapere, era intre viata si moarte, iar eu nu puteam sa fac nimic, absolut nimic. Il operasem acum 4zile si parea sa fie spre drumul cel bun, parea sa se refaca, dar pur si simplu l-am pierdut pe parcurs… Corpul lui a cedat si a intrat in coma profunda… Lucrul asta ma innebunea, ma consideram vinovat, cu atat mai mult cu cat fusese sub stricta mea supraveghere… Ce s-a schimbat, cu ce am gresit?!?!? La naiba!!! Orbit de furie si durere, fara sa ma gandesc, am aruncat cartea din mana cat colo. M-am indreptat spre birou, numai pentru a arunca la pamant tot ceea ce era pe el, dupa care, cu forta condusa de furie, am rasturnat biroul trantintu-l puternic de perete.

Furia poate ca trecuse dar acum ramasesem cu durerea… Respiram sacadat, greu, si am cautat in peretele de langa mine un refugiu. M-am lipit cu spatele de el, si mi-am luat capul in maini deznadajduit. Deznadajduit la gandul ca de trei zile, intrasem in salonul lui Edward din jumatate in jumatate de ora, sperand din tot sufletul intr-o schimbare cat de mica, deznadajduit la gandul, ca de fiecare data plecam de la el, cu inima si mai grea, cu un sentiment de neputinta si mai mare, cand vedeam ca starea lui e aceeasi. Mai mult decat atat, cu cat treceau mai multe zile, cu atat imi era mai greu, cum eram sigur ca ii era si lui. Pentru prima data, imi era pur si simplu ATAT DE FRICA… Nu mai era un esec in medicina, asa cum consideram de fiecare data cand pierdeam un pacient, era mult mai mult,era vorba despre intreaga mea viata, a familiei mele. Nu mi-as putea-o ierta niciodata. Nu m-as mai putea uita niciodata in ochii dulcei mele sotii Esme, care insemna atat de mult pentru mine, nu m-as mai putea uita in ochii celorlalti doi copii ai mei, nu m-as mai putea pur si simplu intoarce acasa fara Edward, fiul meu mai mic.

Imi iubeam copii in egala masura, nu faceam niciodata diferenta intre ei, desi erau extrem de diferiti in felul lor de a fi, in personalitate, fiecare dintre ei evidentiindu-se prin ceva. Emmett era primul nascut, puternic, vesel, descurcaret, Alice singura mea fata era practic lumina ochilor mei, intotdeauna optimista, o buna organizatoare, iar Edward era firea un pic mai linistita, dar cu tendinte artistice, dovedind de mic o sensibilitate deosebita pentru tot ceea ce il inconjura. Imi semana mult, era calm, rational, avea propria lui viziune asupra vietii un pic diferita de a celorlati, totul la el era gandit in profunzime, tratat cu atentie si acuratete.

Imi aduceam aminte de copilaria lui, cum mi-a afectat existenta, cum mi-a schimbat propria persoana, cum m-a facut sa fiu mult mai responsabil. Imi aminteam cum de fiecare data cand veneam de la spital dupa o tura interminabila, Edward era singurul dintre copii care era inca treaz, asteptandu-ma. Imi aminteam cum, in zilele libere pe care le petreceam acasa cu familia, Edward era cel mai apropiat de mine, alegand sa stea mai mult cu mine, decat sa se joace cu ceilalti copii afara. Il iubeam enorm, cu atat mai mult cu cat, aflasem nu cu multi ani in urma, ca el ma privea ca pe un idol, ma admira nespus si ca a sperat dintotdeauna sa devina un medic la fel sau chiar si mai bun decat mine. Iar acum? Eu ce faceam pentru el? Nimic. Telefonul de la Esme de acum cateva zile, imi rasturnase viata peste cap. Este extrem de dificil sa iti vezi linistit de viata si deodata, cu un simplu telefon totul sa se schimbe. Esme de abia putea vorbi atunci, era devastata, dar am incercat sa fiu tare pentru ea, pentru toti.

Fata mi se schimonosi de durere, muschii imi erau incordati la maxim, psihicul imi era la pamant. Fiul meu era in continuare acolo, dependent de aparatele care il mentineau in viata; nu mai putea nici macar respira singur, era practic ca o leguma. Asteptam o schimbare, asteptam o minune, iar minutele si zilele treceau din ce in ce mai greu, bataile ceasului mi se pareau acum extrem de rare, de greoaie. Timpul parca se incapatana sa stea in loc. Simteam ca dezamagesc pe toata lumea. Mai mult decat atat, eram extrem de ingrijorat si pentru Bella, iubita fiului meu, pe care o iubeam ca pe propria mea fiica. Starea ei era mai buna, dar era si ea departe de vindecare. Avusese destule leziuni, si era in permanent pericol, de a face o hemoragie interna periculoasa. Cu repaos total, mai mult timp si medicamentele necesare insa, totul se putea rezolva.

-Dumnezeule!!! Doctor Cullen, veniti repede, va rog!!! am auzit vocea panicata a lui Sarah, asistenta de garda cu care colaboram in seara asta. M-am trezit brutal din propriile mele ganduri, dandu-mi seama ca vocea venea din partea spitalului in care era Edward. Inima mi s-a oprit pentru o secunda, gandindu-ma cu frica la ce este mai rau, dupa care am inceput sa fug disperat. Am dat navala in salon, numai ca sa vad o imagine care m-a zguduit complet. Era Bella… covrigita la pieptul lui Edward, inconstienta, pete de sange peste cearceaful verde deschis. Cu siguranta avea o hemoragie interna, ceva de care imi era frica inca de inainte. Cum ajunsese aici? Si singura?!?!? Dumnezeule…

Ramasesem blocat usor de ceea ce vedeam. Inainte de a putea reactiona intr-un fel, un gand invalmasit imi trecu prin minte. Ma gandeam la imaginea lui Romeo si a Julietei, vesnicii indragostiti, care s-au jertfit pentru dragostea lor, iar eu ma simteam acum ca tatal care ii interzisese Julietei sa il vada pe unicul ei iubit. Rezultatul? Dezastruos pentru cele doua suflete pereche, ca si in poveste.

-Doamna Sarah, chemati-l repede pe doctorul Murray, si mai chemati si cativa asistenti. Am nevoie de ajutor cu Bella. Acum!!! Am tipat mai tare decat era necesar la biata femeie care era deja destul de ingrijorata. A fugit la comanda mea, intr-o continua lupta. M-am apropiat panicat de Bella, incercand sa-i verific semnele vitale. Mi-am luat stetoscopul de la gat si m-am pus pe treaba. Imi era din nou groaznic de frica de esec.

BPOV

M-am trezit din nou in miros de medicamente. Incepeam deja sa imi urasc propria viata. Am inspirat cu greutate prima gura de aer dupa inconstienta, dupa care am deschis ochii fiind orbita din nou de lumina puternica. M-am uitat la ceasul de langa mine: 13.50. La naiba. Am simtit o strangere usoara de mana, care m-a trezit la propriu facandu-ma sa realizez ca nu eram singura in salon. Charlie, acelasi Charlie obosit si ingrijorat.

-Te-ai trezit Bella… Slava Domnului… M-ai speriat de moarte… Cum te simti?

-Nu prea bine tata… Ce s-a intamplat? Ma tem ca nu imi amintesc prea bine… am inceput eu cu o voce ragusita de la somn. Fata lui Charlie se schimba, devenind livida in contrast cu ochii de un negru puternic. Acum era suparat. Mintea insa imi era din nou groaznic de incetosata de la medicamente iar corpul mi-l simteam amortit.

-Bella, poti sa-mi spui unde ti-a fost capul? De ce ai parasit salonul? intreba Charlie pe un ton sever, luand practic masca de serviciu cu el, masca ce imi displacea enorm. La mine nu mergea deloc, nu suportam sa ma trateze ca pe un suspect al unei infractiuni; eram fiica lui, ce naiba…

-Trebuia sa il vad, am raspuns plictisita, incercand sa ignor pe cat posibil valurile de durere care incepusera sa isi faca simtita prezenta de cand ma trezisem. Nu aveam absolut nici un chef acum pentru teoriile lui, pentru ca toti stim ca in practica lucrurile stau cu totul altfel, dar astazi tatal meu era parca ultimul care isi dadea seama de acest lucru.

-Ti-ai pus viata in pericol, Bella, tu nu iti dai seama? suiera manios Charlie, strangand nervos in proces o parte din cearceaful de pe patul meu.

-Sincer tata, asta este ULTIMUL lucru care ma intereseaza acum, asa ca te rog schimba subiectul. Eram rautacioasa stiu, si prin rautatea mea cu siguranta nu reuseama altceva decat sa il enervez si mai tare pe Charlie, lucru care nu ajuta la nimic.

-Daca prin absurd Carlisle, te-ar fi gasit mai tarziu, lucrurile s-ar fi terminat foarte prost. Nu intelegi?

-Nu tata, chiar nu inteleg, ba mai degraba, nu eu sunt cea care nu intelege ci tu esti acela. Ceea ce nu intelegi tu este ca Edward, iubitul meu, sta acolo, inert, la etajul superior, dependent de aparate, am raspuns nervoasa. Ceea ce nu intelegi tu, este ca numai din cauza lui mai sunt astazi aici, si inca in viata as putea adauga, pentru ca el a facut tot posibilul sa ma protejeze, fara macar sa se gandeasca. Ceea ce nu intelegi tu, am continuat mult mai incet de data asta, lacrimile stand sa iasa in coltul ochilor, este ca nu am putut, nu pot si nu voi mai putea sta sub nici o forma departe de Edward, de omul pe care il iubesc cel mai mult in viata asta. Il iubesc tata, am continuat lasand lacrimile sa-mi ude obrajii, si cu ochii in jos, pironiti neputinciosi, la mainile pe care le tineam acum in poala, il iubesc atat de mult incat indiferent ce ai face tu sau Carlisle, nu va fi suficient pentru a ma putea tine departe de el, am terminat fixandu-l cu privirea pe Charlie. La spusele mele, se albise considerabil, barba tremurandu-i nervos. Ochii lui erau acum goi, lipsiti de orice urma de furie. Nu mai plansesem niciodata in fata lui, si se pare ca acest lucru il dezarma total. Eram amandoi niste persoane destul de introvertite, si acum era vizibil zdruncinat.

-Trebuie sa ma intelegi si pe mine. Am trecut prin iad, gandindu-ma la ce ti s-ar fi putut intampla, Bella.

-Stiu tata, imi inchipui si imi pare rau, dar trebuie sa ma intelegi si tu pe mine. Poate nu a fost cel mai inteligent lucru facut de mine, dar trebuia sa fiu langa el, am continuat, incercand sa-mi fac din nou vocea un pic mai hotarata. De ce Carlisle si Esme pot vedea foarte bine legatura dintre noi si tu nu?

Charlie se uita la mine acum nedumerit, infrant de situatie. Vedeam ca isi formuleaza cu greu un raspuns in minte, tatonand, cantarind. Aveam acum insa toata rabdarea sa il ascult.

-Nu stiu, e greu… imi este greu… Stiu ca nu am fost cea mai calma persoana din lume dar pur si simplu nu am putut… Ati devenit atat de apropiati in atat de putin timp incat toata situatia asta m-a dat peste cap…

-Tata, dar de ce? Il cunosti pe Edward de mic, nu e un strain… stii ce fel de om este… ca sa nu mai spun ca a fost o parte constanta din copilaria mea…

-Mai bine ramanea asa…

-Tata!!!

-Ok, gata, imi pare rau… Promit ca am sa incerc sa fiu mai tolerant bine? Mai ales ca el a fost cel care ti-a salvat viata… imi pare rau Bella, a soptit Charlie in incheiere dupa care mi-a luat mana intr-a lui si a sarutat-o usor. Eram inmarmurita de-a dreptul la atat de multe semne de afectiune din partea lui; eram confuza, aveam impresia ca stau de vorba de fapt cu o alta persoana, alt caracter.

Pierduti in discutia noastra, am fost surprinsi amandoi cand usa salonului s-a deschis repede, lovindu-se usor de perete. Am intors amandoi capul din reflex numai pentru a o vedea pe Alice, gafaind usor, rosie in obraji, cu ochii arzand de emotie.

-S-a trezit Bella!!! Edward s-a trezit!!! a anuntat ea plina de speranta. Inima mi s-a strans si am simtit cel mai mare sentiment de usurare posibil. Am inceput sa ma strang usor in brate naucita si intr-o secunda, Alice a fost langa mine, strangandu-ma incurajator. Incepusem sa plang de bucurie si de abia acum imi dadeam seama ca ma simteam din nou in siguranta. Soarele meu ma ascultase cu siguranta si acum era timpul sa fim din nou impreuna. Doamne, cat am asteptat clipa asta…

EPOV

Caldura ingerului meu nu mai era langa mine, nu o mai simteam iar lucrul asta m-a indurerat peste masura. Oare nu-si daduse seama ca numai din cauza lui am reusit sa ma trezesc un pic din incontienta?Nu vazuse cat de dornic si de dependent devenise intregul meu trup de o noua atingere, de o alta mangaiere suava, de alte cuvinte rostite cu atata dragoste de ingerul meu, caruia mintea mea ii gasise acum si numele? Era Bella, Bella mea… Cum m-am putut insela, cum nu am putut sa imi amintesc numele ei de prima data? Cat de dor imi fusese de ea si nici macar nu realizasem; numai subconstientul mei ii simtise lipsa enorm, dar trupul meu fusese prea slabit sa asimileze cumulul de informatii, prea slabit sa ii raspunda ei. Si acum ea plecase iar de langa mine…

Nuuu!!! Bellaaa!!!! Vino inapoi la mine iubito, te rog..!!! tipam mental in inconstienta fara ca nimeni sa ma poata auzi, stiam asta. Eram la fel de mut, ca un prizonier intr-o camera antifonica, ma simteam asa. Mai bine zis nu mut, ci incapabil sa doboare zidurile antifonice din jurul lui, in cazul meu de fata, incapabil sa trec peste barierele inconstientei pentru ca vorbele mele sa poate fi rostite, sa prinda glas, sa poata fi auzite. La naiba!!!

Bella… Nu!!! Trebuia sa ma trezesc, nu mai puteam sta asa… pentru nimic in lume nu mai aveam de gand sa ma intorc, la intunericul si deznadejdea ce ma coplesisera pana acum, sub nici o forma, nu acum dupa ce EA, imi aratase cat de mult imi simtise lipsa. Si Dumnezeu stie, cat de mult tanjisem dupa intreaga ei fiinta… Devenisem deja peste masura de agitat… nu mai puteam suporta situatia…

Bella?!?!? Ea nu mai era insa langa mine… Bella?!?!? am strigat-o din nou, stiind deja ca nu imi va raspunde, dar alt lucru se intampla… O amintire a imaginii ei, imi rasuna in minte vie ca niciodata… Bella?!?!?

***Flashback***

-Edward? Unde esti? striga mama mea Esme, dar in zadar, pentru ca eu eram mult prea ocupat cu noua mea masinuta de curse de culoare albastra cumparata acum cateva zile de tatal meu Carlisle. Edwaaard!!! Vino un pic.. vreau sa cunosti pe cineva…

-Ooof… am trantit masinuta si am plecat frustrat la Esme. Poate era totusi ceva bun… poate era un nou partener de joaca, deja ma saturasem de Emmett, care imi pierdea jucariile, vroiam pe altcineva… vroiam… WOW!!!

-Iubitule, ea este Isabella, noua voastra colega de joaca, a anuntat mama care tinea o fetita de mana (o fetita?!?!?), o fetita care acum se ascunsese deja in spatele lui Esme la vederea mea, uitandu-se rusinata in jos la degetelul ei care tocmai il scosese din gurita…

-Mama, dar eu nu sunt bebelus, sunt baiat mare, am 6ani!!! SI ESTE FATA…. Am pitigaiat nemultumit. Sa se joace cu Alice…

-Edward, nu mai discutam, poarta-te frumos, Alice doarme, stai cu Isabella un pic…

-Dar eu ma joc cu masini, nu cu papusi… am continuat frustrat pledoaria numai ca sa fim amandoi dati peste cap de vocea suava si placuta a micutei vizitatoare.

-Imi plac si mie masinile, nu numai tie… a inceput Isabella, ajungand de acum in fata mea, de-a dreptul suparata ca am desconsiderat-o se pare… Ii plac masinutele si e fata…WOOW… nu m-am putut abtine sa nu afisez un ranjet pana la urechi… Poate ca totusi nu era atat de rau sa ai un prieten de joaca fetita… I-am intins mana usor, cu acelasi zambet puternic, numai ca sa fiu cu totul zdruncinat de ceea ce avea de gand sa faca…

S-a uitat la mine atent, analizandu-ma din cap pana in picioare, dupa care si-a pus mana intr-a mea, raspunzandu-mi la zambet si intr-o fractiune de secunda s-a intins usor pe varfuri si m-a sarutat?!?!? Am inghetat instantaneu, rosind cu totul, dupa care am fugit, trecand si peste Emmett, care venise probabil sa o vada si el pe Isabella, si care acum radea in hohote.

-M-a sarutaaat, am pitigaiat eu nemultumit in fuga mea, indreptandu-ma suparat spre casa mea din copac.

***End Flashback***


Trupul deja imi vibra… simteam ca depasesc putin cate putin stadiile bolii, razbateam tot mai mult prin intuneric. Dar nu era de ajuns… Stiam asta… asa ca am incercat din nou… Ma agatam din nou de amintiri, ma agatam din nou de… Bella?!?!?!

***Flashback***

-Edward, vino si impinge-mi leaganul, te rog… se ruga Bella de mine, vazandu-ma atras peste masura de jocul video, pe care il jucam cu Emmett. Eram in sufragerie amandoi, conectati peste masura la lumea virtuala.

-Nu acum… mai am un nivel si ajung la runda finala… am raspuns, uitandu-ma la rochita ei frumos colorata, si la buclele de un saten-inchis…tot mai frumoase si mai bogate. Avea 10ani iar eu 12.

-Te rog, mi-e frica sa nu cad…

-Lasa-ma acum, ai rabdare. Dute si te joaca cu Alice…

-Uuff… esti imposibil… nici nu mai vorbesc cu tine…a plecat furioasa iar eu ma uitam la dansa cu amuzament. Era draguta cand se enerva… Ceee? Draguta?!?!? Bella? Nu…eu nu am gandit asta despre prietena mea…nuu… am incercat sa ignor toate intrebarile fara raspuns care incepeau sa ma invadeze si m-am concentrat din nou asupra jocului. Mai aveam un pic si castigam runda, depasindu-l considerabil pe Emmett, cand o bufnitura puternica si un tipat inabusit mi-au facut inima sa se opreasca. Bella…

Am fugit intr-un suflet, spre curtea din spatele casei, stiind parca unde sa o caut. Nu a trecut mult timp pana ce am zarit-o, cazuta la pamant langa leagan, plangand. Am ajuns la ea intr-o secunda si fara sa imi dau seama prea bine ce fac, am ingenuncheat langa ea si am luat-o in brate, strangand-o la pieptul meu. Am inghetat si eu la propriile reactii, apropierea dintre noi atat de intensa naucindu-ma in feluri pe care nu le intelegeam. Instinctele probabil ca isi spusera cuvantul.

-Shht… Gata Bella…

-Te-am rugat sa vii cu mine, nu ai vrut… a suspinat ea printre sughituri de plans.

-Stiu, imi pare rau, iti promit ca nu te voi mai lasa singura, am terminat eu, dupa care am strans-o din nou la piept. Ce naiba se intampla cu mine?

Peste cateva ore, lucrurile se schimbasera radical.

-Edward, mai sus, vreau mai sus; vreau sa ating cerul cu mana… se auzi vocea entuziasmata a Bellei, care se bucura de vantul ce ii alinta buclele bogate.

-Vom ajunge si acolo Bella, ai rabdare, vom ajunge impreuna… i-am raspuns la fel de entuziasmat, impingandu-i inca o data leaganul, cu un avant si mai puternic.

***End Flashback***

Amintirile cu ea ma trezeau la viata, imi dadeau puterea sa razbat intunericul, ma determinau sa fac lucruri, pe care acum cateva ore mi se pareau imposibile. Nu mai aveam decat putin… doar putin…

***Flashback***

-Bella, unde esti? Bella? strigam din casa, cautand-o in fiecare camera. Trecusem prin sufragerie, prin camera mea, a lui Emmett, a lui Alice si nimic. Unde era? Cu gandurile departe, am vazut-o prin fereastra camerei mele de la etaj. Era la leagan. Astazi era ziua ei, implinea 14ani, era oficial o domnisoara, si ce domnisoara. Ma uitam la ea si o admiram pe ascuns, de frica sa nu ma vada. Parul lung, coborand in cascade inchise pe spate ravasit usor de adierile vantului tomnatec (eram in 13septembrie), ochii de ciocolata pura, umbriti de genele lungi si dese, corpul ei usor transformat de varsta intr-un mod mai mult decat placut, intr-u totul feminim. Era… era pur si simplu… Ma simteam ciudat, ca un adolescent de 16ani cu propriile ganduri invalmasite. Am coborat scarile si am iesit din casa, mergand inspre ea. Era pierduta in ganduri, asa ca tresari cand am venit din spatele ei si i-am pus mainile pe umeri.

-Edward… m-ai speriat…

-Bella, toata lumea te cauta, de ce nu vrei sa vii? Este petrecerea ta, toti au venit aici pentru mine. Si asa era, sau ma rog, partial adevarat. Facusem o mica petrecere cu colegi de liceu. Bineinteles ca nu scapasem nici de Jessica sau de Lauren, care nu pierdeau nici o ocazie de a se apropia de mine intr-un mod vulgar. Fetele alea cu siguranta nu stiau cand sa se opreasca.

-Nu-i adevarat Edward, lumea nu a venit pentru mine ci a venit pentru a vedea unde sta familia Cullen, pentru a va vedea pe voi… In plus, stii ca nu imi place deloc sa fiu in centrul atentiei.

-Prostii Bella, te rog, hai sa mergem…

-Dar… nu vreau…

-De ce? am intrebat-o soptind, mutandu-mi pozitia, si ajungand acum in fata ei, cu mainile de o parte si de alta a capului ei, apucand legaturile leaganului.

-Fetele sunt atat de frumos imbracate, arata atat de bine, uita-te la Jessica, cel putin…si eu…eu… terminase uitandu-se rusinata in jos.

-Tu ce, Bella? am intrebat, soptind in continuare, apropiindu-ma tot mai mult, coborandu-ma inspre fata ei.

-Eu… eu sunt atat de banala… a terminat ea dezamagita. Ramasesem blocat. Cum putea sa creada asa ceva? Cand ea era de fapt atat de… atat de… Am apucat si mai strans laturile leaganului, si am tras-o cu totul inspre mine, genunchii ei moi atingandu-mi usor pantalonii. Era in continuare cu ochii in jos, refuzand sa ma infrunte…

-Bella, cum poti sa crezi asa ceva? Tu esti mult mai sus decat oricare dintre fetele din camera aia. Esti atat de frumoasa, cum poti sa nu-ti dai seama? am raspuns, uimit fiind de propriile mele cuvinte, care imi iesisera atat de repede si de natural din gura, incat nu avusesem nici macar ragazul sa le procesez. La naiba… Oare chiar asta credeam? Reactiona la apropierea mea, si isi ridica in sus la mine fata si pironindu-ma cu ochii de ciocolata calda, ma nauci.

-Tu… tu chiar crezi asta despre mine, Edward? intreba usor cu vocea incarcata de emotie. Fusesem luat pe nepregatite si mai mult decat atat, ii simteam respiratia ei, asternandu-mi-se pe buze, facandu-ma sa vreau mai mult.

-Da, Bella, tu esti frumoasa, inocenta, draguta… la vorbele mele rosi violent, lasandu-si din nou capul in jos. Coplesit de situatie, la gandul ca intr-adevar o vedeam pe Bella, mult mai frumoasa decat oricare alta fata din Forks, si la gandul ca incepusem sa fiu atras de ea, intr-u totul, m-am departat usor, dand drumul si leaganului. Incercam sa imi pun ordine in ganduri. Acum mergem, Bella?

-Edward, mai este ceva… a adaugat ea pe acelasi ton, facandu-ma sa chicotesc voios. Cu Bella, intotdeauna mai era ceva… Nu-mi place cum se uita Mike Newton la mine, a anuntat ea frustrata. La asta, zambetul mi-a pierit de pe buze imediat, si simteam ca vad negru in fata ochilor. Fara sa inteleg de ce, gandul ma deranja peste masura. O sa-i arat eu lui…

-Mergem amandoi Bella, si nu te voi lasa singura. O sa dansam amandoi si astfel eu o sa scap de Jessica si tu de Mike, ce spui? i-am prezentat solutia perfecta, cand stiam de fapt foarte bine, ca adevaratul motiv pentru care vroiam sa dansez cu ea, era sa ma apropii de fapt de ea, sa fiu in preajma ei cat mai mult, sa nu ii dau altcuiva sansa sa mi-o ia din brate. I-am intins mana fericit, vazand la ea cum aproba multumita, cu o sclipire ciudata in ochi, si am pornind amandoi de mana inspre sufragerie.

***End Flashback***


O iubeam. Dupa atatia ani, inca puteam spune ca o iubeam mai mult decat orice. Ma simteam acum mai usor ca niciodata, descatusat de griji, de boala, de intuneric. Acum totul parea posibil, totul era atat de palpabil. Si atunci, am deschis ochii incet, clipind de cateva ori, incercand sa ma acomodez cu lumina din salonul de spital. Imi revenisem.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s