PANA CE MOARTEA NE VA DESPARTI-ONE SHOT TRADUS

BPOV

Îmi ating ochii somnoroasă cu dosul palmei, înainte de a-i deschide într-un final. Ştiu deja că este mult prea devreme ca să mă trezesc într-o zi liberă după razele slabe de soare ce străbat prin perdeaua ferestrei cu vedere la mare.

Mă holbez în continuare la tavan.

Pot vedea strălucirea ceasului cu alarmă care stă aşezat pe noptiera patului în dreapta mea.

Întorc capul un centimetru.

Şi suspin.

6.48 am.

Ştiam eu.

De fapt m-am obişnuit. Aşa decurg majoritatea zilelor mele.

Trec zece minute.

Într-un final iau hotărârea de a mă ridica din pat. Îmi avânt picioarele la marginea patului meu mult prea mare, până ce picioarele mele ating într-un final podeaua de lemn rece.

Auch.

Capul îmi pulsează de durere. Nu îmi aduc aminte să fi băut ceva cu o noapte înainte… poate totuşi am consumat un pahar sau două de vin în plus…

Îmi întind braţele deasupra capului, până ce spatele aproape că îmi pocneşte, ignorându-mi astfel capul greu. Dau drumul apatic braţelor cu un oftat şi uşor, mă ridic pentru a merge la baie. În drum, privirea îmi coboară asupra calendarului atârnat de perete.

5 Decembrie…

Patru luni mai devreme

Îmi scutur capul deznădăjduită şi încerc să opresc plânsul ce ameninţă să îmi iasă din piept. Mă împotmolesc până în baie, coborându-mă asupra chiuvetei şi mă uit în oglinda mare agăţată de perete.

Arăt ca naiba.

Ochii mei sunt roşii şi umflaţi, am cearcăne negre şi grele sub ochi ce arată lipsa acută de somn din ultimele trei luni iar părul meu arată de parcă nu ar mai fi fost pieptănat de tot atâta timp.

Îmi ridic mâna pentru a mi-o trece uşor prin păr, dar mă opresc atunci când strălucirea inelului de pe degetul inelar de la mâna stângă îmi atrage atenţia. Îmi aduc mâna în faţa ochilor pentru a studia mai bine inelul de logodnă, însoţit de cel de cununie aşezate pe al patrulea deget.

În timp ce sora mea mai mare, Rosalie, mă sfătuieşte să le dau jos, eu refuz cu tot dinadinsul să fac asta. Rotesc uşor inelele cu arătătorul mâinii drepte, înainte de a-mi clătina capul din nou în deznădejde şi de a deschide dulăpiorul cu medicamente pentru a scoate sticluţa de Advil păstrată acolo. După ce am luat două pastile, mă îndrept spre cabina de duş.

Dau drumul la apă mai întâi şi aştept să reglez la temperatură dorită. Mă ridic puţin şi mă dezbrac încet de pijamale, nemaidorind să prelungesc aşteptarea în baia friguroasă. Stau sub jetul de apă, ce îmi udă repezit părul, şi întind mâna după cea mai apropiată sticlă de şampon.

ESTE ŞAMPONUL LUI.

Încă o dată, închid ochii în negare, încercând să-mi înfrânez lacrimile ce doreau să cadă şi deschid sticla. Este şamponul lui Axe. Acelaşi tip de şampon pentru care îl ironizam spunând, că probabil ar vrea să fie ca bărbatul din acele reclame, atacat de un grup mare de femei numai pentru faptul că părul lui miroase atât de bine. El în schimb îmi făcea întotdeauna din ochi, după care îşi trecea leneş degetele prin propriul păr, făcându-mă să chicotesc ca o adolescentă.

Mi-am pus câteva picături în palmă, după care mi-am aplicat în păr, masându-l cu degetele. Am clătit bine, după care am hotărât să renunţ la uscător. După ce m-am spălat complet, am închis duşul, am luat un prosop şi am început să mă usuc normal.

Din moment ce astăzi era ziua mea liberă, am hotărât să mă îmbrac cu nişte pantaloni comozi, şi un tricou acoperit de o bluză. Mi-am strâns părul într-o coadă de cal udă, mi-am periat dinţii după care am început să cotrobăi prin casă în căutare de ceva potrivit pentru mic-dejun.

Pe drumul înspre bucătărie însă ceva mi-a atras atenţia. Este o scrisoare. ACEA SCRISOARE… şi brusc nu îmi mai este foame.

Nu este pur şi simplu o scrisoare ci… o notificare de deces. Stă şi acum nedesfăcută, aşezată pe masa de lângă telefon. Nu era nevoie să o mai deschid, pentru că scrisoarea a venit imediat după ce am fost anunţată de poliţişti.

Îmi amintesc acea zi la perfecţie. Era o zi ca oricare alta şi era însorit, fără nici un nor pe cer. Nu mă aşteptam ca ceva să decurgă rău. Sora mea era la mine pentru a-mi ţine companie, din moment ce amândouă eram libere atunci, iar soţul ei Emmett, care era doctor, era ocupat cu munca la spital.

Îmi amintesc de asemenea, că Rosalie şi cu mine, râdeam despre ceva, în timp ce ne pregăteam masa de prânz. S-a auzit un ciocănit la uşă, şi încă râdeam un pic atunci când am deschis pentru a  vedea cine mă vizita. Imediat ce am recunoscut uniformele oficiale, zâmbetul mi-a pierit de pe faţă iar sângele îmi dispăru din obraji.

Era un ofiţer de poliţie şi un medic. Ştiam că mai este un al treilea ofiţer în maşină şi ştiam cum mergea de obicei. Soţul meu îmi explicase chiar înainte de a pleca.

“NU” a fost singurul cuvânt pe care am reuşit să îl rostesc, deşi poliţiştii încă nu îmi dăduseră vestea, dar ştiau deja că mi-am dat seama despre ce era vorba. Lacrimile m-au năpădit înainte ca Rosalie să poate ajunge din spatele meu.

“Ce se întâmplă aici?” a întrebat ea nedumerită. Nu avea idee.

Şi nici măcar nu am auzit ce i-au răspuns. Nu am auzit cum i-au explicat ei că soţul meu, cu care eram măritată de opt luni, fusese omorât la datorie în Afghanistan. Nu am auzit, cum a murit, dându-şi viaţa şi încercând să protejeze pe unul din camarazii săi.

Îmi amintesc cu greutate, cum am ţipat disperată la ofiţeri să plece, cu sora mea ţinându-mă de mâini, speriată probabil că i-aş putea ataca. Nu o învinuiam, pentru că probabil că asta aş fi vrut să fac atunci.

După ce poliţiştii au plecat, Rosalie m-a aşezat pe canapeaua din sufragerie, de unde nu m-am mai mişcat. A fugit la telefon şi a sunat întreaga famile iar eu simţeam că mă sting tot mai mult de fiecare dată, când o auzeam spunând rudelor la telefon: “EDWARD ESTE MORT”.

Nici nu i-am răspuns surorii mele când s-a întors la mine, întrebându-mă dacă sunt mai bine. Bineinteinteles că nu eram, TU AI FI?

Abia dacă am mai vorbit în săptămânile ce au urmat cu cineva. Înmormântarea a venit şi a trecut, iar eu am continuat să îi ignor pe toţi cei pe care îi cunoşteam. Singurele persoane cu care am mai vorbit în acest răstimp, au fost pacienţii mei. Ca şi psiholog, eram obligată să vorbesc cu cineva, dar nu despre mine sau despre problemele mele. Am fost întotdeauna o ipocrită.

O lună de zile nu am mai vorbit cu nimeni, dar ajunsesem deja să fiu sufocată şi enervată de soneria telefonului şi de mesajele lăsate, în care eram întrebată, când voi lua din nou legătura cu familia. Am vorbit cu mama prima dată, scurt şi la obiect, după care am sunat pe fiecare doar ca să îi asigur că mai eram încă în viaţă şi că pur şi simplu nu aveam chef să vorbesc cu nimeni.

Am refuzat toate ieşirile cu prietenii, prânzul cu sora mea, şi cinele cu familia. Pur şi simplu aveam nevoie să rămân singură iar patru luni, încă nu îmi era de ajuns.

Am aruncat scrisoarea înapoi pe masă, după care m-am uitat la ceas.

8.05.

Telefonul probabil că va începe să sune din nou peste jumătate de oră, iar eu stăteam pur şi simplu şi mă gândeam ce voi face cu viaţa mea şi implicit cu mine. M-am întors în dormitor de unde am luat o pereche de ciorapi călduroşi şi nişte papuci, după care am adăugat o căciulă şi o eşarfă, şi am ieşit pe uşa din spate pentru a ajunge la plajă.

Chiar şi înainte de a muri Edward, întotdeauna mergeam pe plajă de una singură. Era pur şi simplu liniştit, mai ales spre dimineaţă, când majoritatea oamenilor încă mai dormeau. Edward şi cu mine, ne-am căsătorit pe această plajă. Când ne-am spus jurămintele, nu am crezut că… “PÂNĂ CE MOARTEA NE VA DESPĂRŢI”… va interveni atât de curând.

Imediat după nuntă, m-a surprins cu această casă superbă, unde locuiam şi acum; numai că acum ea îşi pierduse frumuseţea. Părea goală şi întunecată, nicidecum un cămin. Am mers în continuare pe o porţiune mai retrasă a plajei, unde nu multă lumea venea, mai exact în locul favorit al nostru, al meu şi al lui Edward.

M-am aşezat jos, pe una din stânci, şi mi-am adus genunchii la piept, înfăşurându-mi braţele în jurul lor şi am încercat să ignor briza rece şi frigul ce venea dinspre mare. Cerul era în continuare uşor portocaliu, iar soarele de abia răsărea. M-am uitat în sus la cer, dorindu-mi ca Edward să fie aici cu mine.

“Mi-e dor de tine”, am şoptit, aducându-mi picioarele şi mai aproape de corp, şi lăsând lacrimile să cadă în voie.

“ŞI EU ŢI-AM SIMŢIT LIPSA… ÎN FIECARE CLIPĂ” am auzit din dreapta mea.

Inima a început să îmi sară deodată din piept şi ridicându-mă brusc, m-am întors la vocea extrem de familiară, pe care nu o mai auzisem de patru luni.

“ESTE IMPOSIBIL”, am şoptit cu vocea spartă. Acolo, la doar câţiva paşi de mine, stătea SOŢUL MEU. Acelaşi soţ despre care mi s-a spus că a fost ucis. Disperată, am închis ochii şi mi-am clătinat capul violent, aşteptându-mă să dispară ca o nălucă, semn  ca mintea îmi juca feste.

Nu s-a întâmplat asta.

“EDWARD?” am strigat. Colţul gurii sale s-a destins într-un zâmbet timid. Era un zâmbet trist, dar nu mi-a mai păsat, pentru că în următoarea secundă, fugeam deja înspre el.

Am sărit în braţele lui, aşa cum se întâmplă câteodată şi în filme. Mi-am înfăşurat braţele în jurul gâtului lui, în acelaşi timp în care el, mi-a apucat talia. M-a pus înapoi încetişor pe pământ, dar mâinile lui erau în continuare pe corpul meu.

Mi-am mutat mâinile pentru ai cuprinde faţa cu dragoste şi m-am uitat în ochii lui. Erau de acelaşi verde strălucitor şi vibrant ca de smarald, de care îmi aduceam aminte. Este cu aproape un cap mai înalt decât mine şi zâmbesc fericită în timp ce mă ridic pe vârfuri pentru a-l vedea şi mai bine, mai aproape. Părul lui roşcat închis, ca de bronz, a crescut înapoi, permiţându-mi să îmi pun din nou mâinile în el, aşa cum obişnuiam înainte de a şi-l tunde când a plecat în armată.

Arăta mai slab. Mult prea slab. Şi nu îmi plăcea. De asemenea, mai avea o cicatrice, ce începea de la tâmplă şi se termina în apropiere de bărbia lui. Şi-a păstrat privirea arzătoare asupra mea în timp ce îi analizam cicatricea cu degetul meu mic şi am avut impulsul de a-l întreba cum a apărut semnul, dar am renunţat.

Nu credeam că vreau să ştiu.

“De unde ştiai că sunt aici?” l-am întrebat în schimb. Şi-a ridicat o mână uşor, pemtru a-mi şterge o lacrimă de pe obrazul deja ud. Nici nu realizasem că plângeam într-una.

“Mă gândeam că ai să fii aici, din moment ce nu erai acasă când am ajuns”, a răspuns în scurt timp, după care mi-a zâmbit complice, uitându-se în jos la mine. “Porţi tricoul meu”.

“Aşa e”, i-am răspuns şi eu, râzând uşor, fericită. Nu dădusem atenţie hainelor cu care m-am îmbrăcat când am părăsit casa acum o oră. M-am uitat în jos, să observ că într-adevăr purtam un tricou de-al lui mai vechi, după care mi-am pus mâinile în buzunar, realizând cât de frig mi se făcuse.

Edward ne-a întors din drum, şi punându-şi protector mâna pe umerii mei, am mers împreună în linişte spre casă. În scurt timp, am văzut-o pe vecina mea Angela, şi entuziasmată, am scos mâna din buzunar pentru a o saluta.

EA NU MĂ OBSERVĂ.

Mă uit la Edward, numai ca să văd că faţa lui e tensionată şi că din nou arată trist. Vizibil incomodat, mă strânge şi mai protector, iar eu nu mă supăr câtuşi de puţin. Mă lipesc doritoare de pieptul lui şi înainte să ne dăm seama, am ajuns înapoi acasă.

Imediat ce am ajuns înapoi acasă şi am închis uşa, sunt din nou în braţele lui Edward. Este cald şi miroase bine. Nu vreau să mă mişc din această poziţie deşi ştiu foarte bine că îmi vor amorţi picioarele după o vreme.

După puţin timp mă retrag din îmbrăţişarea lui şi mă uit în sus la el.

“Ai vrea să te schimbi în altceva?”, îl întreb, arătând spre uniforma lui ponosită. “Hainele tale au rămas aici”, continui şoptit, coborându-mi privirea la mâinile mele ce se jucau acum cu verigheta.

“Încă mai porţi inelele” răspunde surprins, după care îmi ia amândouă mâinile în ale lui şi îmi sărută fiecare deget in parte.

“Şi tu le porţi pe ale tale” i-am şoptit fericită, cu mâinile în continuare în ale sale.

“Este un pic lovită, dar… da. Încă o mai port.”, răspunde visător iar mie deja nu îmi pasă dacă verigheta şi-ar fi pierdut culoarea sau dacă nu ar mai fi putut fi reparată, sau dacă ar fi fost pierdută. Pe moment, cel mai important este că EL E AICI CU MINE. Este aici în faţa mea şi în siguranţă. Şi nu se va mai întoarce acolo, pentru că eu nu voi mai permite asta.

“Nu mi-ai răspuns încă la întrebare.”

“Nu.”

“Nu?”

“Nu, nu vreau să mă schimb.”

O las baltă, pentru că oricum nu sunt încă pregătită să mă despart de el, nici măcar pentru câteva clipe. Mergem amândoi înspre canapea şi ne aşezăm. Mă cuibăresc din nou la pieptul lui, iar el mă cuprinde din nou în braţele lui.

“Vrei să ne uităm la TV? Sau să sunăm familia? Să le spunem că eşti sănătos?” îl întreb dar el mă întrerupe, dând din cap dezaprobator.

“Nu. Putem să fim… DOAR NOI DOI?” mă întreabă, iar eu revin în braţele lui, într-o stare de fericire crescândă.

Vreau să îl întreb atât de multe. Încă nu înţeleg cum el este aici cu mine, din moment ce mie mi s-a spus că el a murit. De ce arată atât de trist? Am atât de multe întrebări în minte, dar pe moment, nu sunt încă pregătită să spun nimic. Din nu ştiu ce motiv, îmi este frică de răspuns.

Stăm în continaure în linişte împreună şi numai câteva minute mai trec până ce îl simt că se relaxează iar strânsoarea lui în jurul meu slăbeşte.

A adormit.

Îmi ridic capul să mă uit la el. Obişnuiam să îi spun în trecut cât de ciudat era atunci când mă privea noaptea cum adorm, când el nu putea, dar acum mă trezeam că făceam acelaşi lucru. Şi totuşi nu apuc să mă uit la el îndeajuns, pentru că simt cum adorm şi eu.

Mă trezesc câteva ore mai târziu, cu senzaţia lăsată de degete fine în părul meu. Îmi ia aproape un minut întreg să mă dezmeticesc, amintindu-mi unde sunt şi cine îmi face asta. Deschid ochii surprinsă şi mă uit în ochii amuzaţi ai soţului meu.

“Chiar sunt aici” spune el. Întotdeauna ştia ce gândeam şi întotdeauna m-a cunoscut mai bine chiar decât mine. Se ridică şi se îndreaptă înspre baie, dar nu înainte de a-mi săruta fruntea cu dragoste.

Îmi ating din nou ochii obosiţi, după care mă întorc, căutând din priviri telefonul, care stă şi acum aşezat pe masă. Mă ridic încet, lăsându-mi picioarele să se dezmorţească, după care mă îndrept înspre masă, luând în mâini micul dispozitiv electronic.

0 Mesaje.

Mă uit la ceas.

5.47 pm.

Cât de ciudat. Nu am avut niciodată mai puţin de 10apeluri ratate şi mesaje text de la familie până la ora 3. Cum se poate să nu am acum nici unul deşi este deja 6 fără un sfert?

Decid astfel să îmi sun chiar eu sora aşa că îi apelez numărul repede. Sună de şase ori după care răspunde.

“Alo?” se aude vocea slabă a lui Rosalie. Pare atât de supărată.

“Rosalie?” întreb nesigură. Niciodată nu mi-am văzut sora plângând, iar auzind-o acum la telefon, este teribil de dureros.

“Este cineva acolo?” întreabă ea, lăsându-mă din ce în ce mai nelămurită.

“Sunt eu Isabella. Bella? SORA TA?” răspund după care îmi iau telefonul de la ureche pentru a mă asigura că nu am făcut o greşeală şi că am apelat pe cine trebuie.

“Este o glumă cumva?” se schimbă vocea ei dintr-una slab într-una furioasă.

“Poftim?”

“Şi de unde ai acest număr?”

“Despre ce vorbeşti? Este al meu.”

“Ascultă, găseşte pe altcineva de care să îţi baţi joc şi nu mai suna la acest număr”, răspunde la fel de supărată după care următorul lucru pe care îl aud este sunetul de întrerupere, care mă anunţă că a închis telefonul. Nici măcar nu ştiu cum să reacţionez, pentru că nu înţeleg nimic. Sora mea tocmai mi-a închis, pentru că nu m-a auzit, şi a presupus că aş fi altcineva.

“Nu o mai suna”, aud brusc din spatele meu, fapt care m-a făcut să sar şi să scap telefonul din mână.

“Îmi pare rău că te-am speriat” şi se întristează din nou.

“De ce să nu o mai sun?”

“Pur şi simplu nu o face. Te rog” mă imploră el. “Te rog, ai încredere în mine”. Îl ascult, dar devin şi mai confuză, în timp ce timpul nostru împreună se adânceşte.

Decid în sinea mea că mâine va fi ziua în care voi pune toate întrebările mele. Până atunci, mă hotărăsc să prepar cina. Edward mă urmăreşte cu dragoste cum  mă descurc şi într-un final aşez farfuriile cu spaghetti pe masa din bucătărie.

Mâncăm în linişte şi înainte de vreme, Edward ia farfuriile goale şi începe să le spele în chiuvetă.

“Lasă-mă să fac eu asta” încerc să îl întrerup luându-i din mână vasul, dar îl ridică brusc şi se uită la mine în jos amuzat cum îmi pun braţele la piept în semn de înfrângere şi mă uit urât la el. Bineînţeles că eşuez şi încep să râd cu poftă.

“Mă laşi pe mine?” întreabă el. “ A trecut prea mult timp de când nu am mai făcut ceva… NORMAL”.

“Ok, dar măcar lasă-mă pe mine să le şterg”. Aprobă din cap după care continuă să spele restul de vase rămase în chiuvetă cu o zi înainte. Din nou suntem tăcuţi. Mă uit din nou la el, admirativ, în timp ce şterge de grăsime o farfurie. De data asta nu mai poartă geaca cu care a venit, ci un tricou de culoare deschisă, ce îi lasă libere braţele. Deşi este vizibil mai slab, braţele lui nu şi-au pierdut din fermitate.

Pun şi ultimul vas în raft, după care mă întorc, rezemându-mă în proces cu spatele de chiuvetă iar Edward face şi el la fel. Liniştea care pătrunde din nou, pare să fie o temă comună. Îl simt cum se apropie uşor de mine şi în câteva secunde degetele lui se unesc cu ale mele. Le strânge uşor după care mă trage de la bufet şi ne conduce pe amândoi înapoi în sufragerie.

După ce ne aşezăm pe canapea, iau telecomandă şi aprind televizorul. Am tendinţa să schimb imediat canalul pe care rulează ştirile de seară, dar mă opresc imediat atunci îmi aud propriul nume spus la ştirea ce rulează pe moment.

Edward încearcă imediat să îmi ia telecomanda din mână aproape forţat, dar îi rezist  şi întorc capul din nou la televizor, încercând să îmi explic de ce ar apărea numele meu la canalul local. Strânsoarea lui Edward asupra mâinii mele se intensifică, aproape dureros, dar o ignor, devenind de-a dreptul şocată de ceea ce aud.

“… localnica, Isabella Masen, a murit în această dimineaţă, în urma unui accident, după ce maşina ei a intrat într-o coliziune noaptea trecută la 9.30…”

Mă uit la Edward repede, nevenindu-mi să cred ceea ce aud. Îmi întorc privirea la tv, iar imediat apare o poză pe ecran, cu mine şi cu Edward, din ziua nunţii, şi pur şi simplu nu pot să înţeleg ceea ce aud. NU POT FI MOARTĂ. SUNT CHIAR AICI. EDWARD ESTE CU MINE!!!

Edward.

Mă ridic brusc în picioare şi panicată mă dau mai în spate de Edward şi de tv. Edward mă ţintuieşte cu o privire îngrijorată şi se ridică încet, dar nu vine înspre mine.

“Bella…”

“Eu nu…” închid ochii şi înghit greu. “Eu nu înţeleg.”

“Ai avut un accident de maşină…”

“NU!” strig panicată. “Nu este posibil. Eu sunt aici. Tu eşti aici. TU NU EŞTI MORT!!!”

El nu răspunde iar simpla lui tăcere îmi confirmă bănuielile.

Câteva replici stupide din “Al şaselea simţ” îmi vin în minte.

“Văd oameni morţi…”

“EI NU ŞTIU CĂ SUNT MORŢI…”

“EI VĂD NUMAI CE VOR EI SĂ VADĂ…”

Şi atunci îmi amintesc de migrena de azi dimineaţă şi încerc să rememorez evenimentele din seara trecută.

M-am pregătit de culcare.

Am făcut nişte ceai.

Mi-am dat seama că nu mai am lapte.

Am intrat în maşină cu gândul de a ajunge la supermarket şi de a cumpăra lapte, încă îmbrăcată în pijamale.

Mă întorceam înapoi acasă.

Am văzut nişte faruri care m-au orbit, dar mi-am dat seama prea târziu că veneau dintr-o direcţie greşită.

“Dumnezeule…” am început să suspin, cu genunchii tremurând. Edward m-a prins chiar înainte de a cădea, dar nu am mai făcut efortul de a ne îndrepta intr-u totul. De abia atunci mi-am dat seama de ce Rosalie nu m-a auzit în receptor, de ce era atât de supărată, sau de ce Angela nu m-a văzut azi-dimineaţă.

EU NU ERAM DE FAPT ACOLO.

Se explică iar şi de ce Edward s-a întors, deşi eu ştiam că el a murit.

“AI VENIT ÎNAPOI PENTRU MINE” am şoptit.

M-a sărutat din nou pe frunte cu dragoste dând aprobator din cap.

“ŢI-AM JURAT CĂ MĂ VOI ÎNTOARCE INAPOI LA TINE” mi-a răspuns, iar un chicot forţat de un sughiţ de plâns îmi ieşi deznădăjduit din piept. Era adevărat. Îmi promisese în trecut că se va întoarce la mine, indiferent de ce s-ar întâmpla.

Numai că nu mi-am imaginat niciodată că revederea noastră ve decurge astfel.

“Ce o să se întâmple acum?” îi şoptesc, cu lacrimi în ochi, după care îl strâng mai tare de braţul care mă ţine lipită de el.

“Nu ştiu” răspunde, cu aceeaşi voce joasă.

“O să vedem o lumină sau ceva?”, întreb mai degrabă serioasă, dar Edward chicoteşte în spatele meu, iar eu mă întorc să îl privesc.

Zâmbetul lui este unul binevoitor. Este zâmbetul pe care am aşteptat să îl revăd de peste patru luni. Îmi iau mâinile de pe braţele lui şi îi cuprind faţa. Zâmbeşte fericit, după care coboară înspre mine şi buzele lui calde le întâlnesc pe ale mele.

“Nu mai râde de mine”, murmur printre buze, deşi nici eu nu mă pot opri din chicotit, gândindu-mă cât de stupid a sunat întrebarea din start.

Deşi nici versiunea ştiută de noi nu este cea exactă.

“Chiar nu ştiu ce se întâmplă acum”, răspunde într-un final, rezemându-şi fruntea de a mea.

“TE IUBESC, EDWARD, PENTRU TOTDEAUNA.”

“ŞI EU TE IUBESC, ISABELLA MEA”

NU ÎMI PASĂ DE CE SE VA ÎNTÂMPLA ÎN VIITOR, ATÂTA TIMP CAT EL ESTE ALĂTURI DE MINE.

Rosalie POV

Stau în bucătăria care i-a aparţinut surorii mele, şi mă uit pe fereastră, la plaja Folly Beach, la aceeaşi fereastră la care o observam mereu pe Bella, uitându-se în gol, şi simţindu-i lipsa, soţului ei Edward.

Recepţia care a urmat înmormântării Bellei, este pe moment ţinută în sufrageria casei lor. A trecut o săptămână de la accidentul fatal al surorii mele. Niciodată nu am crezut că îi voi pierde atât pe cumnatul meu cât şi pe Bella, mai ales la atât de scurt timp, unul de celălalt.

Bella cu mine am fost dintotdeauna apropiate… AM FOST. După moartea lui Edward în schimb, sora mea a devenit foarte distantă, abia dacă mai vorbea cu cineva, iar acum mi-aş fi dorit să fi fost chiar şi mai receptivă la propriile ei nevoi. Dacă stau bine şi mă gândesc, dacă aş fi trecut prin situaţia ei, şi Emmett ar fi fost cel care ar fi murit, probabil că aş fi reacţionat la fel ca ea. Gândul că acum sora mea e la şase metri sub pământ mă omora.

Simt cum lacrimile îmi inundă obrajii dar nu fac nici un efort de a le îndepărta. Paşi rapizi se aud din spatele meu şi în curând o mână micuţă mi se aşează pe umăr.

Alice.

“Eşti în regulă, Rose?” mă întreabă cu vocea nu mai tare decât o şoaptă.

“Sunt bine”, mint evident. Alice Cullen este sora lui Emmett şi verişoara lui Edward. După ce părinţii lui Edward au murit când el avea 8anisori, s-a mutat la unchiul şi mătuşa lui, Carlisle şi Esme, şi implicit la cei doi copii ai lor: Alice şi Emmett.

“Emmett îşi face griji pentru tine”, îmi răspunde, ignorându-mi minciuna. “Se plimbă agitat în sufragerie şi aproape că nu m-a lăsat să vin aici, spunând că ai nevoie de spaţiul tău, dar eu am venit oricum”, a continuat cu un chicot slab.

Nu mă pot abţine să nu zâmbesc, pentru că şi-a ignorat fratele şi a ajuns la mine.

“Voi fi bine, Alice”, i-am răspuns, luându-mi privirea de la fereastră şi uitându-mă acum la ea. “Doar că… îi voi simţi lipsa enorm.”

“Cu toţii îi vom simţi lipsa”, a răspuns şi ea, zâmbetul pierindu-i instantaneu. “Dar priveşte partea bună a lucrurilor: POATE CĂ EA ESTE ÎN SFÂRŞIT FERICITĂ ACUM”.

Avea dreptate ca întotdeauna, de altfel. Asta îmi doream pentru Bella. Poate că ea nu mai este pe Pământ, dar măcar este fericită, oriunde ar fi ea.

“Ai dreptate”, am spus tare, după care, mi-am şters lacrimile de pe faţă.

“Ştiu că am”, spuse şi îmi făcu din ochi.

Chicotesc încă odată iar în timp ce Alice părăseşte bucătăria, Emmett se apropie de mine, privindu-mă încurajator.

“Sunt bine”, spun după care corpul meu caută căldura braţelor lui protectoare.

“Eşti sigură?”, întreabă, în continuare preocupat.

“Voi fi bine”, am adăugat. Îmi sărută uşor obrazul, după care mă ia de mână şi mă conduce în sufragerie, unde stau adunaţi, rude şi prieteni de familie.

Toată lumea este aici: părinţii noştri, Renee şi Charlie, Carlisle, Esme, câţiva din colegii Bellei, şi chiar şi nişte prieteni din copilărie, Jacob şi Billy Black.

Zâmbind politicos la fiecare, privirea îmi coboară asupra măsuţei din sufragerie pe care se află telefonul Bellei. Aproape fără să mă gândesc, mă desprind din îmbrăţişarea lui Emmett şi mă reped spre telefon, amintindu-mi de farsa de săptămâna trecută, de pe numărul Bellei.

Deschid celularul şi pe măsură ce mă uit la numerele care au fost apelate, îmi dau seama de liniştea ce s-a lăsat în jurul meu. Mă uit asfel la ULTIMUL apel pe care Bella l-a făcut, neveninu-mi să cred ceea ce văd.

5 Decembrie, 2010 5:48 P.M.
Rosalie

În acelaşi moment dau drumul la telefon, când simt că mai este ALTCINEVA în cameră. Mă uit în jur dar singurii oameni pe care îi văd, sunt cei care au venit să asiste la recepţie, şi care acum se uită la mine suspicios.

“Iubito, eşti bine?” întreabă încă o dată Emmett, privindu-mă îngrijorat.

“Sunt bine. Eu…” şi mă uit la telefon din nou. “Ăăă… nimic…”

Senzaţia unei alte prezenţe nu mai este, dar deodată un val de calm pune stăpânire pe mine. Mă uit din nou în spate şi ştiu că sora mea a fost aici. Oaspeţii noştri se uită la mine, crezând că îmi pierd minţile, dar îi asigur că sunt în regulă. Acum sunt mai mult decât bine.

Mă întorc de la telefon, pentru a înfrunta pe toată lumea şi nu vorbesc despre ceea ce tocmai s-a întâmplat. De ce?

PENTRU CĂ ACUM ŞTIU CĂ SORA MEA A FOST AICI. ŞI DE ASEMENEA ŞTIU CĂ ESTE FERICITĂ, ORIUNDE AR FI EA ACUM.

…………………………………………………………………………………………………………

Nu sunt eu cea mai buna traducatoare, dar, acest fic one-shot mi-a placut in mod special, fapt pentru care am dorit sa il impartasesc si cu voi. Dupa MEMORIES OF US (primul meu one-shot tradus) care a fost placut de voi, am cautat si un altul.

Till death do us part… CUM VI S-A PARUT???

Desi este tristut, iubirea celor doi protagonisti invinge orice limita, iar simpla naratiune nu m-a plictisit deloc din contra. In plus, sa nu uitam faptul ca, indiferent de tot ce i-a despartit, EDWARD S-A INTORS INAPOI LA BELLA, IAR ACUM SUNT DIN NOU IMPREUNA, intr-o fericire care poate nu este inteleasa de toata lumea. Ce poate fi mai frumos de atat?

O saptamana frumoasa si sper sa postez in curand si capitole la fic-urile mele… Kisses 🙂

4 gânduri despre „PANA CE MOARTEA NE VA DESPARTI-ONE SHOT TRADUS

  1. Ola chica!
    Superb one-shootul dar trist,al naibi de trist.Trebuie sa iti marturisesc c a mi-a furat cateva lacrimi…Nu prea am cuvinte maomentan…m-ai lasat Speecheless;))
    Mi-am dat seama ca ceva e in neregula in momentul in care Ed s-a intors…era prea frumos ca sa fie totul ok si sa fii scapat cu viata…Asa cum ai zis si tu,s-a intors la ea…iar asta,e adevarata iubire.Doua jumatati care trebuia sa fie impreuna,nu puteam fi despartite…ca magneti de altfel…
    I just want to see you
    When you’re all alone
    I just want to catch you if I can
    I just want to be there
    When the morning light explodes
    On your face it radiates
    I can’t escape
    I love you ‘till the end
    http://www.youtube.com/watch?v=V3dtfFG-5QQ….se potriveste melodia asta,si mai ales filmul in care e folositra,cred k il stii….
    Rose…ma bucur ca si-a dat seama ca oriunde ar fi sora ei,Bella e impreuna cu Edward.Macar gandul asta sa o consoleze…
    Sincer,nu stiu cum se presupune sa traiesti fara dragostea vietii tale…daca el iti este smuls asa,in acest fel…ma bucur ca a murit si ea,ironic…dar viata fara sufeltul pereche,nu e viata care merita traita…
    Esti o dulce k ai vrut sa ne impartasesti si noua povestea,si app…e tradus impecabil…
    kisses*hugs

  2. Superb acest shot!
    Ai tradus foarte bine!
    Prima data am crezut ca Edward e viu ca in scrisoarea aia ii spuneau asta
    Dar apoi….
    Am plans, si sper ca exista si aceasta varianta a trecerii dupa moarte, dar parerile sunt impartite.
    Ma bucur ca Rose macar si-a dat seama
    Ador aceasta poveste.
    Sper ca vei mai impartasii cu noi si alt one shot.
    Kisses Maya

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s