Capitolul 10-Petrecerea

EPOV

Deşi era sâmbătă seara, deci week-end, hotărâsem să mă închid în casă, vegetând la propriu în faţa televizorului. Spre disperarea celorlalţi, nu aveam chef de nimeni şi de nimic, şi asta chiar imediat după incidentul cu Bella de la şcoală. În ochii ei, greşisem, o trădasem fără să mă uit în spate, dar lucrurile nu stăteau deloc aşa. O cunoşteam pe Tanya destul de bine, încât să îmi dau seama că mângâierile acordate şi invitaţia la cafea, erau ca un preţ ce trebuia practic plătit de mine, pentru a o putea scăpa pe Bella de detenţie. Da, exact asta fusese. Dacă refuzam ceva din astea, găsea cu siguranţă mai târziu un alt motiv să o acuze pe Bella de ceva şi să o pedepsească, pentru a se răzbuna pe indiferenţa mea. Aşa că, am tăcut şi m-am prefăcut a fi interesat de cineva care îmi făcea practic greaţă la stomac. Reacţia Bellei în schimb, deşi o aşteptasem, mă duruse mai mult decât era necesar. Ochii ei frumoşi, încărcaţi de  atâta tristeţe şi dezamăgire îi aveam şi acum în minte, şi nu îmi puteam scoate din cap senzaţia de nervozitate. Sufrageria pe care o ocupasem acum, de aproape 2ore, nicicând nu mi se păruse mai întunecoasă şi mai debusolantă. Din spatele meu, o voce inconfundabilă şi nispe paşi grei ce răsunau pe podeaua de lemn, mă făcuseră să mă chircesc în canapea, să mă fac mic, pentru a putea trece neobservat. Din păcate nu aveam eu norocul ăsta.

-Bună, Edward, ce faci frate? întrebă Emmett binedispus ca întotdeauna, ocupând nepoftit un loc lângă mine. Am încercat să mă uit la el părând ofensat, dar văzându-i zâmbetul până la urechi, şi ochii ca de copil, îmi era imposibil să mă menţin serios. Deşi era agent de poliţie în Forks dovedindu-se a fi extrem de serios şi devotat meseriei pe care o practica, lucru dovedit şi de corpul lui, de mărimea lui sănătoasă, în timpul liber era acelaşi tip vesel şi copilăros pe care îl cunoşteam de o veşnicie.

-Emmett, lasă-l în pace pe Edward, nu-l sufoca, se auzi o voce feminină, care mă făcu să chicotesc.

-Multumesc mult, Rosalie, am răspuns mulţumită, la blonda din faţa mea, sora lui Jasper, care era mai frumoasă ca oricând.

-Nu o crede atât de binevoitoare pe cât pare, Edward, are ea motivele ei, aşteaptă doar şi ai să vezi, veni în aceeaşi clipă şi Jasper, vesel ca o zi de primăvară. Ce Dumnezeu? Au plănuit toţi să vină pe capul meu acum când vroiam să fiu singur? Vroiau să mă sufoce la propriu? De Carlisle şi Esme scăpasem, amândoi fiind plecaţi în Seattle la nişte prieteni de familie, iar gaşca, vechea gaşcă o credeam plecată. La naiba… Nu mai lipseşte decât…

-Buna Edward, tot aici eşti? se auzi şi vocea lui Alice ce imita uimirea, deşi ştiam mai bine ca oricând că ea era convinsă că tot aici mă că găsi, la fel de veselă, şi fără voia nimănui, se strecurase printre toţi şi luându-mi telecomanda din mână închise televizorul, ignorându-mă complet.

-Ok… Ce vreţi? am hotărât să deschid discuţia într-un final, fiind de-a dreptul încolţit la propriu de “dragii” mei prieteni, pe care acum îmi venea să îi sugrum la propriu. Plănuiseră asta cu siguranţă, acum nu mai era nici un dubiu. Cum se explică altfel, atunci când se şi aşezaseră strategic? Alice în faţa canapelei pe care stăteam, Rosalie în spatele meu, cu mâinile de o parte şi de alta a capului meu, odihnite pe marginea canapelei, şi băieţii aşezaţi lângă mine, Emmett în stânga şi Jasper în dreapta mea. Ce putea fi mai evident de atât? Mai mult decât atât, faptul că tocmai băieţii erau de o parte şi de alta a mea, mă făceau să mă simt ca un nebun, închis într-o cameră izolată şi păzit non-stop. Eram privit de patru perechi de ochi, şi nu mai ştiam la cine să mă uit. Începeam să devin nervos.

-Ce vrem? Noi? Bună pace… răsună Emmett vesel, vorbind cam prea tare lângă urechea mea, făcându-mă să-mi închid un ochi din reflex.

-În seara asta ieşim. Mergem în oraş, nu-i aşa Eddie? întrebă Rosalie, amintindu-mi că era în continuare în spatele meu. Când să-mi întorc privirea spre ea cu o tentă de mânie, Jasper din dreapta îmi atrase atenţia.

-Ca în vremurile bune, Edward… nu poţi să refuzi.

-Uitaţi oameni buni, aţi plănuit chestia asta, este vizibil, dar degeaba, nu merg nicăieri. Astăzi vreau să stau singur, este chiar atât de greu de înţeles? am răspuns de-a dreptul frustat, ridicându-mă de jos, şi părăsind pătratul periculos. Bineînţeles că nu aveau să renunţe uşor, mă aşteptasem la asta.

-Prostii, trebuie să mergi, continuă Emmett, vesel în continuare, doar în week-end mai scăpăm de servici şi ne mai putem vedea.

-Apreciez, dar chiar nu am chef de aşa ceva. Pa, băieţi… am răspuns pregătindu-mă să plec în camera mea de data asta, când vocea lui Alice mă ţintui în loc.

-Lăsaţi-l… vrea doar să îşi plângă de milă, nu-i aşa Eddie? La asta te pricepi cel mai bine…

-Poftim? am răspuns nervos întorcându-mă în proces. Ochii lui Alice în schimb nu se lăsau mai prejos, privindu-mă rece.

-Da, Edward, ai auzit bine şi nu te mai preface. Să ştii că, Bella nu se va lăsa cucerită de atitudinea asta a ta, atâta timp, cât tu nu încerci măcar să îţi rezolvi propriile probleme pentru a te putea apropia şi de ea mai târziu…

-Bella, cine e Bella? se auzi vocea lui Rosalie, curioasă.

-Alice… ce îţi veni? am continuat încercând să îi răspund ei cu aceeaşi privire furioasă. Ea în schimb nici nu se clinti. O apreciam pe Alice pentru caracterul ei îndrăzneţ, dar câteodată mi se părea prea mult.

-Despre ce vorbiţi? întrebă şi Emmett, alăturându-se nouă. Îmi venea să mă plesnesc mental.

-Bella… Swan, cumva? vorbi şi Jasper, la fel de calm ca întotdeauna. În mijlocul sufrageriei, m-am făcut mic şi neînsemnat în faţa celor 4perechi de ochi care acum mă priveau din cale afară de curioase. Halal week-end. Ce îmi puteam dori mai mult? Dacă fugeam acum, Emmett mă prindea, dacă mă duceam în camera mea, Alice venea după mine, dacă încercam să merg la maşină, Rosalie îmi lua în mers cheile de la maşina de pe masa cea mai apropiată de ea, şi Jasper ei bine, ştiţi cum se spune “Pisica blândă zgârie rău”…

-Ohoho… Eddie este îndrăgostit… Asta este??? rupse tăcerea Emmett, în hohote de râs, dar Rosalie îl opri pe loc.

-Idiotule, Bella e eleva lui!!! Ai uitat??? răspunse Rosalie, uimindu-i pe ceilalţi. În acel moment de distragere, mi-am plănuit evadarea. Mi-am luat cheile maşinii în grabă, şi am fugit pe uşa din faţă, săturat acum de toate.

-Ne vedem la Tiffany’s… am strigat peste umăr la ceilalţi, sperând ca voi scăpa măcar pentru puţin. În seara asta trebuia să le povestesc şi lor totul, nu mai avea nici un rost să mai ascund ceva faţă de singurii mei prieteni şi singurii oameni în care aveam o încredere nemăsurată. Reacţia nu se lăsă aşteptată, din partea lor, venind uraganul, format din cei patru soldaţi ai dreptăţii. Urmam să fiu linşat de-a dreptul şi nu urma să fie plăcut, cu siguranţă. Am oftat înfrânt, înainte de a mă repezi pe uşă.

-Nu aşa de repede, laşule… strigă Alice din urma mea, furioasă. Încă nu s-a terminat!!!

-Iubitule, nu-i aşa că Jeep-ul tău poate nimici un Volvo mic? strigă şi Rosalie asigurându-se că o aud.

-Sigur iubito, Emmett e mare…

-Stiu…. răspunse ea amuzată, subliniind un cu totul alt înţeles. Am uitat să specific faptul că Emmett şi Rosalie formaseră dintotdeauna un cuplu cu totul şi cu totul atipic.

-GREŢOS…. Luaţi-vă o cameră!!! strigă şi Jasper din spate, făcându-mă să chicotesc uşor, când am ajuns la maşina mea, mult mai în siguranţă decât fusesem în casă cu câteva minute în urmă. Oameni nebuni, chiar şi la vârsta asta. Ce să le ceri? Erau de-ai noştri…

***

Luasem cina într-un mod mai mult decât plăcut, într-un vechi local din Forks, într-o atmosferă frumoasă, de prieteni. Acum toţi ştiau de Bella şi nu mă judecau; fetele erau visătoare, băieţii ca de obicei mai circumspecţi, dar cum se putea altfel, într-o astfel de situaţie? Emmett mă avertizase cu privire la comportamentul ei, Jasper era în schimb mai înţelegător, Rosalie ţinea partea Bellei, acuzându-mă uşor pe mine, Alice îmi ţinea mie partea, dorind o cale de mijloc pentru toate astea. Ciudat, dar mă simţeam mai uşurat, dar nu îndeajuns de mult, încât să nu cred cu tărie în continuare în faptul că eu şi Bella nu putem fi împreună. Era un fapt, iar în prezent, nu găseam o soluţie de rezolvare, ceea ce făcea ca lucrurile să nu se schimbe cu absolut nimic.

Ne întorceam acum acasă, aproape de ora 1din noapte, fiecare cu maşina lui, eu cu Volvo-ul, Rosalie cu Emmett cu Jeep-ul şi Alice şi Jasper cu maşina lui, fiind la aproximativ jumătate de oră depărtare de casă, când am ajuns încet într-o parte a oraşului, în care liniştea nopţii era perturbată serios. Am încetinit toţi numai pentru a observa, că la o casă, care din cunoştinţele mele aparţinea lui Sam Black, fratele mai mare a lui Jake, se dădea cu siguranţă o petrecere, care în schimb încălcase de mult principiul de linişte publică. Inima mi s-a oprit panicat. Dacă era şi Bella aici? Am oprit maşina şi am coborât numai pentru a vedea că şi Emmett cu Jasper făcuseră acelaşi lucru.

-Staţi aici, asta nu miroase a bine, mai ales dacă este vorba de casa lui Sam. Iar au luat-o razna, trebuie să intervenim, îl chem pe Charlie imediat, spuse Emmett grăbit, apropiindu-se de casă, cu staţia de poliţie în mână pe care o lua la el oricând, înjurând la final nervos. Jasper se pregăti şi el, iar atunci mi-am pierdut cumpătul. Îmi era frică pentru Bella. Fără să mă gândesc, am pornit înainte dar Jasper mă opri hotărât.

-Edward, opreşte-te, nu poţi intra…

-Dar Bella, ea poate fi aici… trebuie să intru…

-Edward, dacă eşti văzut aici în mijlocul petrecerii, printre elevii leşinaţi de băutură, o încurci rău de tot înţelegi? Îţi poţi lua adio de la sluja, se va crede că ai participat la asta cu bună-ştiinţă dar mai ales şi că tu, singurul adult, nu ai făcut nimic ca să împiedici haosul ăsta. Ai fi tras la răspundere imediat. Cuvintele lui Jasper îmi ajungeau la urechi, la fel şi logica lor. Dar pur şi simplu mi se păreau infime acum.

-Bella e în bucătărie… am văzut-o… se auzi vocea lui Emmett, foarte aproape de casă. Atunci am cedat. La naiba cu toate… Jasper, mai calm acum, îmi dădu drumul la mână, şi mă privi înţelegător.

-Te rog, ai mare grijă să nu fii văzut. Du-o acasă repede, şi am să mă prefac că nu v-am văzut pe nici unul din voi în seara asta. Dar grăbeşte-te… patrula de poliţie în frunte cu Charlie, va ajunge în câteva minute. Se va lăsa cu multe arestări şi nopţi la închisoare. Am mai văzut asta; este ceva obişnuit la tinerii apropiaţi de fraţii Black.

-Mulţumesc mult frate, i-am răspuns uşurat, bătându-l uşor pe umăr în recunoştinţă, şi am fugit atunci în casă, trecând pe lângă Emmett repede, când îmi arătă pe unde să merg fără să fiu văzut.

BPOV

Petrecerea era, ca de obicei prea mult pentru mine. Rămăsesem singură, Leah plecase acasă cu un tip destul de drăguţ, iar eu rămăsesem chipurile cu Jacob… deşi sincer… habar nu aveam pe unde era, sau mai bine zis cu cine găsise să îşi petreacă noaptea din moment ce eu nu îi satisfăceam nevoile. În jurul meu, nu vedeam altceva decât oameni beţi, sau în stare de inconştienţă, fără grija zilei de mâine, de-a dreptul cu probleme. Cu siguranţă, greşisem, din nou, când acceptasem invitaţia. M-am retras în bucătăria încăperii, încercând să mă ascund pe cât posibil şi să mă curăţ, după ce Jessica, în beţia ei, se împiedicase şi vărsase întreg paharul de vodcă pe bluza mea nouă. Am dat drumul la apă şi cu un şervet de bucătărie am început să tamponez uşor materialul hainei. Nu ştiu cât timp a trecut, dar nu peste mult, am auzit uşa bacatariei, deschizându-se şi închizându-se brusc. M-am întors curioasă şi uşor speriată, numai ca să îl văd pe nimeni altul decât Edward Cullen, în carne şi oase. Am amuţit instantaneu, cu ochii măriţi de uimire. Nu păru în schimb să îmi ia în seamă reacţiile dominate de şoc, ba din contră, începu să vorbească imediat, rapid şi furios.

-Ce cauţi aici, Bella? Ce cauţi în locul ăsta plin de beţivi şi inconştienţi?

-Eu… ăăă… nuuu… adică… eram de-a dreptul uimită, vorbele oprindu-mi-se în gât… Ce puteam să spun când el era ultima persoană pe care mă aşteptam să o văd aici? Ce puteam să spun când îl vedeam din nou lângă mine şi nu îmi puteam stăpâni bucuria şi emoţiile care nu conteneau de fiecare dată când el se afla în preajma mea? Nu era nimic de spus, pentru că vorbele nu îmi ieşeau din gură, dar în schimb trupul meu, vorbea în locul creierului, prin intermediul propriului lui limbaj. Dar EL nu avea cum să vadă acum efectele pe care le avea asupra mea, ca de fiecare altă dată, acum când era de-a dreptul nervos… Dacă EL nu mă observase, EU în schimb îl observasem în continuu: nu am putut să ignor faptul că era mult mai atrăgător şi părea mult mai tânăr, în haine casual, normale, lejere, diferite de cele de la şcoală. Îl vedeam acum cu totul altfel, şi dacă nu îl cunoşteam, puteam să îl confund uşor, cu un elev din anii terminali. Purta o cămaşă în carouri, blugi închişi la culoare, uşor mulaţi, şi o geacă de piele de culoare neagră tip sport, ce îi venea ca turnată. Arăta atât de bine… Nu am putut să nu-l oberv şi mai mult decât atât, nu am putut să mă abţin să nu mă holbez la el pierdută, la furia lui atrăgătoare, la ochii lui verzi ce scăpărau de-a dreptul, la corpul lui şi la mişcările lui bruşte ce îi făceau hainele să se muleze şi mai mult pe corpul lui format. Se presupune că eram supărată pe el, dar acum era pur şi simplu atât de bine, să îl văd în faţa mea. Nu era o dorinţă, era o nevoie, pentru că, atunci când era cu mine, simţeam din nou siguranţă,  din nou interes din partea lui, iar eu mă simţeam din nou, VIE. Era ciudat, ştiu, dar nu puteam exprima altfel faptul că, în ultimele săptămâni de când îl cunoscusem, ajunsese să îmi placă viaţa din nou. Nu cu mult, dar era oricum o schimbare. Ajunsesem să-mi pese, ajunsesem să fiu conştientă că făceam parte totuşi dintr-o lume, că eram doar o mică parte dintr-un întreg, şi că mai devreme sau mai târziu va trebui să ies puţin câte puţin din carapacea mea. Mai era mult până acolo, dar era totuşi un început.

-Cum poţi fi atât de inconştientă? Atât de imatură? ţipă el în continuare, exprimându-şi furia fără regrete, trezindu-mă din reverie. Uimirea mea se transformă subit însă în pură enervare, aducându-mi aminte de faptul că şi el încălcase limitele cu Tanya. Mintea mea se întunecă din nou, la imaginea lui cu ea. De ce mă jignea? Cu ce drept? Până la urmă, ce îl interesa atât de mult, eram nişte străini, nu? Ştiam că are dreptate, dar nu îi acceptam furia şi tonul ridicat. În plus, chiar nu eram genul care să bea până uita de ea sau alte lucruri. Dovada: eram încă trează, duhnind a băutură ce-i drept din cauza Jessicăi, dar reuşisem să scap şi de asta. Eram curată. Nu putea să mă desconsidere în halul ăsta.

-Mai bine zis, ce cauţi tu aici Edward?

-Ce caut aici? Încerc să te scot din tot rahatul ăsta în care te-ai băgat singură, din inconştienţă, asta fac… ţi se pare puţin? Te-am rugat să nu mai ai de-a face cu Jacob, sau nu? De ce eşti din nou cu el, de ce?

Nu ţi-am cerut eu asta, bine? i-am răspuns disperată. De ce mă făcea să mă simt mereu atât de vinovată, de ce mă făcea să mă simt datoare? Durea cumplit gândul că eu eram întotdeauna piaza cea rea şi el, cel bun… mă săturasem de rolurile astea… Chiar nu eram atât de rea… pe cât păream… e drept… fuseseră nişte situaţii în trecut mai delicate, dar chiar nu le pornisem eu pe toate… În loc să îmi dai mie sfaturi de bună purtare, mai bine dute la o întâlnire perfectă cu Tanya şi lasă-mă pe mine în pace, ok? Nu ar trebui să îţi laşi iubiţica să aştepte prea mult, nu crezi? am izbucnit  înţepată, plesnindu-mă mental. El încremeni, luat vizibil prin surprindere, furia dispărând într-o clipă în favoarea unor sentimente contradictorii înrădăcinate adânc în ochii lui, dar şi a unui uşor amuzament. Nu îi înţelegeam expresia.

-Deci asta era, nu? Trebuia să îmi dau seama… se auzi vocea lui, uşurată şi din cale afară de ironică. Nervii mei se intensificau, atunci când îl simţeam atât de calm acum, şi refuzam cu încăpăţânare să îi întâlnesc privirea. Eram o lasă, ştiu, dar mai ştiam şi faptul că, dacă fac greşeala să mă uit în ochii lui, îmi voi pierde pe loc furia, devenind vulnerabilă de-a dreptul, iar eu eram SUPĂRATĂ… clar… ca să se înţeleagă, da? Bella, nu am avut, nu am şi nu voi avea niciodată ceva cu Tanya, te asigur… crede-mă… răspunse apropiindu-se de mine, dar m-am îndepărtat de el furioasă, incrucisandu-mi braţele la piept în semn de indignare, în continuare fără să îl privesc. Bella, te rog ascultă-mă, am spus ce am spus atunci, numai ca să te scap pe tine de detenţie… dar … nu m-aş putea uita niciodată la ea, înţelegi? Uitate-te la mine te rog când vorbesc cu tine, şopti el în răspuns, apucându-mi uşor mâna într-a lui şi cu cealaltă ridicându-mi bărbia delicat, uitându-se la mine cu toată sinceritatea de care era în stare să o arate într-o privire. L-am crezut şi mai mult decât atât, mi-a părut extrem de bine. Încăpăţânarea din mine însă a învins, ca de fiecare dată.

-In fine, oricum nu mă interesează ce faci cu viaţa ta, am minţit cu laşitate, evitând să îl mai privesc în ochi din nou şi retrăgându-mă din strânsoarea lui. Mâna mea, care se pliase perfect într-a lui, se simţea deja abandonată. Am regretat imediat gestul.

-Dar pe mine mă interesează… răspunse el nervos din nou… Bravo Bella… eşti o idioată… oficial… Te duc acasă acum, continuă el, apucându-mi mâna hotărât, trăgându-mă după el… cu o tonalitate mai scăzută. Revolta mea nu se lăsa neaşteptată.

-Nu ai nici un drept… lasă-mă în pace…

-Nu mai depinde de tine, nu înţelegi? Eşti o aducătoare de necazuri asta eşti, se ţin lanţ, după tine. Ar trebui să existe un semn de avertisment de fiecare dată când intri într-o clădire. “PE AICI NU SE TRECE… A TRECUT BELLA!!!” a continuat el furios, cu vocea plină de sarcasm, fluturându-şi mâinile în aer ca un apucat. Mă adusese la nebunie, fumegam de-a dreptul. Ce treabă avea el cu mine, profesorul ăsta tânăr, năucitor de atrăgător, dar extrem de arogant şi groaznic de încrezut? Cât putea să mă exaspereze…

-Uuufff… TE URĂSC!!! Nu merg nicăieri cu tine, i-am răspuns din pură încăpăţânare, trăgându-mi mâna înapoi.

-BA DA!!!

-BA NU!!!

-BA DA, BELLA!!!

-BA NU, EDWARD!!! am ţipat la fel de supărată, înlemnind la realizarea faptului că, pe măsură ce ne certam, la fiecare replică spusă, ne apropiasem tot mai mult, ajungând acum extrem de aproape unul de altul… cu feţele la câţiva centimetri… respiraţia lui rece m-a ameţit, făcându-mă să-mi pierd graiul. La naiba, cum am ajuns aşa? Parcă răspunzând la gândurile mele, se opri şi el, privindu-mă intens… ochii lui verzi, ţintuindu-i pe ai mei. Nu ştiu ce a văzut în ei, dar în următoarea secundă trăsăturile lui s-au relaxat vizibil, după care a început să îmi observe încet întreaga faţă. Am simţit că iau foc. Stărui asupra ochilor mei, asupra naşului, obrajilor, ca un pictor care memorează în detaliu trăsăturile muzei sale pentru a creea o operă de artă unică; (m-am cutremurat la simplul gând), după care îşi mută privirea asupra buzelor mele, şi fără să îmi dau seama, mi-am muşcat nervoasă buza de jos iar ochii lui s-au înnegrit în şoc, tulburaţi. Mi s-a oprit respiraţia.

-Esti atât… dar atât de…

-De…? am continuat cu vocea tremurând de emoţie acum… El se opri, ezitând, dar reuşi să continue.

-… încăpăţânată… termină el, zâmbind pentru prima dată, dar ştrengar şi încrezut, lăsându-mă oarecum… dezamăgită… Ei bine, la ce te aşteptai, Bella? Este doar un alt străin pentru tine… atât… convinge-te de asta… Mai mult decât atât, eram ferm convinsă că zâmbise mai devreme, pentru că îşi dăduse seama de efectele pe care le generase asupra mea… M-am enervat din nou… Ughh… arogantul… O să vadă el ce poate Bella Swan!!!

Nu am mai apucat să spun şi să fac nimic însă pentru că, în următoarea secundă… la uşa bucătăriei, se auzi un zgomot şi amândoi am înlemnit. Cu siguranţă era un alt elev, ce vroia să intre, şi în timp ce mă uitam la expresia şocată a lui Edward, mi-am dat seama imediat de faptul că, sub nici o formă, el nu trebuia să fie văzut aici, în împrejurarea asta, la petrecere, nu trebuia să fie descoperit. Trebuia să fac ceva, pentru că altfel, el ar fi avut de suferit în mod direct; şi nu numai el, ci şi imaginea lui de profesor exemplar, iar eu nu puteam permite asta. Nu vroiam să intre în necazuri din cauza mea; nu m-aş mai fi putut suporta niciodată dacă s-ar întâmpla asta, categoric. Aşa că disperată, am făcut primul lucru care mi-a venit în minte, adică un lucru total neinspirat, şi nu a fost deloc uşor. Speram doar să funcţioneze.

M-am dat cu câţiva paşi în spate şi m-am lipit cu fundul de bufetul bucătăriei, în ciuda echilibrului precar, şi l-am tras rapid înspre mine, făcându-l astfel să se întoarcă cu spatele la uşă. Se uită la mine uimit dar, spre uşurarea mea, înţelese aluzia din prima, aşa că fără preaviz, mă strânse în braţe, strivindu-mă de corpul lui, coborându-şi capul înspre buzele mele, ca şi cum ar fi fost pe cale să mă sărute, în acelaşi timp în care, eu mi-am pus braţele în jurul gâtului lui, trăgându-l mai aproape, într-o poziţie clară a unor îndrăgostiţi. Din exterior, speram să creem imaginea unui cuplu, în momentele sale mai intime, pentru a putea fi lăsaţi în pace. M-am blocat, la simplul gând, începând să tremur involuntar la senzaţia mâinilor lui care îmi cuprinseră spatele, şi care mă dezmierdau uşor, liniştitor, în acelaşi timp în care el se încordă în braţele mele. Nu puteam să cred în ce ipostaze ajunsesem noi doi… Dumnezeule! Când am auzit zgomotul uşii deschise, mă luă prin surprindere, şi păstrând o mână pe spatele meu, cu cealaltă mă scăpă de poziţia incomodă, şi mă ridică, punându-mă efectiv cu fundul pe bufet, ajungând astfel acum la nivelul lui şi mă trase şi mai aproape de el, lipindu-mă întru totul de el. Ca reacţie, mi-am ridicat şi eu mâinile, punandu-mi-le în părul lui, pentru o şi mai mare apropiere, iar în urma apropierii bruşte, el ajunsese cu corpul poziţionat între picioarele mele. Inima îmi bătea nebuneşte, şi ciudat, dar nu era din cauza fricii de a fi prinşi, iar secundele se scurgeau cu o încetineală înnebunitoare, agonizantă. Buzele noastre erau doar… la câţiva milimetri, corpurile noastre încâlcite de-a dreptul, căldura corpului meu, pierdută în răcoarea delicioasă a corpului lui, venit de afară… El îşi închise ochii, refuzând parcă să mă înfrunte, iar eu rămăsesem cu ochii aţintiţi pe trăsăturile lui perfecte, genele dese şi groase, fruntea brăzdată de o singură linie, care ieşea în evidenţă atunci când se încrunta, pomeţii sănătoşi şi nu în ultimul rând bărbia lui, atât de bine sculptată.

Era o tortură mare, dar groaznic de plăcută, să fiu în braţele lui tremurând, inspirându-i parfumul pielii şi intiparindu-mi-l în minte, laolaltă, cu cel al coloniei lui, scumpe şi delicate fără îndoială; cu siguranţă mă făcusem de ruşine, dar nu era ceva care să pot controla în vreun chip. Aşa că am profitat de fiecare atingere primită, cuibărindu-mă în el, fără frică, fără repulsie, mirosindu-i discret parfumul, inpirand aerul pe care el îl expira deasupra mea, refuzând până să şi clipesc numai pentru a nu pierde nimic din apropierea lui. Pleoapele lui ce îi acopereau verdele ca de smarald al ochilor, se zbăteau ritmic, făcându-mi inima să bată mai tare, iar la auzul unor paşi în încăpere, ne-am încordat amândoi, dar el mă linişti din nou, cu alte mângâieri line pe spatele meu, şi lipindu-şi nasul de al meu delicat. Nu mai respiram, îmbătată la propriu şi aveam senzaţia că mă voi sparge în mii de bucăţi la iluzia unui sărut, care ştiam că nu va veni. Slavă Domnului, efectul fusese cel dorit. Respectivul tip, deja beat, intră nesigur în bucătărie, dar la vederea noastră se opri în loc năucit…

-Ooo, îmi pare rău, nu ştiam că e ocupat, continuaţi… chicoti uşor, printre sughiţuri provocate de alcool, după care ieşi închizând uşa după el. Cu siguranţă fusesem convingători, dar inima mi se aruncă subit în dezamăgire, la realizarea acestui fapt: doar o reprezentaţie , atât şi nimic mai mult, doar o reprezentaţie demnă de nişte actori poate. Şi totuşi, el ce simţise? Rămăsesem amândoi blocaţi, acum cu fruntea rezemată de fruntea celuilalt, respirând greu. Eram ameţită de-a dreptul, pierdută în îmbrăţişarea lui strânsă. Trecuse mult prea mult timp pentru mine, de când nu mai fusesem în ipostază atât de intimă cu un bărbat, din proprie voinţă. Aproape că uitasem cum este, dar şi mai ciudat era faptul, că mă simţeam mai mult decât bine, contrar altor ocazii. Încă nu îmi venea să cred şi să îmi înţeleg propriile reacţii. Care era problema? Edward Cullen mă strânge în braţe mult prea intim… Şi ce? Sunt indiferentă, sau mai bine spus, ar trebui să simt repulsie, nu? Mintea mea era extrem de confuză la gândul că atingerile lui atât de directe, nu mă deranjaseră cu nici un chip, nu mă făcuseră să imi pierd controlul aşa cum se întâmplase de atâtea alte ori în trecut când cineva se apropia de mine mai mult decât îi permiteam. Spre uimirea mea, panica nu era acolo, frica dispăruse şi ea, greaţa, dezgustul şi discomfortul la fel, şi eu pur şi simplu nu înţelegeam de ce. Cum reuşea să mă facă să îl suport, să îi suport trupul lipit de al meu, fără să îmi inspire agitaţie?

Am rămas amândoi aşa câteva secunde bune, aerul din încăpere devenind deodată, extrem de încărcat iar atmosfera uşor tensionată. Deşi respectivul tip plecase, nu ne depărtasem nici unul. Ciudat… Se pare însă că mă minţeam singură de multe minute, cu alte cuvinte NU ERAM INDIFERENTĂ LA ATINGEREA LUI, NICIDECUM, pentru mine nu fusese în joc, nu fusese o reprezentaţie…: naiba să te ia Cullen, naiba să te ia!!! Şi totuşi pentru ce, Bella? Pentru faptul că te face să simţi, fără voia lui, lucruri pe care le credeai uitate?  mă întrebă vocea conştiinţei mele răutăcioase. Am răspuns în gând înfrântă: nu idioato, ci mai mult pentru că mă face să fiu ALTFEL… dorindu-mi mai mult… iar eu nu mai sunt aşa de trei ani de zile… Naiba să te ia Cullen!!! Vocea lui ca de catifea, mă trezi din reverie, făcându-mă să roşesc puternic, speriată la gândul că mi-ar fi putut citi gândurile. Ce era cu mine? Nu mai am 14 ani ce Dumnezeu?

-Bella, eşti bine? deschise el discuţia într-un final, şoptit, păstrând aceeaşi poziţie, dar nu am avut puterea să răspund. Venise rândul meu să îmi închid ochii în negare, refuzând să îl înfrunt. Mâinile îmi erau în continuare în părul lui, înţepenite, parcă refuzând să dea drumul. Trădătoarele… El continuă oricum să vorbească, nedepărtându-se de mine. Trebuie să mergem, Bella… Emmett şi Jasper sunt deja aici, Charlie vine şi el în curând. Asta nu se va termina bine, trebuie să te duc acasă, înţelege, da? TE ROG… termină el cu greu rugător, deşi aveam o bănuială că ruga lui din ultimele 2cuvinte, însemna cu totul altceva, dar nu reuşisem să acumulez decât două-trei cuvinte din întregul lui discurs mai exact: Charlie… mergem… acasă. Apropierea atât de bruscă şi de intensă de corpul lui, respiraţia lui răcoroasă, mâinile lui aşezate ferm pe întreg corpul meu, mă năuciseră complet, făcându-mă să mă detaşez total de realitate. Nu am putut să fac altceva decât să înclin capul în semn de acord, după care extrem de delicat, îmi dădu drumul din îmbrăţişare şi îmi luă mâinile din părul lui. Apucându-mă de talie, mă dădu jos de pe bufetul de bucătărie, ajungând iar extrem de aproape de el, după care mă apucă din nou de mână şi depărtându-se într-un final de mine, se întoarse pentru a mă conduce încet afară, neobservând se pare, faptul că mergeam în spatele lui, mai mult teleghidată.

Am ajuns la maşina lui fără alte incidente şi fără martori; îmi deschise uşa pasagerului, după care urcă şi el. Tot drumul a fost o tăcere apăsătoare între noi. Eu nu eram în stare să spun nimic, de-a dreptul pierdută între sentimente de vină şi resentimente la adresa mea, dar şi sentimente de confuzie şi emoţie neînţeleasă la adresa lui. Toate mă doborau uşor, şi îmi venea să plâng de neputinţă. Nu mai înţelegeam nimic, nu mă mai înţelegeam deloc pe mine şi ceea ce mi se intampla, nu îmi înţelegeam sentimentele, îmi era frică de ele, vroiam să le ascund. Îl priveam cu coada ochiului, numai pentru a observa că el rămăsese la fel de încordat, cu aceeaşi expresie pierdută, ca atunci când m-a strâns în braţe pentru prima dată în seara asta. Ce era în mintea lui? Oare a simţit repulsie atunci când m-a atins, sau ce? Dacă da, de ce se oferise să mă ajute? Ştiu că tot ceea ce se întâmplase între noi fusese rău, inafara regulilor mai exact, dar totuşi… fusese chiar atât de rău pentru el, eram chiar aşa de… nepotrivită? Trebuia să mă lase indiferentă, dar totuşi simţeam în mintea mea un sentiment puternic de nesiguranţă de sine, dureros de puternic, potentat de un sentiment de respingere de-a dreptul tulburător. Totul părea acum atât de diferit.

Maşina s-a oprit silenţios, făcându-mă să îmi dau seama că ajunsesem acasă. Mi-am întors privirea asupra lui, sperând la un răspuns… dar… nimic… Vina pentru necazurile în care reuşeam să mă bag chiar şi fără voia mea, dar şi vina pentru felul în care mă purtasem cu el, îmi încolţi adânc în suflet. Meritam tăcerea lui. Se uita în continuare la volan, cu degetele încordate. Era supărat. Are şi de ce, Bella… După toate câte a făcut pentru tine, i-ai mai şi ţipat aiurea în faţă faptul că îl urăşti… nu? La ce te aştepţi? De când l-ai întâlnit, nu ai făcut altceva decât să îl sfidezi, să îl faci să se simtă prost, să fii mai încăpăţânată ca un catâr… şi toate pentru ce?

-Intră în casă, Bella… deschise el discuţia pe un ton extrem de rece, păstrându-şi privirea în faţă.

-Edward… am început eu cu voce tremurătoare, încercând din tot posibilul să par convingătoare… nu suportam răceala lui… îţi mulţumesc… îţi mulţumesc pentru tot…

Tăcere. Nu reacţionă în nici un fel… Era ca şi cum simpla mea prezenţă în maşina lui, pe fiecare minut în plus ce trecea, îi făcea tot mai mare neplăcere. Se schimbase radical. Am simţit un junghi în piept. Înfrântă, am deschis portiera şi am ieşit uşor. Vocea lui mă trezi din visare, şi întorcându-mă, m-am lovit de privirea lui extrem de rece, care mă zgudui, făcându-mă să-mi doresc să nu mă fi întors.

-Ştii ceva Bella? Spre deosebire de tine, eu nu te-aş putea urî niciodată, din contră. Chiar îmi pare rău, şi poate că într-adevăr, totul este o mare, mare greşeală… termină el la fel de rece, după care închise portiera şi demară în trombă, lăsându-mă singură în noapte pe aleea din faţa casei mele, uitându-mă cu lacrimi în ochi după dânsul. Vorbele lui fuseseră ca o palmă pentru mine, o palmă binemeritată de altfel, pe care ştiam că nu aveam cum să o evit. Durerea pe care o simţeam însă acum era mai mare decât orice durere fizică pe care aş putea-o suporta. Şi totul era numai din vina mea… ca de fiecare dată… Îl dezamăgisem, dezamăgisem singurul bărbat căruia îi pasă cu adevărat de mine, singurul bărbat de care ajunsesem să mă ataşez enorm împotriva voinţei mele. Stricasem tot.

I just kept breathing, hiding my tears,
I waited for you, all this years
…………………………….
And I’m tired of pretending
I’m tired of fighting on my own
I’m tired of pretending
I’m tired of living in this house all alone

…………………………………..
You’re the coast and not the water
you’re the one, you’re the other side of my universe
……………………………………

DON’T LEAVE ME….

……………………………………………………………………………………………………..

Eee? Cum este? V-a placut? 🙂 Sincer eu sper ca da, pentru ca am depus ceva efort si cateva sentimente pe aici… motiv pentru care, cred ca ati observat ca este si mai lung capitolul. Vreau sa cred ca am avut inspiratie… 🙂

Ce credeti? Prea mult, prea putin? Va dati seama ca trebuia sa ii fac sa se intalneasca intr-un mediu diferit de cel al scolii, pentru ca amandoi sa se poata apropia, chiar si acum cand au fost practic nevoiti sa faca asta. In rest, ce sa mai spun, am mai readus un pic in scena si celelalte personje; nu stiu despre voi, dar eu chiar le-am simtit lipsa, chiar daca acest fic este mai mult despre Edward si Bella… si despre propriile lor necazuri.

Urmatorul capitol va veni un pic mai tarziu… sper sa ma intelegi… si asa … capitolele 9 si 10 au venit la diferenta de 3zile, ceea ce mi se pare super ok… dar lucrul asta nu se poate intampla de fiecare data.

Asa ca next-ul, avand in vedere ca nici macar nu l-am inceput, si nu prea am inspiratie, nu stiu cand va veni. Pana atunci insa, sper sa va placa capitolul 10- Petrecerea… Kisses 😉

Anunțuri

15 gânduri despre „Capitolul 10-Petrecerea

  1. O,Doamne!M-a zbuciumat rau acest capitol 🙂
    Nu imi vine sa cred cat de mare a fost apropierea dintre ei :X Chiar daca intamplarea a decurs in afara scolii,tot au incalcat regulile…Edward e cel care a riscat multe…si cand colo tot el o cearta pe Bella.Pe buna dreptate ea s-a suparat,el a acuzat-o,indirect a invinovatiti-o pentru orice lucru care se intampla de cand s-au cunoscut…
    Era normal ca si pe el sa-l doara ,cand ea i-a strigat in fata ca-l uraste.A fost o lovitura sub centura,asta a schimbat multe.Sper ca nu se vor distanta,nu acum cand sunt pe punctul de a observa cata nevoie au unul de celalalt,atractia e mare,iar sentimentul de iubire incepe sa se implemeteze putin cate putin in inima fiecaruia.
    Cred ca i-a trebuit multa tarie lui Edward sa nu faca ceva necugetat.Probabil s-a luptat incredibil de mult cu instictele sale,alfel cine stie,poate iesea un sarut?Oricum,limita e incalcata deja 😀
    De abia astept continuarea:X
    Felicitari pt acest capitol,e de-a dreptul minunat >:D< Mi-a placut modul cum ai descris trairile 🙂
    Multa inspiratie in continuare :*

  2. Furnicuta harnica ce esti!!!!
    nu ma asteptam asa repede sa primesc cap 10….oricum,m-ai lasat fara cuvinte….nu ma asteptam la nimik…esti foarte imprevizibila…deci…tot cap ma asteptam sa se sarute…adik parea inevitabil,mai ales la faza din bucataria lui Sam….sau makr acum cand a adus-o acasa….Bella,cu gurita ei mare….of of of….anyway imi place asa mult de Edward…..nu stiu,eeeeee fermecator !!!!!imi stii doart parerea in leg cu el….Edward are cea mai buna sora si deasemenea prieteni,ma bucur ca i-ai bagat si pe ei,si de ce nu…ii mai asteptam prin vizita…..Edward e puternic,indiferent ce s-a intamplat in trecut,stie ce vrea,si actioneaza….e placut pt k ambii incearca sa reziste atractiei….
    nu conteaza cand vine cap urmator….suspansul e bun…mai ales ca la un moment dat amandoi trebuie sa explodeze…si da,a fost lung…am putut savura…
    sa ai inspiratie,mult!
    KISSES&HUGS

  3. nu mai am cuvinte…este un capitol minunat si mai tinut in suspans pana la sfarsit….am tot asteptat sarutul care nu a mai venit…te felicit din toata inima…multa bafta 😀

  4. Deci….WOOOW.Am ramas cu gura cascata,referitor la astia doi.Bella ii spune ca-l uraste,Edward ii spune ca e incapatanata cand de fapt voia sa-is spuna ca e frumoasa:P:P:P:P:P:
    Edy are un suflet mare,care,si nu cred ca ma insel,incepe din nou sa se indragosteasca.Iar Bells,a cam dat-o in bara…din nou.
    Abia astept urm:*:**

  5. Chiar a aparut capitolul 10 repede!
    Cinstit mai lasat masca….nu ma asteptam la o asa apropiere intre cei doi…Si imi pare bine ca Edward a incalcat putin regulele…ok nu chiar putin…dar a mers acolo dupa Bella.
    La sfarsit cand Edward s-a adresat Bellei cu raceala aproape imi venea sa plang….ma simteam cum as fi fost in locul ei…atat de bine ai descris trairile.
    Deci capitolul este minunat!Abia astept urmatorul!
    Spor la scris!
    Kisses!

  6. hmmm…nu pot sa cred am intrat azi dimineata si n postase-si nimic apoi am intrat la 4 si nimic…ai am intarat acum si ce sa vad…ca u postasesi- de mult doar ca eu…nu am vazut ca u ai pus cap 10 printre primele capitole eu ma uitam la urma:)):)):))

    da si acum despre capitol…e bestial…superb…ma bucur ca edward le-a zis totul prietenilor lui…ooo da si suprt farza cu imbratisatu:)):))…dar cam naspa faza cand a plecat el…dar sper sa se remedieze lucruile…

    app esti bestiala:X:X:X:X

  7. genial capitolul:X:X:X:X:X:X
    l-am citit cu sufletul la gura!!!
    nu ma asteptam la o asemenea apropiere!!!
    am ramas uimita!!!!
    felicitarile mele:X:X:X:X:X

  8. Minunat!Ai descris perfect.Framantarile lor sufletesti sunt..inedite.BElla este o incapatanata,dar ii tin partea..probabil,dupa cum ma cunosc..as fi reactionat la fel..si chiar imi pare rau deoarece l-a facut sa se simta prost.Abia astept sa vad cum vor reactiona cand se vor revedea la scoala:x.
    Kiss:*

  9. Sunt la zi cu capitolele , dar nu aveam „inspiratie” sa las comm cand le-am citit :)) . Vreau si eu sa am asa prieteni apropiati si fideli … 🙂 .
    Tot ce scri tu , Beatrice , arata ca pui suflet in ceea ce faci , in toata povestea acestea incredibila , in fiecare cuvant si gand ce il impartasesti cu noi . Si te admir pentru asta , mult ! Pentru ca pe langa talent ( de care tu dispui din plin ) e nevoie si de o llicarire pentru a sclipi .

    Te pup ,
    Dyana :*:*>:D:D<

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s