Capitolul 17-Impas

EPOV

Dimineata ma gasi invelit intre cearsafurile de un bej deschis ale patului meu, odihnit si pregatit pentru o noua zi de vacanta. Am deschis ochii, cautand din priviri ceasul; era deja ora 9.00. Fara sa mai zabovesc am dat patura la o parte si m-am indreptat inspre baia personala cu gandul sa fac un dus de inviorare.

Un sfert de ora mai tarziu, paraseam camera, coborand scarile si mergand in bucatarie. Nu aveam planuri pentru astazi, dar nici nu aveam nevoie neaparat, atata timp cat o aveam pe Bella in viata mea. Nu mai ramasese mult timp din vacanta prin urmare in mai putin de o luna incepea si anul universitar. Bella alesese sa studieze literatura, in timp ce Alice optase pentru jurnalism, alegeri care mie mi se pareau mai mult decat inspirate. Bella fusese de mica fascinata de literatura clasica engleza si nu numai, devorand cartile inca din copilarie, in timp ce Alice era atrasa la randul ei de partea mai creativa si mai dinamica a mass-mediei de pretutindeni. Ce mai lipsea acestei lumi, decat o scriitoare in devenire, sau un paparazzi in floare, am gandit eu, zambind cu toata puterea atunci cand am pasit in bucatarie. Aici am dat peste Alice si Jasper, mai somnorosi ca de obicei, cu niste cani mari de cafea in fata.

-Neata copii, i-am salutat voios. Unde sunt Emmett si Rosalie? Baricadati in continuare in camera cumva?

-Nu, Edward, din contra, au mai putin de jumatate de ora de cand au plecat in LaPush, la plaja, raspunse Alice in timp ce imi turna si mie o cana de cafea. Cu siguranta au vrut sa mai petreaca niste timp si singuri.

Trebuie sa recunosc ca ideea imi suradea si mie. Nu imi doream nimic mai mult decat ca in timpul ramas din vara asta sa petrec si mai mult timp cu Bella. Poate inca o excursie in preajma Forksului ar fi cea mai inspirata alegere si nu numai. Inainte de a ma mai putea gandi la altceva am auzit sunand telefonul din bucatarie si m-am dus sa raspund.

-Alo? Aici, casa Cullen.

-Buna, Edward, sunt eu Carlisle. Ma bucur ca tu ai raspuns.

-Buna dimineata tata, te pot ajuta cu ceva?

-Da. Esti ocupat pentru moment? Am ceva foarte important sa iti spun. Poti veni pe la mine la spital, sa spunem, peste jumatate de ora?

-Da, sigur, nici o problema. Voi fi acolo.

-Bine, te astept atunci, a terminat dupa care a inchis. Am ramas usor blocat, cu gandurile departe la tonul mult prea formal al tatalui meu, tiuitul din receptor deranjandu-ma mai mult decat de obicei. Era ceva cu adevarat important se pare, si din nu stiu ce motive, inclinam sa fiu un pic panicat, dar oricat imi bateam capul nu am reusit sa gasesc o idee cu privire la ceea ce avea de gand sa imi comunice. Cine stie?

-Ce vroia? a intrebat Jasper incet, vazandu-mi probabil lipsa de expresie.

-Ma duc sa ii fac o vizita la spital. Revin mai tarziu, am incheiat dupa care in cateva minute am parasit casa.

Am condus incet, incercand sa-mi pun toate gandurile in ordine. Am dat drumul la cd-ul cu muzica lui Debussy si intr-un sfert de ora eram deja la destinatie. Am intrat in spitalul din Forks, am urcat un etaj si am respirat usor, inainte de a bate de 3ori la usa unde era gravat numele celui care detinea respectivul birou: Dr. Carlisle Cullen.

-Edward, fiule, intra, imi raspunse tatal meu, cand imi vazu capul prin usa. Ia un loc. L-am ascultat, pastrand insa contactul vizual cu el. Se ridica de la biroul lui si in cateva secunde imi inmana o scrisoare pe care se pare ca o pastrase pana acum in sertar.

-Am primit de dimineata aceasta instiintare si mi s-a parut cel mai potrivit sa afli de ea aici la spital. Citeste-o te rog, si cand vei fi pregatit sa discuti eu sunt aici, ok? MA GANDESC TOTUSI CA VEI AVEA MATURITATEA NECESARA PENTRU A LUA DECIZIA CORECTA… termina el, punandu-mi mana pe umar in semn de incurajare, dupa care se intoarse si parasi incaperea. Fara sa inteleg de ce, plecarea lui m-a facut sa ma simt singur si deznadajduit, dar am incercat sa ignor toate aceste stari si am scos scrisoarea din plic dupa care am inceput sa citesc. Era un mesaj din partea Facultatii de Medicina Paris Descartes din Franta. Inima mi se stranse.

Domnule Edward Anthony Cullen,

Suntem incantati sa va informam ca am luat la cunostinta rezultatele exceptionale obtinute de dumneavoastra la Facultatea de Medicina din Seattle din anii anteriori, si am fi incantati ca pe viitor sa va alaturati facultatii noastre pentru restul de studii.
Va oferim in acest sens, o bursa completa, pentru urmatorii 3ani de studiu, cat si posibilitatea de a lucra si participa la cele mai inovative si interesante cursuri, alaturi de cei mai prestigiosi doctori din Franta si nu numai.
Asteptam raspunsul dumneavoastra in cel mai scurt timp.

Va multumim, Pierre Gide
Decanul Facultatii de Medicina Paris Descartes, Franta

Am inceput sa tremur usor, uitandu-ma pierdut la foaia de hartie din mana mea, care devenise acum extrem de grea, nu din cauza greutatii infime, ci din cauza impactului pe care o avea asupra mea. Ceea ce fusese odata pentru mine un vis ce mi se parea imposibil de trait sau un ideal greu de atins, de realizat, devenise acum poate cel mai mare cosmar al constiintei mele, cosmar ce ducea la un zbucium interior de nedescris, si totusi un lucru care ar putea sa imi influenteze viitorul in mod definitiv. In ce sens, pozitiv sau negativ, nici eu nu mai stiam.

Acum cateva luni bune as fi fost mai mai mult decat bucuros la asa o veste, fericit ca as avea sansa sa imi aprofundez studiile, facandu-mi astfel mandra si intreaga familie, dar in prezent, cand aveam in viata mea sufletul perfect, cand imi vedeam ingerul in fiecare zi, cum imi lumina propria existenta, mai puteam gandi la fel, mai puteam fi bucuros?

Nu, categoric nu; eram debusolat, impovarat peste masura. Mi-am lasat capul greu intre maini, luptandu-ma cu gandurile care imi invadau mintea, creand o invalmaseala de nedescris. Ma gandeam la ea, ma gandeam la noi, ma gandeam la tatal meu, la familia mea. Ce puteam sa fac? Puteam sa renunt la fericirea mea, si sa imbratisez in schimb o cariera infloritoare, asa cum stiu sigur ca tatal meu ar visa, sau sa renunt la aceasta sansa unica in viata incercand sa imi vad in continuare de existenta obisnuita, alegand-o pe ea? O iubeam mai mult decat orice, dar daca mai tarziu, peste ani si ani, voi fi chinuit de intrebari fara raspuns de genul, cum ar fi fost daca as fi ales altceva? Eram oare condamnat sa traiesc intreaga viata cu niste semne dureroase de intrebare, indiferent de decizia pe care o luam acum? Daca raspunsul este pozitiv, atunci cu siguranta traiesc un cosmar.

Am parasit spitalul, cu umerii grei, si am inceput sa conduc haotic, fara o tinta anume. Eram atat de pierdut in propriile ganduri, incat conduceam mecanic, neobservand peisajul, copacii de o parte si de alta a drumului, masinile de pe cealalta banda. Am oprit intr-un final la marginea drumului si am inceput sa cutreier prin padure fara tinta pentru ceva timp dupa care m-am asezat pe trunchiul unui copac. Nu stiu cate ore am stat acolo, in padure, cu telefonul inchis, luptandu-ma cu proprii demoni ai indoielii, incertitudinii si deznadejdii dar stiu ca intr-un final am avut puterea sa ma ridic si sa ma intorc la masina, poate mai impovarat decat am venit. Acum insa aveam altceva in gand, altceva de facut.

Conducand mai repede decat de obicei, am ajuns in fata casei Bellei. M-am uitat si am observat ca masina serifului Swan lipsea. Mi-am deschis telefonul si am vazut deja ca era ora 16.00. Se pare ca imi petrecusem aproape jumatate de zi hoinarind aiurea.

-Buna iubitule, imi aparu in fata ingerul meu, dupa care imi sari in brate si ma saruta. Te-am asteptat… La auzul vocii ei suave si la senzatia trupului ei fragil lipit de al meu, inima mi se stranse dureros de tare. As putea oare trai fara ea? Simtindu-mi probabil rigiditatea, se intoarse cu privirea la mine, usor speriata.

-Edward, ce este, s-a intamplat ceva?

-Trebuie sa vorbim… Eu… dar nu am mai putut sa termin si in schimb am scos scrisoarea din buzunar si i-am inmanat-o.

BPOV

“Asteptam raspunsul dumneavoastra in cel mai scurt timp…” FRANTA… America-Europa… gandurile mele au luat-o razna. Stateam pe canapea, cautandu-l din priviri pe soarele meu. Se uita pe fereastra absent, dureros de absent… Am incercat sa ma lupt din rasputeri cu gandurile invalmasite din mintea mea si cu durerea inimaginabil de puternica ce ameninta sa ma doboare. Am incercat sa ma lupt si cu impulsul meu de a sari la gatul lui si de a-l implora sa ramana, sa nu ma paraseasca. Am incercat sa-mi infranez lacrimile care nu aveau sa ma ajute cu nimic, si sa ma gandesc la el, la ce era mai bine pentru el. Trebuia deci sa imi las sentimentele deoparte si sa gandesc obiectiv pentru a vedea cea mai buna solutie pentru viitorul lui. Concluzia: asta insemna sfarsitul relatiei noastre. Nu puteam fi egoista si sa ma gandesc acum la mine, mai exact la binele meu, nu, nicidecum, ci trebuia sa ma gandesc la intreaga lui viata. Punand in balanta relatia noastra, cu intreg viitorul lui, imi dadeam seama ca nu il puteam priva de aceasta sansa. Nu era drept: era meritul lui, muncise pentru asta si merita o viata mai buna… deci…

-Felicitari iubitule, este o veste extraordinara, am raspuns incet, dupa care am strabatut camera greoi, incercand din rasputeri ca prin timbrul hotarat al vocii sa-mi determin si picioarele sa ma asculte. L-am strans in brate tare, incercand mai mult ca niciodata sa-i retin mirosul pielii, parfumul discret, caldura corpului, luptandu-ma din nou cu lacrimile care se incapatanau sa se arate. “Te iubesc Edward, de asta trebuie sa iti dau drumul. Asta este sacrificial meu…”, am continuat mental, dupa care m-am desprins usor din bratele lui.

-Dar, Bella, eu, trebuie sa vorbim…

-Iubitule, nu intelegi? Este o sansa extraordinara, ma bucur enorm pentru tine, cum poti sa renunti la asa ceva? Iti imaginezi ce fericit va fi Carlisle, Esme, restul?

-Bella, dar noi? Cum…

-Edward, nu iti fa probleme. Trebuie sa treci peste asta. Eu te sustin, voi ramane intotdeauna o prietena pentru tine. Nu ma vei pierde niciodata. Nu vom mai putea fi impreuna, dar asta nu inseamna ca nu voi mai fi alaturi de mine, intelegi? TREBUIE SA ALEGI CEEA CE ESTE MAI BINE PENTRU TINE IN PREZENT, INDIFERENT DE SITUATIE… am terminat incercand sa par hotarata, cand imi semnam practic condamnarea la moarte, dar o faceam pentru el pentru ca stiam in adancul sufletului ca asta este cea mai buna solutie… Se uita pierdut la mine, vizibil uimit, dar in cele din urma se linisti putin. Ma privi cu durere in ochi, in timp ce imi mangaia obrazul, dupa care imi asternu pe buze un sarut usor.

-Iti multumesc Bella, iti multumesc pentru tot, te iubesc, spuse in incheiere, dupa care se intoarse si iesi pe usa, lasandu-ma singura. Se terminase. Am simtit cum peretii camerei s-au micsorat sufocandu-ma la propriu, dupa care am cazut in genunchi in mijlocul sufrageriei, plangand cu sughituri. Ma strangeam la piept in incercarea nereusita de a pastra cat mai mult caldura corpului lui, care pana acum cateva secunde fusese al meu, imi atingeam buzele care si acum le simteam ca si arse de la sarutul lui; ii simteam savoarea, gustul lui, si plangeam, plangeam la gandul ca l-am pierdut pentru a doua oara in viata asta. De cate ori mai poate fi distrusa o inima oare? Nu conteaza, am facut-o pentru el si nu imi pare rau… Stiu ca asa este mai bine… Dar eu? VOI PUTEA TRAI FARA EL? Mi-am luat telefonul si l-am adus aproape de ureche.

-Al-Alice?!?!?!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s