Capitolul 18-Învaţă-mă să iubesc

EPOV

Porţile cimitirului păreau acum extrem de mari şi de grele, sau poate era doar o iluzie, datorită greutăţii atât de mari, care apăsa acum pe umerii mei. Mă simţeam înfrânt, sfârşit, incapabil parcă să continui ceea ce trebuia să fac acum. Bella în schimb, mă luă de mână, hotărâtă parcă să-mi insufle un curaj atât de necesar acum, astfel că acum mergeam amândoi, împreună în plină noapte, pe aleea principală a cimitirului. Nu a trecut mult, până să recunosc locul ce aparţinea familiei mele. Inconştient, am strâns mai tare mâna Bellei, iar la micul semn, ea se opri atentă. Ezitant, i-am dat drumul, şi încet, am făcut câţiva paşi înainte, ajungând într-un final, la mormântul cu pricina.


“Aici se odihneşte Anthony Cullen, iubit fiu şi frate…” dar nu am mai putut continua, pentru că atunci m-am prăbuşit psihic, ajungând în genunchi, cu lacrimi în ochi. În numai câteva secunde, întreaga viaţă, toate momentele trăite alături de Anthony, mi-au trecut prin minte, cu viteza gândului, nelăsând nimic în urmă. Era sfâşietor: parcă revedeam totul sub forma unui filmuleţ, derulat în continuu şi în continuu: copilăria, prima zi de grădiniţă, prima zi de şcoală, poznele pe care le făceam pe la spatele lui Esme, farsele pe care i le jucam lui Alice, primele noastre iubiri, viaţa de liceu, băieţii care roiau în jurul lui Alice, în adolescenţa ei zbuciumată şi pe care îi băgam în sperieţi de-a dreptul, în intenţia de a o proteja, sărbătorile petrecute împreună cu familia, absolvirea liceului şi admiterea la facultate, primele petreceri la colegiu, departe de casă, de ochii critici ai părinţilor, îmi aminteam toate, în detaliu, cu o precizie greu de egalat. Toate în schimb, mai exact o viaţă a unui suflet tânăr, se oprea tragic în amintirea unui accident blestemat, la care participasem şi eu. Îmi venea să urlu.

-Oh, Doamne, Anthony… îmi pare atât de rău, am continuat sfârşit, în faţa pietrei de mormânt, încercând să îmi controlez lacrimile, care acum mi se păreau extrem de eliberatoare. De ce? Pentru simplul fapt, că de la accidentul trecut, nu mai plânsesem deloc în ultimii ani, innabusindu-mi toate emoţiile cu o extrem de mare încăpăţânare, psihicul meu, refuzând să se descarce.

Păstrasem în mine, o suferinţă extraordinar de mare, pentru atâţia ani, iar acum aveam parte de eliberarea de care aveam nevoie.

Flashback

Acum 5 ani

“-Edward!!! Edward… unde eşti? intră Anthony ca o vijelie, în camera noastră de cămin pe care o împărţeam împreună. Eram în al treilea an de facultate, aproape de sfârşit.

Mi-am ridicat capul de pe birou, dând la o parte, cartea pe care o aveam de lecturat, pentru a doua zi la şcoală, îndreptându-mi toată atenţia asupra fratelui meu, din cale afară de entuziasmat.

-Am reuşit!!! Am reuşit!!!

-Ai reuşit în sfârşit să o corupi pe Jody Clayton? Era şi timpul… De doi ani te ţii după ea… am continuat sarcastic, făcând haz de pasiunea în secret a fratelui meu, pentru colega lui de laborator.

-Foarte amuzant, Edward… extrem de matur… Dar nu, nu e asta… Am promovat examenul decisiv din acest an. În sfârşit, acum voi putea aplica pentru chirurgie pentru anul viitor, în sfârşit, exact ca şi Carlisle, continuă el în continuare entuziasmat, cu ochii sclipind de emoţie.

Mă uitam atent la persoana din faţa mea, şi îmi puteam da seama cât de fericit era, sau mai bine zis, cum fericirea are diferite versiuni pentru fiecare dinte noi. Care era atunci, versiunea mea la fericire? De ce el era atât de sigur, de ceea ce vroia să facă în viaţă, mai exact de ceea ce îl putea face fericit, în timp ce eu încă nu aveam nici un plan făcut, nimic stabilit?

-Dacă asta este ceea ce te face fericit, atunci mă bucur foarte mult pentru tine Anthony, serios, am continuat sincer, după care m-am ridicat de la birou şi l-m îmbrăţişat frăţeşte.

Cunoscându-mă în schimb, atât de bine, îmi sesiză imediat schimbarea de dispoziţie.

-Edward, îmi promiţi ceva?

-Orice…

-Să nu renunţi niciodată în viaţa asta, la ceea ce te face fericit, înţelegi? Atunci când ai să găseşti motivaţia ce îţi încântă sufletul, să nu o pierzi, sub nici o formă să nu o ignori. Îmi promiţi asta, te rog?”

End flashback

Capul îmi era năucit, dar pentru prima dată, înţelegeam acum profunzimea gândurilor lui Anthony. Ceaţa a dispărut uşor din mintea mea bizară, lăsând locul unui sentiment de uşurare. Înţelegeam… de abia acum înţelegeam totul… Mai bine zis… îmi găsisem în sfârşit propria mea VERSIUNE A FERICIRII… BELLA… Şi atunci, am înţeles şi ce trebuia să fac pe viitor… Toate astea, din nou, datorită LUI.

-Îţi promit, Anthony, ÎŢI PROMIT, am terminat, răspunzând în sfârşit, la o rugăminte a fratelui meu, de acum 5ani.

BPOV

Nu puteam descrie în cuvinte cât de sfâşietor era să îl văd pe Edward, bărbatul pe care am ajuns să îl iubesc nesperat de mult, plângând în genunchi în faţa unei pietre reci de mormânt, ce adăpostea pe cel care a fost odată Anthony Cullen, copil şi frate iubit, aşa cum scria şi pe mesajul de adio, gravat cu grijă, simbolic. Era groaznic, era ca şi cum, gaura mea din piept, veche de 3ani de zile, se trezea la viaţă, adâncindu-se mai mult şi mai mult. Nu suportam să îl văd suferind, pur şi simplu, mi se părea inuman de trist, să îi văd trăsăturile perfecte schimonosite de durere, de atâta amar şi regret. Mi se rupea sufletul.

Tremurând, m-am apropiat încet de el, şi coborând încet şi eu în genunchi lângă el, i-am cuprins spatele lat cu braţele mele mici, odihnindu-mi capul pe el. Sub atingerea mea, spasmele lui s-au rărit, trupul lui s-a relaxat vizibil, iar într-un final, s-a întors la mine, punându-şi braţul după umerii mei şi strângându-mă la pieptul lui. M-am covrigit atent, luând tot ce puteam lua de la el, orice semn de afecţiune pe care şi-l permitea în prezenţa mea, sentimentul de siguranţă revenindu-mi în mod plăcut, în fiecare fibră a corpului meu. Era ameţitor cât de bine mă puteam simţi alături de el, cât de multă nevoie aveam de el, dar mai ales cât de mult putea să mă doară, numai simplul gând, de a mă despărţi de Edward. Ştiam că dacă s-ar întâmpla asta, nu mi-aş mai reveni niciodată, şi că viaţa mea ar fi distrusă iremediabil.

-Îţi mulţumesc Bella, se auzi vocea lui melodioasă, răsunând în liniştea acestui loc de veghe.

Nu i-am răspuns, dar în schimb m-am covrigit şi mai mult la pieptul lui, inhalându-i fericită, parfumul atât de delicios al pielii, combinat cu o uşoară aromă a unui parfum scump bărbătesc. Fericirea nu a durat mult în schimb, deoarece în câteva secunde, sentimente pure de panică, mi-au invadat mintea obosită. Uşor, ne-a ridicat de la pământ pe amândoi, şi luându-mi mâna într-a lui, o sărută uşor, după care se pregăti să plece la maşină, luându-mă şi pe mine cu el. Numai că eu nu mă mai putea mişca, din cauza panicii. De ce? Pentru că trecutul meu, mă ţintuise dureros, marcându-mă din nou. Aflasem totul despre Edward, dar el nu aflase încă nimic despre mine. Fusese destul de drăguţ să nu mă întrebe despre asta, dar eu ştiam foarte bine că discuţia nu mai putea fi amânată. Panica mă orbea, cuprinzându-mi fiecare emoţie, în ghearele ei nemiloase şi strângându-mi inima în mod dureros.

-Bella? se auzi din nou vocea lui de catifea, uitându-se la mine curios în noapte.

Ce puteam să îi spun? Cum puteam să îi explic? Cum să îi povestesc cât de frică îmi era acum, că el m-ar putea părăsi? El fusese marcat pe viaţă, din cauza unui eveniment terifiant, dar care nu a depins de el, dar eu, eu fusesem pătată de mâinile altui bărbat… Era cu totul altceva. În cazurile de viol, chiar şi la tribunal, în faţa curţii de judecată, dacă nu există probe concludente, se porneşte câteodată de la premisa, că fata a luat parte de bunăvoie la actul sexual de prima dată, sau că măcar a influenţat în oarecare măsură acest proces. În cazul meu, din exterior, totul putea fi luat ca ceva subiectiv. Eu fusesem cea care era cu James în seara aia, eu participasem cu el la petrecerea organizată de atunci, eu, eu şi iar eu.  Cine m-ar mai putea dori în condiţiile astea? Fără să îmi dau seama, tremurul corpului mi s-a accentuat, dându-mă de gol, iar lacrimile mi-au inundat obrajii, fără ca eu să mai pot face ceva. Ştiusem dinainte, că într-o zi, va trebui să mărturisesc totul, dar acum, fiind efectiv în această situaţie, nu îmi puteam stăpâni frica.

-Bella? Ce s-a întâmplat??? întrebă uşor panicat, dându-mi drumul la mână, care îmi căzu mecanic şi obosită pe lângă corp, numai pentru a-mi cuprinde faţa cu mâinile lui mari. Ochii mei obosiţi şi înlăcrimaţi, îi căutară pe ai lui, dar când i-a găsit, expresia lui devenise rigidă, temătoare.

-Bella?!?!?

-Am fost violată… am şoptit incoerent şi slab, iar în acelaşi moment, simpla lui expresie frumoasă, se transformă într-una rece, de gheaţă.

Mâinile lui, care până acum câteva momente, fuseseră strânse drăgăstos, în jurul obrajilor mei, părăsiră acum locul, lăsându-mă în beznă. Panica mi se intensifică vizibil, făcându-mă să tremur şi mai tare, când mi-am ridicat privirea din nou, căutându-l pe el. Edward se depărtă de mine uşor, parcă hipnotizat, după care, trecându-şi mâna prin părul, şi aşa prea dezordonat, se întoarse încet, lăsându-mi în inimă un gol de nedescris. Căutând parcă un sprijin în aer, mâna lui lovi dur, poarta de metal a cimitirului, sunetul estompându-se uşor în liniştea nopţii, din nou şi din nou. Repetă mişcarea iar şi iar, dar de fiecare dată mai dur, făcându-mă să mă zgudui dureros, panica cuprinzându-mă din nou. Vroiam să îl opresc, dar îmi era frică să mă apropii de el, pentru că Edward de acum, părea groaznic de vulnerabil, poate chiar şi mai vulnerabil decât mine. Furia lui era vizibilă şi de nedescris.

-Dumnezeule, Bella… De ce tu? Ce…? Nu ai spus nimic… Eu… se auzi vocea lui, chinuită de la efort, oprindu-se, dar fiind în continuare cu spatele la mine.

Ştiam eu… Ştiam… Cine m-ar mai putea dori acum, în situaţia în care eram? Eram de-a dreptul patetică, şi ar fi fost cu adevărat imposibil să sper că el m-ar mai dori în continuare în viaţa lui, aşa cum eram. Cum am putut să visez la aşa ceva? Fusesem egoistă… La ce mă aşteptasem? De când m-a cunoscut, omul ăsta nu a făcut altceva decât să îmi fie alături, fără ca nici măcar să îl rog asta, dar acum, ce îi mai puteam cere? Era peste puterile oricui de înţelegere, de acceptare. Era ceva prea morbid, prea greu, iar trecutul meu, îmi demonstra încă o dată, cât de sadic putea fi, şi cum mă putea distruge oricum şi oricând ca acum. ÎL PIERDEAM PE EL. În clipa următoare, el se întoarse la mine, apropiindu-se, cu ochii schimbaţi, încărcaţi de suferinţă. Panica în schimb, mă făcu să mă depărtez precaut. Aş fi preferat o despărţire curată, mai simplă şi impersonală, rapidă chiar, menită să curme cât de cât suferinţa.

-Îmi pare rău Edward… adică…chiar îmi pare rău, am terminat uşor, iar în acelaşi timp, în care el se apropie din nou de mine, eu m-am dat din nou mai în spate.

-Bella… nu… nu fugi de mine… Te rog… Îmi pare rău… nu am vrut să te sperii… Doar că…

-Nu e nimic… Te înţeleg perfect… nu e nevoie să îmi explici… am continuat plângând uşor, simţind cum picioarele aproape îmi cedează.

-Bella, despre ce vorbeşti? Eu…

-Te înţeleg Edward şi e ok… serios… ştiu că nu mă mai vrei… serios… am terminat sfârşită, aproape incoerentă, fiind cuprinsă de sughiţuri de plâns.

Picioarele mi-au cedat într-un sfârşit, dar până să simt cum mă izbesc de pământul rece, braţele puternice ale lui, m-au prins în cădere, după care m-au ridicat la nivelul lui, strângându-mă la piept, iar eu eram prea obosită să mă mai pot împotrivi. Îi udam bluza fină… dar el nu păru să ia în seamă asta ci mă apropie şi mai mult de el…

-Bella… Te vreau în viaţa mea oricum… te rog linişteşte-te… Doamne… îmi pare atât de rău… Doar că… am fost atât de … supărat… revoltat mai bine zis… De ce ţie? De ce??? Este atât de nedrept… îmi vorbi la ureche, ţinându-mă în continuare în braţe, în acelaşi moment, în care eu mă covrigeam şi mai tare în el, căutând aproape inconştient şi instinctiv un refugiu, o alinare.

***

STUPID IN LOVE…

***

-Nu este nevoie să îmi spui nimic… întrerupse Edward tăcerea care se lăsase între noi.

După rafala mea de plâns, mă aduse acasă, astfel că acum, eram amândoi în maşina lui, în faţa casei mele. dar eu vroiam să îi spun, să îi spun chiar totul, pentru că nu mai vroiam cu nici un chip să mă ascund…

-Eram în primul an de liceu în Phoenix… când l-am cunoscut… Era unul dintre băieţii cei mai populari, în ultimul an de liceu… făcea furori în rândul fetelor… orice fată visa să fie cu el… mai ales o fată prostuţă şi inocentă ca mine… aşa cum eram atunci… James Sparo… am început timid, strângându-mi mâinile nervos, şi forţându-mă să continui.

Edward era lângă mine, la fel de tăcut şi atent, lăsându-mi cale liberă.

-Mi s-a părut ceva extraordinar, când m-a invitat pentru prima dată la o petrecere ca parteneră a lui. Îmi amintesc şi acum, cât de bucuroasă şi emoţionată eram, şi cum am făcut nopţi albe, gândindu-mă la el, îndrăgostită, cu inima furată. Ne-am întâlnit pentru două luni, iar el era băiatul perfect, iar mie pur şi simplu nu îmi venea să cred ce norocoasă puteam să fiu. Încă din şcoala generală, fusesem privită  dintotdeauna ca răţuşca cea urâtă: băieţii niciodată nu mă curtau, nu trezeam prea mult interes la nimeni. Băieţii mă puteau privi ca pe o prietenă, dar niciodată nu ocupam în mintea lor imaginea de iubită. Asta m-a durut cel mai mult, iar atunci cu James, totul părea un vis, mă simţeam ca o Cenuşăreasă, care, după o viaţă grea, găseşte fericirea în braţele prinţului, călare pe un cal alb, venit special să o scoată  din anonimat, să o iubească mai presus de orice. Ajunsesem să am o încredere oarbă în el. Era totul pentru mine… la ultima petrecere însă, alături de el, lucrurile… au scăpat de sub control…

Flashback

Acum 3ani…

„-James? James, unde eşti? am strigat confuză, încercând să îmi găsesc partenerul, printre sutele de persoane de la petrecere, încercând să mă fac auzită, puţin peste muzică dată la maxim.

Eram cu iubitul meu James, la o petrecere a unor prieteni de ai lui, şi deşi nu mă omoram prea mult după astfel de evenimente, datorită excesului de băutură şi a tinerilor dezlănţuiţi haotic, venisem aici pentru el. De când venisem în schimb aici, el se făcu nevăzut, iar eu începusem să mă simt incomod singură, printre atâţia necunoscuţi şi deranjată de zgomotul de pretutindeni. Într-un final, am auzit vocea lui, venind dinspre bucătărie, şi bucuroasă, m-am grăbit spre micuţa cameră, dar sunetul altor voci, mă făcură să mă opresc pe loc, curioasă.

-James, ţi-am spus eu că vei pierde pariul cu Swan, se auzi vocea unui tip.

-Pe naiba, termenul nu a expirat încă.

-Ce te face să crezi atunci că într-o săptămână, ea va fi a ta? continuă altă voce.

-O să reuşesc ce mi-am propus. Răbdare, prieteni. Nu este decât o chestiune de timp. Îmi mănâncă deja din palmă, termină James mai sigur că niciodată, făcându-mă să îmi pierd raţiunea. Lumea mea se sfârşise, nu îmi venea să cred.

Tremurând puternic, m-am îndepărtat de cei adunaţi acolo, încercând să găsesc camera de la etaj în care îmi uitasem geanta. Lacrimile îmi pătau violent faţa, făcându-mă să văd în ceaţă, şi trecând cu greu prin mulţime, am putut urca într-un final, în camera cu pricina, unde am putut da drumul rafalelor dureroase. Mă considerasem probabil o Cenuşăreasă, participasem şi la bal, dar acum venise miezul nopţii. Lumina se transformase în întuneric, caleaşca în bostan, caii cei frumoşi în şoricei, iar prinţul nu mai avea chip. Realitatea m-a distrus, iar lumea mea părea să se năruiască. UN PARIU… doar atât… un simplu pariu… făcut de cei tari, împotriva celor slabi. Cum am putut crede oare că cineva m-ar putea iubi? Cum m-am putut înşela atât de tare? De ce? De ce eu? Dar nu am mai pucat să îmi răspund, pentru că în timp ce mă pregăteam să ies şi să plec unde văd cu ochii, James intră în cameră, după care închise uşa după dânsul. Pupilele îi erau destul de mărite, ochii mai sticloşi ca niciodată, buzele curbate într-un surâs înfiorător. Era beat.

-Bella, iubito, unde ai fost? Te-am căutat peste tot… începu el mieros, jucând teatru ca şi până acum.

De cât timp făcea asta? Probabil că de mult, din moment ce ajunsese să mintă atât de bine, atât de perfect. La o vedere din exterior, îşi îndeplinea foarte bine, rolul de iubit, îndrăgostit peste măsură, dar acum, nu mă mai putea minţi. Nu mai mergea. Aflasem totul.

-Eram pe aici, dar acum m-am hotărât să plec. La revedere, James, am terminat senină, şi am început să străbat camera, cu intenţia de a ajunge la uşă.

-Iubito?!?!? Ce s-a întâmplat? Unde pleci?

-Lasă prostiile, James. Până la urmă nu sunt decât un pariu… nu?

-Nu este adevărat… Este o greşeală…

-Da, într-adevăr. Greşeala este a mea, că m-am încurcat cu unul ca tine, am terminat acidă, încercând să trec pe lângă el, dar mă opri imediat, ţinându-mă strâns.

-Dă-mi drumul idiotule, am continuat frustrată, zbătându-mă, încercând să scap din strânsoarea lui cu orice chip, şi fără preaviz i-am tras o palmă.

Din momentul acela, totul s-a schimbat dramatic. Din cale afară de furios, m-a trântit cu putere la pământ, făcându-mă să mă izbesc puternic cu capul de tăblia patului din cameră. Deşi ameţită peste măsură, de la puterea loviturii, nu am putut să nu observ cu groază, cum a încuiat pe dinăuntru uşa camerei, făcându-mă captivă. Întorcându-se cu privirea la mine, am fost şi mai terifiata de ochii lui. Aveam în faţă acum o altă persoană, adevăratul James mai degrabă, pe care eu de abia acum îl cunoşteam. Privirea lui era una extrem de rece şi de înfricoşătoare, un rânjet diabolic, înseninându-i din cale afară de amar, expresia. Amuţisem în şoc şi nu mă puteam mişca. Eram ca o simplă şi mică pradă, în faţa vulturului, prădătorului fără milă, ce aştepta să mă transforme în stârv.

-James, te rog… dă-mi drumul, am continuat disperată, în acelaşi timp în care eu mă dădeam mai spate, fiind în continuare la pământ, iar el se apropia de mine tot mai mult.

Panica mă invadase prin toţi porii, paralizându-mă la propriu, simpla senzaţie că ceva rău se va întâmpla, făcându-mă să înnebunesc.

-Ştii Bella, eu niciodată nu am fost refuzat. Înţelegi ce înseamnă asta? Poate că nu, dar în orice caz, NU VEI FI TU PRIMA CARE VA FACE ASTA…  termină el nervos, după care se năpusti asupra mea, ca un leu, asupra unei gazele, extrem de slabe.

-JAMES, NUUU!!!”

End flasback

-Am fost atât de proastă Edward… dar în prostia mea l-am iubit la început… Nu am crezut niciodată că el mi-ar putea face asta… am continuat şoptit, înfrânându-mi cu greu lacrimile, nedorind să izbucnesc din nou.

-Dumnezeule Bella… de ce… de ce nu l-ai denunţat???

-Eram mult prea speriată de el atunci… a fost cea mai mare prostie ştiu asta… dar este deja prea târziu… Nu mai are nici un rost…

-Unde este el acum? se auzi vocea în continuare rece a lui Edward, fără nici o inflexiune. Nu aveam încă necesarul curaj să îmi ridic privirea, speriată de ce aş putea vedea la el.

-Este mort. După un an, a violat o altă fată, dar în ciuda ameninţărilor, ea l-a denunţat oricum. A fost condamnat, dar peste şase luni de la primirea pedepsei, s-a sinucis în închisoare… am terminat şoptit, răspunzându-i la întrebare.

-Cât de laş… Un simplu animal… se auzi din nou vocea lui, dar de această dată, încărcată de furie, după care, fără preaviz, ieşi din maşină şi trânti portiera cu zgomot, lăsându-mă singură.

Încă o dată, neputinţa şi panica m-au cuprins, iar prin parbriz îi urmăream silueta printre lacrimi în întuneric. Chiar şi acum, Edward era inuman de frumos, inuman de bun cu mine, pur şi simplu… INUMAN… iar eu… atât de diferită, dar mai ales atât de nepotrivită pentru el. La ce mă gândisem şi mai mult decât atât, de ce nu am oprit toate astea înainte de a fi prea târziu? De ce? Din pur şi simplu egoism poate, nu eram sigură, sau poate din nevoia atât de mare, de a fi iubită în sfârşit de cineva. Cât de mult am putut greşi, iar ca şi dovadă conştiinţa îmi striga şi acum disperată: “Ţi-am spus să stai departe de el”. Mi-am dat seama în acel moment, că propria conştiinţă, nu mă avertizase cu privire la situaţia mea, ci mă avertizase să nu mă apropii de el, PENTRU A NU-L DISTRUGE EU PE EL MAI TÂRZIU. Dragostea mea era distructivă. Asta fusese de fapt cheia lucrurilor, luându-mă după conştiinţa trădătoare, care nici măcar nu ţinuse cu mine, de la început. Eram de acum, mult prea implicată.

Nu ştiam la ce să mă aştept, dar simplul şir al gândurilor, mi-a fost întrerupt, când încă o dată, Edward mă luă prin surprindere, şi venind în partea mea, îmi deschise portiera. M-a ajutat să ies, dar nu mi-a dat drumul la mână, ci în schimb a continuat să vorbească. Inima a început din nou să îmi bată neregulat, simpla atingere a lui, generându-mi emoţii extrem de puternice. Devenisem atât de dependentă de întreaga lui fiinţă, sentimentul era copleşitor. Aveam atât de multă nevoie de el.

-Bella… Pentru mine… nu contează… ce a fost… Doar că… începu el, găsindu-şi cuvintele cu greu.

-Doar că… ce? am întrebat temătoare, speriată de ceea ce mi-ar putea spune, dar mă linişti, atunci când se apropie de mine din nou, cuprinzându-mi faţa cu mâinile lui, dezmierdând uşor, pielea tenului meu, acum uşor rece de la aerul răcoros al nopţii, şi ţintuindu-mă cu ochii lui de smarald, atât de vii, chiar şi pe întuneric.

-EŞTI SIGURĂ CĂ MĂ VREI PE MINE ÎN VIAŢA TA?!?!? întrebă încet şi uşor neîncrezător, refuzând parcă să vadă esenţialul.

Cum putea crede asta, când tot ceea ce puteam vedea acum, era faptul că îl iubeam mai mult decât orice, pentru simplul fapt că mă acceptase în viaţa lui, aşa cum eram, pentru faptul, că după toate, prin câte trecusem amândoi, lăsase toate barierele, şi era aici cu mine, în continuare cu mine? Sub nici o formă nu îl voi mai lăsa să plece, nu acum… niciodată. Nu vroiam asta cu nici un chip… Aveam atâta nevoie de el… Nu mai puteam să tac…

-Edward?

-Da?

-ÎNVAŢǍ-MĂ SĂ IUBESC…

EPOV

M-am cutremurat la vederea ochilor ei căprui înlăcrimaţi, neasemuit de frumoşi, încărcaţi acum de speranţă. Un lucru era clar: mă vroia pe mine în viaţa ei. Era atât de frumoasă şi nu puteam să cred că după toate prin câte a trecut, mai poate avea destulă încredere în cineva şi că acel cineva eram eu. Nu puteam decât să o admir şi mai mult. Bella mea era curajoasă ca nimeni alta, matură, inteligentă, era totul… totul pentru mine. EA ERA VIAŢA MEA ACUM…

-Bella, i-am şoptit drăgăstos, după care i-am cuprins faţa în mâini cu extrem de multă blândeţe, încercând să nu o sperii, şi căutând în ochii ei un răspuns tacit.

Nu am văzut acolo decât dragoste şi recunoştinţă şi încurajat de toate astea, i-am sărutat uşor obrazul drept, apoi obrazul stâng iar mai apoi, m-am aplecat uşor şi mi-am lipit buzele de ale ei delicat, sărutând-o şi iubind-o pentru prima dată. Nu era nimic sexual în tot lucrul ăsta, era pur şi simplu o nevoie a sufletelor noastre, care fuseseră singure şi triste, închise lumii pentru atâta timp, era o nevoie de sărut, o nevoie de atingere, o nevoie de celălalt. O nevoie de noi… o nevoie de dragoste pură, iar eu, mă simţeam, pentru prima dată, după atâţia ani, COMPLET. De abia acum înţelegeam toate astea. De abia acum recunoşteam dragostea pură. Ciudat, nu? Îmi petrecusem atâţia ani, citind şi învăţându-mi mai departe elevii, despre ce înseamnă dragostea cu adevărat, dragostea din romane, din literatură, din romanele clasice pe care le ştiam pe de rost, dar nu o trăisem niciodată cu adevărat. Acum o găsisem, şi ştiam totul despre ea… şi era chiar mai mult decât orice s-ar putea reda în cărţi, în artă, sau în orice altceva. Ce era ea?

Era o nevoie de celălalt până la obsesie, dar şi o putere de sacrificiu enormă; dragostea pentru cineva era atunci când ajungeai să iubeşti mai mult decât pe tine, persoana care îţi era alături, asta era dragostea adevărată. EA era pe primul loc, eu pe locul al doilea, bucuros că pot fi cu ea, alături de ea, o parte nelipsită sper eu, din întreaga ei viaţă. Nu ea era cea norocoasă aici, cum susţinea, ci eu eram cel fericit că ajunsesem să o cunosc şi să o conving să fie a mea, eu eram cel norocos, că mi-am găsit sufletul ce îmi putea aduce alinare în ciuda problemelor mele, aşa cum aveam şi eu să aduc alinare şi mai ales dragoste în sufletul şi inima ei pustiită. Eu eram cel norocos. Şi asta simţeam eu acum, deşi nu aveam nici o idee cum ar arăta viitorul nostru şi aşa precar.

Ea îşi lipi trupul mic şi mai mult de al meu, cerând mai mult, după care îşi lăsă mâinile să cadă în părul meu încâlcit, dezmierdându-l mai departe. Se acomoda încet dar sigur cu mângâierile mele delicate pe spatele ei, vrând probabil să îşi alunge puţin câte puţin teama provocată de trupul altui bărbat. Oricât aş fi vrut, nu aveam cum să îi şterg acea amintire nefastă din minte, dar speram totuşi, să o obişnuiesc din nou, aşa cum ar fi normal, cu dragostea altui bărbat, a mea, cu o altă apropiere fizică, care se dorea a fi acum mult mai delicată şi plină de sentimente, oglindirea unor pure sentimente de adoraţie, ce depăşeau multe limite. Astfel, am lăsat-o încet să conducă sărutul numai pentru a se obişnui cu mine din punct de vedere fizic cât mai mult. Vroiam să o fac cu tot dinadinsul să fie ea cea care vine la mine, să uite astfel de teamă, să îşi recâştige încrederea în sine de mult pierdută într-o noapte nefastă de un nenorocit. Îşi dădu seama de asta imediat şi profitând, se lipi doritoare de mine. Îi citeam o timiditate în mişcări, o frică la propriile reacţii, dar pentru nimic în lume nu aveam să o descurajez din contră:

-Eşti atât de frumoasă, i-am şoptit în ureche fericit, pentru a o linişti mai mult. Funcţionă, aşa că ochii ei sclipiră jucăuşi, plini de emoţie, după care se apropie din nou de mine, continuând sărutul, uşor mai încrezătoare, punându-şi din nou mâinile în părul meu. Nu m-am putut abţine, şi i-am încătuşat cu braţele trupul firav, lipind-o de mine, şi adâncind sărutul. Spre uşurarea mea, se predă imediat, relaxându-se vizibil şi lăsându-se dominată. Ştiam că trebuie să îi fie greu, că ne va fi greu pe viitor, dar pentru moment, ea avea o încredere în mine, mai mare decât aş fi putut spera. Trecutul nostru împreună realizase asta. Prin câte trecusem împreună, nu fusese în van. Ea învăţase să aibă încredere în mine, era convinsă de faptul că fusesem alături de ea, de atâtea ori, pentru că nutream sentimente de dragoste pentru ea fără chiar să îmi dau seama, evenimentul de la spital fiind doar unul dintre ele şi nu numai. Îi câştigasem încrederea şi nu puteam fi mai fericit. Ce era mai greu, trecuse deja.

***

Ploaia nu se lăsă neglijată şi începu uşor, alintându-ne feţele cu picături reci dar binevenite. Eram cu Bella în continuare în faţa casei ei, îmbrăţişaţi, departe de maşina mea parcată în stradă. Luată prin surprindere, Bella se uită în sus, bucurându-se parcă de ploaie pentru prima dată.

-A început ploaia… pentru prima dată o văd atât de frumoasă… şopti cu vocea ei lină. Îi observam trăsăturile cu dragoste, şi nu m-am putut abţine să nu o strâng din nou la piept, cu impulsul puternic de a nu-i mai da drumul niciodată. Acum era doar ea, fără mască fără nimic; ea era Bella mea, fragilă, sensibilă, rănită, de care îmi propusesem chiar şi inconştient să am grijă de ea, atâta timp cât ea mă va dori în viaţa ei. Speram să fie cât mai mult. Ştiam că va fi greu, dar sub nici o formă nu aveam să o las, îmi era de-a dreptul imposibil acum.

-Într-adevăr; a început ploaia… i-am răspuns trăgând-o din îmbrăţişare şi ţintuind-o cu privirea; Poate că este de fapt un nou început

Ochii ei mari căprui, îmi răspunseră înapoi încărcaţi de emoţie şi mai ales speranţă:

-Un nou început?

-Da. Un nou început pentru amândoi, iubito, am terminat, după care, am tras-o din nou la pieptul meu, sărutând-o din nou.

PROPRIA MEA VERSIUNE A FERICIRII, ANTHONY, AM GǍSIT-O!!!

CÂT DE MULT MI-AŞ FI DORIT  SǍ O CUNOŞTI ŞI TU… continuă mintea mea

entuziastă, pentru prima dată…

***


Priveşte-mă-n ochi să-nţelegi sentimentele pe care nu ştiu să ţi le spun
Sufletul meu te strigă: vino nu-ţi fie frică
Nu voi lăsa nici o lacrimă de a ta să se scurgă

NU VREAU POVESTE DE AMOR
POVEŞTILE-S TRISTE ŞI DOR

VREAU SĂ FIM ÎMPREUNĂ SUB SOARE ŞI LUNĂ
DOAR NOI SĂ ŞTIM CĂ NE IUBIM

………………………………………………………………………………………………………

In sfarsit… am reusit sa postez un nou capitol… a trecut ceva timp, dar am fost extrem de ocupata, inspiratie un pic cam fortata si tot asa… 🙂 Sper sa ma intelegeti…

Poate unele dintre voi, vor fi usor dezamagite de faptul ca nu am explicat mai bine violul Bellei, sau ca nu am scris mai mult despre Edward la cimitir…

Eu nu am vrut altceva decat sa trec mai repede si la clipele frumoase ale lor… desi am pastrat esentialul totusi… sper sa va placa… sincer… 😉 Consider totusi ca ei au suferit destul… IMPORTANT ESTE CA SUNT ACUM IMPREUNA…

Eu asa am vazut lucrurile… Voi ce credeti?

Kisses… See you next week… 😉

19 gânduri despre „Capitolul 18-Învaţă-mă să iubesc

  1. fara cuvinte…nu ma asteptam ca bella sa isi povesteasca trauna…
    ooo si in sfarsit s-au sarutat;));))
    cap asta e putin din toate…siropos,fericit,trist:)…il ador

  2. Felicitari,Beatrice-ca intotdeauna un capitol magnific care te emotioneaza pana la lacrimi,dar in acelasi timp te face sa crezi in speranta unui viitor mai bland,mai dulce,cu alte cuvinte in iubire…
    Si-au dezvaluit secretele intunecate,si-au marturisit iubirea,dar nu este inca happy-end-ul lor,mai sunt foarte multe obstacole-rigorile societatii si dusmanii lor,pe care trebuie sa-i infrunte pentru a fi cu adevarat fericiti…dar este un pas in fata,cel putin acum stiu intr-o masura mai mare la ce sa se astepte unul de la celalalt.Dar partea cea mai emotionanta si mai perfecta din acest capitol a fost:”PROPRIA MEA VERSIUNE A FERICIRII,ANTHONY,AM GASIT-O!!!”In sfarsit,a realizat care este fericirea lui,destinul lui-si sunt de acord cu el(/cu tine)era necesar toate aceste probleme din perioada recenta pentru a acumula suficient curaj sa-si marturiseasca sentimentele si secretele,pentru a incepe o relatie…in privinta acestui subiect,cred,nu sunt sigura ca pentru o perioada de timp nu isi vor marturisi sentimentele si relatia,deci va fi incognito-ceea ce va conduce la noi obstacole si temeri,din puntul meu de vedere desi Edward si-a marturisit iubirea,inca nu crede ca este suficient de potrivita pentru el,ceea ce va conduce la indoieli in privinta relatiei profesionale dintre Edward si Tanya,in mod special datorita relatiei din trecut…
    Deci se anunta multe probleme in paradisul lor,dar si mai multe momente romantice precum cele din acest capitol.
    Felicitari din nou…capitolul este minunat si foarte dulce prin romantism,dar si prin tristete(stiu ca suna ciudat…dar ma refer la faptul ca acele caderi emotionale ale protagonistilor nostri i-au facut vulnerabili unul in fata celuilalt si i-au apropiat…),ai reusit sa imbini durerea cu fericirea si sa creezi imaginea unei cutii a Pandorei(contrar durerii si suferintei-intotdeauna exista o mica creatura firava,dar suficient de puternica incat sa depasasca ororile:SPERANTA)…da,ficul tau ne prezinta o lectie importanta:”Invata-ma sa iubesc”,iubirea nu o inveti din literatura,arta sau muzica,ci o inveti alaturi de sufletul tau pereche…
    Desigur,iti multumesc pentru acest nou capitol,si din punctul meu de vedere nu exista nimic de reprosat la acest capitol,l-ai armonizat suficient de bine,incat nu ar trebui modificat nimic la el,mai multe momente de suferinta pentru Edward sau descrierea mai detaliata a violului nu ar fi rezultat decat la mai multa drama,iar acest capitol ar trebui sa fie unul plin de speranta dupa toata durerea protagonistilor din capitolele trecute…Ca intotdeauna,traditionalul ‘astept next-ul’.Pupici,Roxana…

  3. ee bestial!!!saraca bella a suferit enorm.nici nu vreau sa stiu prin ce a trecut.dar ei se iubesc!!!!!!si sunte impreuna:D

    tare!tare~!

  4. PROPRIA MEA VERSIUNE A FERICIRII, ANTHONY, AM GǍSIT-O!!!

    CÂT DE MULT MI-AŞ FI DORIT SǍ O CUNOŞTI ŞI TU… continuă mintea mea

    entuziastă, pentru prima dată…

    interensant
    cand cap urm?

    sau sarutat insfarsit!!!!!

  5. Parerea mea e ca ai scris suficient la dramele celor 2…mai ales la Bella pentru ca nu poti descrie un viol…e totusi oarecum traumatizant si pt tine si pentru noi pentru ca subconstientul nostru incepe sa isi faca propriile scenarii…deci, e foarte bine asa…
    In rest, e un capitol profund, cu multe sentimente in el…furie, nesiguranta si cel mai important iubire
    Ma bucur ca au reusit sa isi spuna trecutul, astfel s-au descarcat…
    Un fic superb…abia astept continuarea. xoxo

  6. este superb…cum ai descris tu primul sarut..ofof…parca acum imi amintesc cum a fost primul sarut la mine…atat de sincer,inocent,plin de speranta si de temere…eu cu o timiditate chiar iesit din comun daca as putea spune asta…si el atat de dornic sa ma protejeze si sa ma iubeasca…
    oricum acuma sa revenim l prezent…lasand trecutul in urma…
    este superb,perfect,magnific capitolul…:X mi-a adus multe amintiri frumoase,si triste acuma…
    imi place foarte mult ce ai scris la sfarsit…”PROPRIA MEA VERSIUNE A FERICIRII, ANTHONY, AM GǍSIT-O!!!

    CÂT DE MULT MI-AŞ FI DORIT SǍ O CUNOŞTI ŞI TU… continuă mintea mea

    entuziastă, pentru prima dată…”….succes in continuare…ca deobicei ai facut un capitol plin de emotii cum ne-ai obisnuit mereu:X:*>:D<

  7. Pur si simplu mai lasat fara cuvinte oferindu-mi acest capitol minunat.Am plans atat de mult,mai mereu resusesti sa-mi produci aceasta stare.
    Bella a suferit atat de mult…era si normal ca asta sa o marcheze.Acum se sustin unul pe celalalt si invata cum sa treaca peste durerea din trecut,impreuna sunt puternici,iubirea le da aceasta forta.
    Fraza de la sfarsit a ramas intiparita in mintea mea…geniala…
    Sa vedem ce va urca,acum ca au o relatie,cum se vor descurca in societate…
    De abia astept continuarea:X
    Spor la scris:*

  8. incredibil de frumos si sensibil, scrii totul asa de…nuci nu stiu cum sa spun:)) descri sentimentele asa de bine incat ma inconjoara si imi ajung direct la inima…lucru greu intalnit…ai un mod special de a scrie si ideei absolut grozave…felicitari pentru munca depusa si pentru un nou capitol absolut genial:*

  9. ca de obicei..un cap frumos…sfarsitul…sublim…totul atat de magic intre ei…si sunt sigura k a cunoscut-o si anthony….de unde e el…fara cuvinte…sunt curioasa cum va continua pov…c vor face la sc…spor la scris…kisses:*>:D<

  10. sueprb cap
    in sfarsit pot fii si ei fericiti nu mai vroiam sa-i vad mereu tristi si sa le fie frica sa se atinga reciproc
    spor la nextul si muuulta inspiratie
    kisess and hugs!

  11. ola chica….long time,anyway,back….
    Mi-a placut la nebunie capitolul asta…ma bucur ca in cele din urma au si ei parte de portia lor de fericire,cu toate ca poate va fi de scurt timp,oricum trecutul ambilor este atat de tragic…dak stau sa ma gandesc fiecare dintre noi ascundem ceva in suflet,fiecare avem cicatrici,numai ca nu intodeauna acestea se vor vindeca prin iubire,ca in cazul lor…Am obs ca toata lumea s-a legat de fraza adresata lui Anthony,ei bine mie mi-a placut fraza Bellei…INVATA-MA SA IUBESC….cat s-a schimbat fata de primul capitol…povestea ei e destul de cutremuratoare si plina de durere….acum inteleg de ce se refugiase in acea masca de rebelism,de nepasare…cat despre Edward,ma bucur ca si-a gasit alinarea si alaturi de Bella a putut merge in cele din urma la mormantul fratelui sau.
    Isi spun sincer ca abea astept capitolele viitoare,asa cum spunea si Roxana,greutatile abea acum vin,dar sper ca increderea pe care o au unul in celalalt sa fie de ajuns incat sa treak peste obstacolele ce le vor intampina.
    Acest capitol aduce o raza de speranta cui il citeste,dar e greu sa screzi ca iubirea mai poate face asemenea miracole(cel putin eu nu mai vad asta,in jurul meu…termenul are cu totul si totul alte semnificati in ziua de azi)….Beatrice…Felicitari!Nu am cuvinte,sa iti spun cat de frumos este acest capitol…abea astept nextul…
    app…ai primit leapsa de la mine,o gasesti aici:http://klauss33.wordpress.com/leapsa/
    este THE SECOND…..
    spor la scris,app….e minunata ultima melodie.
    kisses&hugs

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s