Capitolul 14-Eşti aici

BPOV

M-am trezit cu greutate, uşor ameţită, mirosul de calmante învăluindu-mi nările fără ezitare. Îmi dădeam seama că eram pe un pat de spital, numai după aşternuturile uşor îngălbenite şi impersonale, ce erau meticulos aşezate. Salonul, era la fel de rece şi impersonal. Ca în orice alt salon de spital predomina aici un aer de pustietate şi un miros nelipsit de medicamente, care nu făcea altceva decât să îmi potenţeze starea de greaţă pe care o simţeam în prezent.

Cu toate astea însă, în mod ciudat poate, mă simţeam fericită, liniştită mai degrabă. De ce? Pentru că leşinasem şi mă trezisem cu aceeaşi voce ca de catifea în gând, fără alte coşmaruri, fără frică, fără senzaţii depresive ci doar cu el: Edward. De ce mai eram fericită? Pentru că după atâţia ani de nelinişte şi în ciuda evenimentelor de azi, în ciuda crizei mele de panică, acum mă simţeam mai în siguranţă ca niciodată, şi toate astea datorită lui. Sincer, nu aveam o explicaţie plauzibilă pentru toate astea, dar cert este faptul că, prin modalităţi necunoscute mie, el ajunsese cumva să pătrundă în sufletul meu şi să mă liniştească cu nişte simple vorbe, ajunsese să facă ceea ce alţi oameni nici nu visaseră, nu reuşiseră în ani întregi de încercări, şi pentru un moment uitasem de toate necazurile mele. Nu mai înţelegeam nimic.

În acel moment, am realizat cu stupoare că EL FUSESE SINGURUL OM CARE MĂ FĂCUSE SĂ UIT PE MOMENT DE TOATE COŞMARURILE MELE. Eram înmărmurită, cum reuşise asta ceva, cum? Fără să vreau o lacrimă trădătoare îmi străbătu obrazul, dar nu am făcut nici un efort să o maschez. Cum reuşise să treacă de masca mea construită cu atâta grijă şi să ajungă în sufletul meu fără prea mare efort, cum?



În secunda următoare, Charlie intră abătut în cameră, uitându-se la mine compătimitor. Am simţit primul sentiment de vină; nu meritam toate astea din partea lui, atâta consideraţie mai bine spus, după toate prin câte l-am făcut să treacă. L-am făcut să sufere prea mult.

-Bella, puiule eşti bine? întrebă preocupat, venind lângă mine.

-Da, Charlie, sunt bine, încă mai supravieţuiesc… din păcate… am râs amar… Privirea lui se întristă, lucru care mă făcu să-mi muşc limba răutăcioasă, în locul vinei. Îmi pare rău… nu am vrut să spun asta… am terminat eu şoptit. Mă mângâie pe obraz, brusc mai împăcat.

-Jake este internat pe moment, dar va fi închis apoi imediat iubito, mă voi asigura chiar eu de lucrul ăsta, dar în orice caz, nu se va mai apropia niciodată de tine, îţi jur. S-a terminat… anunţă el, iar eu chiar vroiam să îl cred, deşi ştiam că lucrurile stăteau cu totul altfel. Realitatea în schimb, îmi ţipa în urechi.

-Ce a păţit Jake???

Ochii tatălui meu se subţiară precaut, dar hotărî să nu îmi mai ascundă nimic.

-De obicei nu sunt de acord cu situaţiile astea, dar… ei bine, Edward… i-a aplicat… o lecţie… aşa că…

-Poftim??? am întrebat extrem de agitată acum. Nu îmi păsa câtuşi de puţin de Jake ci doar de faptul că Edward a fost implicat în asta. Cum se poate? Edward s-a pus în pericol? Pentru mine? S-a bătut cu Jake??? Dumnezeule… nu!!! îmi ţipa conştiinţa în continuu, certându-mă din nou… iar mâinile începuseră deja să îmi tremure neliniştite.

-Linisteşte-te Bells, a fost bine… mă rog.. mai puţin pentru Jake, dar e bine… Dacă nu o făcea el, o făceam eu oricum. Nu cred că m-aş fi putut abţine. Nu pot să cred de ce a fost în stare să facă acel neisprăvit, deşi l-am avertizat în trecut, continuă Charlie cu o voce gravă, înfiorătoare. Cu toate astea… nu l-am putut aresta nici pe Cullen, i-am dat doar un avertisment, continuă Charlie şoptit, ca şi cum ar fi recunoscut o ilegalitate, dar eu deja nu îl mai auzeam, datorită gândurilor mele care îmi roiau de-a dreptul acum, năucindu-mi mintea: Edward a făcut asta pentru mine, Edward… Edward al meu… Ce se va întâmpla cu noi? Unde vor duce toate astea? Vocea tatălui meu în schimb, mă atenţionă uşor.

-EL vrea să te vadă Bella, a continuat preocupat, atrăgându-mi atenţia…. eu… eu am să vă las singuri, ok? Deşi mi-e frică să aflu ce se întâmplă cu adevărat între voi, şi nu ştiu ce aş putea face în legătură cu asta, cred că este cel mai bine să plec acum, să vă las să vorbiţi… măcar pentru moment, deoarece chiar îi sunt recunoscător. Ne vedem mai târziu iubito, ok? Sunt afară dacă ai nevoie de mine… termină el după care mă sărută pe frunte şi ieşi din încăpere. Eram încă ameţită, noile informaţii primite, negăsindu-şi loc în mintea mea. Mi se părea ireal. Nimeni nu mă mai apărase aşa vreodată, înainte, niciodată, iar EL… pur şi simplu… încălcase orice limite… pentru mine… Bella Swan.

Peste câteva secunde, uşa s-a deschis din nou, Edward Cullen, intrând în salon. Mi s-a oprit respiraţia de emoţie, stări ca vina şi confuzie totală, ameţindu-mă la propriu. Edward era aici, era lângă mine, din nou îmi stătea alături, iar eu nu m-am putut abţine să nu suspin, încercând să-mi blochez şi nodul dureros pe care îl simţeam în gât. Îmi venea din nou să plâng la gândul că el era printre extrem de puţinele persoane cărora le păsa cu adevărat de mine. Mă obişnuisem să fiu ignorată, să fiu tratată cu răceală de toate celelalte persoane care mă înconjurau şi care mă considerau o ciudată, care mă judecaseră aspru fără să îmi dea măcar şansa să mă apăr, sau fără să se sinchisească să încerce să mă înţeleagă, să vadă de ce eu eram aşa cum eram astăzi. Mă lovisem în ultimii trei ani, numai de nişte ziduri dure de dispreţ, nepăsare, răceală, superioritate, aroganţă şi învăţasem să le fac faţă într-o oarecare măsură. Dar acum? L-am întâlnit pe el, care, de când intrase în viaţa mea, nu făcuse altceva decât să îmi arate necontenit că îi pasă, că pentru el nu sunt invizibilă, că nu sunt doar o altă figură în mulţime. Pentru prima dată, cineva mă observase, mă considerase importantă, mă trata cu înţelegere cu respect, şi mai mult decât atât şi cu… dragoste? După câte i-am pricinuit, el era în continuare lângă mine, doar lângă mine, chiar dacă nu meritam toate astea. La gândul ăsta, lacrimile mele au cedat, iar buzele îmi tremurau nervos, saturate de emoţii. Mi-am lăsat ochii în jos, vizibil nepregătită pentru valul de sentimente contradictorii care mă măcinau acum, în acelaşi timp în care îl simţeam cum se apropie încet de patul meu, arzându-mă uşor cu privirea lui ca de obicei blândă, calmă, înţelegătoare. Nu eram încă pregătită să mă uit în ochii lui, pentru că acum eram eu, adevărata Bella, cea fără mască.

Deodată, m-am simţit slabă, fragilă, vulnerabilă. Mi-am dat seama că în ultimii ani, învăţasem cum să mă apăr de reacţiile de indiferenţă şi de răutate venite din partea celorlalţi, şi reuşisem asta destul de bine, datorită măştii mele celebre de copil rebel, dar nu învăţasem, nu eram pregătită şi nici nu ştiam cum să reacţionez la înţelegere, la dragoste, la compasiune, sentimente total diferite pentru mine până acum, şi pe care el mi le arătase cu atâta uşurinţă. Cu alte cuvinte, nu ştiam cum să-i răspund mai bine lui, fără a-i răni sentimentele, cum să îi mulţumesc; îmi era frică să nu greşesc cu ceva, să nu îl dezamăgesc şi pe el, aşa cum făcusem în trecut cu atâţia alţi oameni. Fusesem rănită, învăţasem la rândul meu să rănesc, fusesem ignorată, învăţasem să şi ignor, fusesem călcată în picioare, învăţasem să fac acelaşi lucru, dar acum, ce era de făcut? Nu învăţasem să răspund cu… dragoste… Eram pregătită să-l primesc în viaţa mea, în sufletul meu, în… inima mea?

Mi-am dat seama brusc, de faptul că, dintre toţi oamenii, Edward Cullen, era ultimul pe care vroiam să îl dezamăgesc, să îl rănesc, sau mai ales să îl ignor; îmi era imposibil. Îmi dădeam seama acum că orice îndepărtare de el, de fiinţa lui, mi-ar produce un rău inimaginabil de mare, mi-am dat seama că nu mai vroiam să fug de el. Vroiam pe de altă parte, să îi arăt că mă pot schimba, vroiam să îi arăt că pot fi bună, că pot fi bună chiar şi pentru… el?!?!? În acel moment, creierul meu mi-a formulat un adevăr pe care eu îl ţinusem bine ascuns până atunci, sau un adevăr pe care poate nu îl realizasem la momentul oportun; acum însă el nu mai putea fi ascuns.

Mi-am ridicat ochii înlăcrimaţi pentru a-i vedea faţa perfectă, din nou, îngrijorată pentru mine, şi în acel moment, am văzut mai clar ca niciodată, că eu nu îl vedeam în faţa mea pe profesorul Cullen, nu, nicidecum; eu întotdeauna îl vasuzem, îl văd şi îl voi vedea şi în continuare ca pe Edward, pur şi simplu. Edward, cel care în ultima perioadă se apropiase de mine ca nimeni altul, Edward care, în ciuda respingerilor mele, a continuat să stea lângă mine, ajutându-mă la orice pas. Care Edward?: simplu… EDWARD AL MEU… Uitându-mă în ochii lui de smarald, mi-am dat seama că nici el nu mă mai privea ca pe simpla domnişoară Swan, şi chiar şi pentru el, eu eram acum doar…

-Bella? continuă vocea lui de catifea, un răspuns clar de confirmare la gândurile mele, după care îmi apucă uşor mâna luând-o într-a lui, fapt ce îmi provocă un uşor tremur al corpului.

Era atât de bine, când îmi simţeam numele şoptit pe buzele lui, cu atâta dragoste, era atât de intens încât mă durea. Era atât de îmbucurător faptul că lăsase măcar pentru câteva secunde formalitatea, mă simţeam apreciată. Ochii lui verzi mă ardeau, simţind cum îmi pătrund adânc în suflet şi aş fi dat orice să ştiu la ce se gândeşte în acest moment, când era aici lângă mine, şi îl simţeam atât de apropiat. Mă copleşea cu atâta grijă, cu atâta compasiune, cu atâta dragoste; nu eram obişnuită, iar acum, nu puteam răspunde la toate astea decât cu lacrimi de fericire. Nu mă puteam abţine, când simţeam alături de el dulceaţa şi frumuseţea unei perfecţiuni, nu puteam crede că o persoană ca el ar putea fi atât de preocupată de persoana mea, şi mai mult decât atât, devenisem periculos de dependentă de întreaga lui apropiere. Eram pe un câmp minat, speriată de ceea ce s-ar putea întâmpla, dar eram prea egoistă, ca să renunţ la ceva din toate astea.

Luând probabil reacţia mea de tremur şi lacrimile, ca un semn de respingere, se retrase repede, redându-mi libertatea mâinii, şi lăsându-mi în acelaşi timp, un gol de singurătate, pe care nu ştiam cum să-l umplu. Aveam nevoie de simpla atingere mai mult decât oricând. Îşi drese glasul dureros, confuzia citindu-i-se pe chip şi continuă.

-Imi cer scuze, eu… Domnişoară Swan… eu… dar răspunsul lui mă făcu să tresar violent şi îndurerată nu m-am putut abţine, să nu protestez. Se depărtase din nou de mine, lăsând cale liberă diferenţei dintre noi. Nu mai puteam permite asta, sub nici o formă, cel puţin nu acum.

-Te rog, te rog, nu… am nevoie de tine… am şoptit dureros, întinzându-mă din nou, aproape disperată, după mâna lui.

Mă aşteptam la respingere, dar inima aproape că îmi plânse de fericire, când îmi răspunse favorabil, înlănţuindu-mi mâna cu amândouă ale lui, mari în comparaţie cu ale mele. Mai fusesem cât de cât apropiaţi până acum, dar nu şi din punct de vedere fizic neapărat, la petrecerea de acum ceva timp, fusese ceva aranjat, nu neapărat din proprie voinţă; era un punct de început, care ne luase prin surprindere. Deşi erau nişte gesturi simple, era o senzaţie de nedescris, era o apropiere puternică, pură, dintre doi oameni care se descoperă pentru prima dată cu adevărat. Eram în propria noastră bulă de aer. Părând în permanenţă că se luptă cu el însuşi, îşi duse cu greutate una din mâini la obrazul meu drept, uşor umflat de la lovitură şi îl mângâie uşor cu o extrem de mare delicateţe, temându-se parcă să nu îmi facă şi mai mult rău, iar cu degetul mare îmi şterse uşor din lacrimi. Îi divinizam trăsăturile fără chiar să îmi dau seama, şi mă pierdeam în ochii lui de un verde crud, încărcaţi de suferinţă şi de compasiune pentru mine. Îl vedeam altfel acum, din altă perspectivă parcă, mult mai diferit; totul era nou, pentru mine, pentru el, pentru amândoi. La atingerea lui drăgăstoasă, m-am trezit că îi răspundeam şi mi-am afundat întreaga faţă şi mai tare în mâna lui, cerând mai mult. S-a apropiat din nou de mine şi mi-a sărutat celălalt obraz, cu o extrem de mare delicateţe, şi nu am putut ignora mirosul coloniei lui, pe care ajunsesem să o ador. Eram doar noi acum… NOI DOI, iar eu nu puteam fi mai fericită.

Mi-am ridicat din nou privirea asupra lui, de la mâinile noastre împreunate, şi ţintuindu-i ochii verzi, am dat glas la curiozitatea ce mă macină.

-DE CE? l-am întrebat încet ştiind că îmi va înţelege şi semnele de întrebare ascunse în spatele acestor două simple cuvinte. Îşi retrase rapid mâna de pe obrazul meu, pregătindu-se să îmi răspundă.

-Pentru că… pentru că este datoria mea de profesor să… ei bine… se opri încurcat, dar eu ştiam foarte bine că încercase să se mascheze, afişând din nou masca de serviciu. I-am lăsat câteva secunde de răgaz, uitându-mă şi văzând în ochii lui, bătălia interioară ce o avea în acel moment, sentimentele contradictorii şi confuze ce îi năuceau propria minte. Îl vedeam şi îl înţelegeam perfect pentru că la fel mă simţeam şi eu. Între noi intervenise ceva, pe care nici unul nu prevăzuse. Strângându-i mâna uşor din nou pentru încurajare şi refuzând să renunţ la atingere, l-am forţat să continue.

-Si totuşi… DE CE?

Uitându-se adânc în ochii mei, cum nu o mai făcuse niciodată, căutând parcă răspunsuri la întrebări nedesluşite din mintea lui, îmi răspunse înfrânt.

-Pentru că… pentru că… simt nevoia să te protejez tot timpul, Bella, tot timpul… să fiu aproape de tine… pur şi simplu nu mai am puterea să stau departe de tine… nu mai pot… spuse repede cu o voce gravă, un discurs uşor incoerent, uitându-se rapid în altă parte când termină, după care îşi lăsă capul jos pe marginea patului meu, în semn de predare.

Inima mi se poticnise, uimită, bubuind de emoţie, după care îmi bătu de două ori mai repede, trimiţându-mi fiori puri de fericire. Eram pur şi simplu absorbită, şi mă agăţasem inconştient de tonalitatea vocii lui pătrunzătoare cu care rostise acele cuvinte magice pentru mine. Inconştient, ca şi cum ar fi fost cel mai natural lucru din lume, i-am pus mâna liberă în păr, dezmierdându-l încurajator. Eram absorbita din nou, dar de data aceasta de cât de moale şi fin la atingere îi era părul rebel, veşnic dezordonat, şi constatam cu uimire cât de bine mă simţeam să fac asta. Firele lui de păr în mâinile mele, gingaş aşezate, dansau uşor. Ştiam că nu era bine, dar nu aveam încă puterea necesară să mă opresc; riscam să fiu egoistă, dar pe de o parte vroiam să profit cât mai mult din urma acestei situaţii, pentru că ştiam, în adâncul sufletului, că odată ce se va termina cu toate astea şi vom reveni amândoi la vieţile noastre cotidiene, bula de aer a noastră se va sparge, în favoarea formalităţii şi rangurilor care ne despărţeau de obicei. Eram prea egoistă ca să renunţ imediat la ceea ce mă făcea acum pe deplin fericită. Ştiam foarte bine, ca atunci când voi părăsi spitalul şi vom reveni amândoi la şcoală vom redeveni, Dl. Cullen şi D-ra Swan, dar poate, cel mai important, nu vom mai fi Edward şi Bella ca acum, nu ne vom mai permite asta, şi nu îl voi mai simţi poate niciodată atât de apropiat de sufletul meu, atât de concentraţi în persoanele celuilalt ca acum.

Ştiam faptul că şi el se gândeşte la acelaşi lucru pentru că nu se retrase din mângâierea mea ci rămase în continuare cuminte lângă mine, căutând parcă să oprească timpul în loc, pentru noi. Cu siguranţă asta aş fi vrut să fac şi eu. Era vizibil faptul că, avea nevoie de acea atingere, la fel de mult ca şi mine, poate chiar şi mai mult, aşa că nu schiţă nici un gest de împotrivire. După un timp, îşi ridică frumoasa faţă, şi redresându-şi poziţia, îmi luă mâna într-a lui din nou, şi o sărută uşor, delicat, ca şi cum ar fi fost ceva sfânt, cu adoraţie. Nu mă mai puteam sătura de senzaţia de bine la atingerile lui; atât de bine, de natural, ca şi cum am fi fost suflete pereche, ca şi cum mâna mea ar fi fost constituită special pentru a se plia în mâna lui, iar obrazul meu potrivit de asemenea pentru degetele lui fine. Erau nişte lucruri fireşti, lucruri la care nu aş putea renunţa niciodată, pentru nimic în lume.

-Îmi pare rău, Bella, rupse el tăcerea care se lăsase în salon, ţintuindu-mă cu o privire intensă ce mocnea de regret, mângâindu-mi în continuare mâna, dar într-un mod mai degrabă protector, după care îşi coborî privirea din nou, uitându-se în gol.

Ştiam ce încerca să facă: încerca să ia asupra lui întreaga vină pentru faptul că lucrurile între noi evoluaseră, ajungând într-un moment în care, totul devenise mai degrabă periculos. Cum putea crede asta, când tot ce făcuse în ultimul timp, nu fusese altceva decât să mă ajute pe mine, mai exact să îi pese? Chiar nu îşi dădea seama cât de important devenise pentru mine? Mai mult decât atât, nici unul dintre noi nu prevăzuse atracţia şi sentimentele ce ameninţau să iasă la suprafaţă, deci nu era sub nici o formă vina lui. Era deja prea târziu, eram deja mult prea implicaţi în asta pentru a mai putea opri ceva. Eram oarecum bucuroasă: nu mai vroiam să schimb nimic, absolut nimic.

-Să nu îţi pară rău Edward, mie nu îmi pare rău, i-am răspuns, după care i-am mângâiat obrazul perfect, încercând să îi atrag din nou privirea asupra mea, aplecându-mă uşor spre el. EU AM ÎNCREDERE ÎN TINE, am continuat sigură pe mine. Şi era adevărat. După tot ce păţisem în trecut, Edward era primul bărbat de care mă apropiasem cu adevărat şi în care aveam încredere deplină. La auzul meu, îşi ridică încet capul, ochii lui verzi găsindu-mă la fel de nepregătită ca de fiecare dată, pentru privirea lui arzătoare şi continuă cu o tonalitate uşor severă.

-SǍ NU AI…


***

BAŢI LA POARTA NEBUNIEI MELE

CAUTI ADǍPOST…

CAUŢI ADǍPOST PENTRU STELE…

AŞ PUTEA FI PLOAIA CARE TE ÎNTRISTEAZǍ,

AŞ PUTEA FI SCǍRILE PE CARE TE-AI OBIŞNUIT SǍ CAZI,

AŞ PUTEA FI CEL CARE TE ÎMBRǍŢIŞEAZǍ,

DAR EU SUNT PALMA,

EU SUNT PALMA CE-AI PRIMIT-O AZI…


***

EPOV

Am ieşit din salonul Bellei, numai pentru a o mai lăsa să mai petreaca ceva timp şi cu Charlie, tatăl ei. Nu voiam să le încalc intimitatea sau să fiu în plus. Muşchii îmi erau din nou încordaţi, spatele mă durea, capul care nu mai era sub mângâierea atât de drăgăstoasă a Bellei, începea să mă doară din nou. Evenimentele din ziua de astăzi mă daseră peste cap. Pumnii încă mă mai dureau dar nu îmi părea rău. Când am ajuns în LaPush şi am văzut-o pe Bella culcată la pământ, am simţit că înnebunesc. L-am făcut pe câinele de Jacob Back să plătească cu vârf şi îndesat, dar animalul a avut noroc de Leah care m-a oprit într-un final. De prima dată când l-am văzut, nu m-am putut abţine şi m-am năpustit asupra lui, după care l-am trântit de perete şi am început să dau în el cu pumnul. Îmi pierdusem pentru câteva secunde controlul. Am avut dintotdeauna presentimentul că îi va face rău EI, dar nu îmi imaginasem că lucrurile vor degenera într-atât. Bineînţeles că a ripostat la început, dar nu a făcut altceva decât să mă enerveze şi mai mult, datorită comportării copilăreşti, până ce a ajuns într-un final jos, plângând într-un mod patetic. Îmi era greaţă, mai ales de faptul că se credea stăpânul Forks-ului cu siguranţă, deşi nu era altceva decât un răzgâiat cu pretenţii de bărbat, dar la insistenţele lui Leah, l-am lăsat în pace pentru a mă duce la Bella. Sentimentul pe care l-am avut când am luat-o în braţe şi a început criza ei de panică, nu poate fi exprimat în cuvinte. În viaţa mea, nu m-am simţit mai rău, mai debusolat, mai neputincios, când am fost martor la atât de multă suferinţă, iar simplul gând că ea era aproape pierdută în acele momente, nu mă ajuta cu nimic. Mergeam îngândurat pe holurile goale ale spitalului când o voce familiară şi calmă din spatele meu, mă trezi din reverie şi mă atenţionă.

-Edward? Poţi să vii un pic în cabinetul meu? întrebă Carlisle încet. Trebuie să vorbim.

Asta nu avea să se termine bine… aveam o presimţire. Cu toate astea l-am urmat, afundându-mă în câteva secunde în atmosfera formală pe care o oferea biroul lui. L-am aşteptat să înceapă discuţia în timp ce îl priveam cum se aşează încet în fotoliul lui. Mă simţeam ca la un proces, în faţa judecătorului, aşteptând o sentinţă care nu mai venea.

-Pentru informaţia ta, dă-mi voie să îţi spun, că Jake are un nas rupt, 2 dinţi lipsă, câteva coaste rupte, slavă Domnului, că nu i-au perforat organele interne, şi vânătăi pe mare suprafaţă din corp, spuse Carlisle pe o tonalitate rece.

-Doar atât? am întrebat obraznic, ochii tatălui meu, devenind şi mai reci, decât era posibil.

-Esti imposibil!!! De ce ai făcut asta? Era de-ajuns să suni la poliţie.

-Am făcut-o pentru EA…dar şi pentru mine…

-Realizezi că EA este ELEVA ta Edward? întrebă Carlisle dureros de calm scrutându-mă atent cu privirea. Evenimentele din timpul zilei în schimb m-au făcut să cedez.

-Crezi că nu realizez??? Că nu conştientizez??? De două luni de când sunt în Forks TRĂIESC cu asta… Ai idee cât de agonizant poate fi?!?!? Şi de două luni mă chinui să o privesc ca pe o elevă şi NU POT!!! am ţipat hotărât încercând să-mi eliberez cumva nervii, frustrările adunate.

-Edward… Dacă nu era Charlie care să îţi ţină partea, erai de mult în arest, realizezi? a început tatăl meu dar nu l-am lăsat să continue. Trebuia să mă descarc.

-Nu… nu realizez… Realizez doar faptul că dacă nu era Leah azi lângă mine… ÎL OMORAM pe Jake, înţelegi? Fără nici un regret… am continuat de-a dreptul înfiorător. Vocea mi-a scăzut imediat după, dureros la imaginile care mi se derulau în minte. Tată, dacă ai fi văzut-o cum era chircită la pământ, speriată, mai ceva ca un animal, pierdută într-o lume numai a ei, mi-ai fi dat dreptate, crede-mă. Nimeni nu ar trebui să sufere atât de mult, cum am văzut-o pe ea suferind astăzi, nimeni; mi-a rupt sufletul.

-Înţeleg… răspunse tatăl meu înfrânt, semn că înţelegea ÎNTREAGA situaţie şi nu mai are de gând să obiecteze. Am observat şi eu câteva semnale depresive… a avut un atac de panică şi a cedat… i-am dat nişte calmante. Nu a leşinat din cauza palmei primite, ci din cauza unei stări depresive severe, care a scăpat de sub control. Ştii ceva despre asta?

-Nu ştiu nimic… Adică ştiu că părinţii ei au divorţat acum câţiva ani… dar nimic mai mult. Nu cred că asta e cauza, nu are cum să fie.

-Nici eu nu cred, şeriful Swan este un bărbat extraordinar.

-Si totuşi?

-Nu am idee… Posibilităţile sunt nelimitate… Orice i s-ar fi putut întâmpla, şopti tatăl meu, făcându-mă să îmi închid ochii în negare.  Bella mea, scumpa mea Bella, speriată, hăituită de nişte coşmaruri vii, cu ochii goi, încărcaţi de groază, frică, culcată la pământ. Simpla imagine mentală era groaznică. Edward, dacă vrei să te apropii de ea, trebuie să afli din timp de tot ceea ce se petrece în mintea ei, a continuat Carlisle dar la vorbele lui în schimb, m-am enervat din nou.

-Asta ce vrea să însemne??? CREZI CĂ DACĂ AŞ ŞTI CE I S-A ÎNTÂMPLAT, AŞ IUBI-O MAI PUŢIN??? am mârâit înfiorător, uimit de propriile cuvinte. Şi totuşi asta simţeam; nu-mi venea să cred. Alice avusese întotdeauna dreptate se pare.

-Nu ştiu, dar poate că e mai bine să nu…

-E mai bine să ce??? Să nu o mai iubesc? Să o abandonez pur şi simplu??? Ăsta este unul din sfaturile tale inteligente, formale, ca la carte??? De ce să o abandonez, tată? Ţi-ar fi ruşine cu fiul tău, dacă s-ar afla că s-a îndrăgostit de propria lui elevă? Asta e? Nu trebuie să pătez imaginea perfectă a familiei Cullen din Forks, asta e? Scuteşte-mă!!! am terminat cu o voce extrem de dură, neputând să îmi ţin nervii în frâu.

-Edward!!!! Controlează-ţi cuvintele!!!

-Sau eşti dezamăgit de mine, oricum, nu? Pentru simplul fapt că nu sunt ca Anthony, că nu am fost niciodată ca el. Presupun că îţi este destul de greu să te trezeşti în fiecare dimineaţă, ştiind prea bine că fiul tău preferat este în mormânt, în timp ce celălalt fiu, oaia neagră a familiei, este încă în viaţă…

-Edward!!! ţipă tatăl meu din toate puterile. Eram amândoi la limită.

-Ştii ce, Carlisle, îţi dau dreptate, pentru prima dată după atâţia ani, eu chiar îţi dau dreptate. Şi eu mi-aş fi dorit să fiu eu cel mort, pentru că aşa, nu aş mai fi încurcat planurile respectabilei familii Cullen şi viaţa tuturor ar fi fost perfectă fără mine, am terminat înfrânt, trecându-mi nervos mâinile prin păr, după care m-am întors şi am ieşit din cabinet, trântind uşa zgomotos.

Simţeam că mă sufoc de durere. Vroiam să scap, să scap de toate. Şi totuşi? Nimic nu mai putea fi schimbat. Trecutul meu era şi trecutul familiei mele, ce trăisem eu îi afecta şi pe ei şi invers… şi totuşi… EL FUSESE MEREU CEL MAI BUN

……………………………………………………………………………………………………….

Acesta este capitolul 14. Nu este cine stie ce, dar serviciul si treburile cotidiene ma lasa cu foarte putin timp liber si cu putina inspiratie. Sper totusi sa va placa. Si asa cum v-am obisnuit… un mic preview din capitolul urmator…

preview cap.15

EPOV

„O atingere blândă pe umăr mă făcu să tresar speriat, numai ca să o văd pe Esme, lângă mine pe pat, cu aceeaşi privire impaciutoare, dar acum uşor îngrijorată.

Edward, ce se întâmplă cu tine, spune-mi te rog… se auzi vocea ei liniştitoare… Mi-am închis ochii în continuare, refuzând să-mi las până şi gândurile să o ia razna. Nu mă simţeam în stare să spun nimic, ce puteam să spun, că m-am implicat emoţional, într-o relaţie cu o elevă? Vocea mamei continuă lină, fără nici o inflexiune. E vorba de fata aceea, aşa e? La auzul ei, m-am albit în şoc, strângându-mi mâinile în pumni până la durere. M-am întors cu ochii trişti înspre ea, pregătindu-mă pentru o avalanşă de reproşuri, pe care ştiam că le meritam. Dar uitându-mă în ochii ei, nu am văzut altceva decât îngrijorare pură şi iubire, iubirea ei de mamă, pentru mine, fiul ei. Aveam senzaţia că nu îmi meritam părinţii. Nu m-am mai putut ascunde, şi am dat glas gândurilor ce mă năuceau aproape dureros.

-Am nevoie de ea mamă, am atâta nevoie, şi ştiu foarte bine că şi ea are nevoie de mine…”

Sper sa va placa… O saptamana frumoasa la fiecare… 🙂

12 gânduri despre „Capitolul 14-Eşti aici

  1. :X de abia astept urmatorul capitol, imi place ce ai scris in preview 😡
    sa nu mai zici ca „nu e cine stie ce” pentru ca nu e asa…nu te subestima, chiar ai talent…felicitari…mie una imi place foarte mult ficul si sunt absolut convinsa ca nu sunt singura. spor la scris, xoxo

  2. Acest capitol este uimitor..sentimentele lor m-au coplesit.Ai descris perfect starile lor si bataliile lor interioare.Amandoi sunt marcati de trecut si inca sufera fiecare pentru ce au patit neindraznind,parca sa se desparta de el,sa faca un efort pentru a uita,in cazul Bellei..si in cel a lui Edward,chiar daca amintirea fratelui sau ii va ramane mereu intiparita in minte,trebuie sa renunte sa se mai invinuiasca..din pacate asa este viata..cu lucruri rele si bune..important este ca numai impreuna vor putea sa invinga orice obstacol.
    Mie imi place foarte mult cum scrii..ador ceea ce faci..si..daca vreodata ai putin timp liber,te rog sa arunci o privire peste ficul meu,sunt la inceput si inseamna mult pentru mine opinia ta:D.
    Felicitari!Un capitol minunat:x
    Kiss:*

  3. In primul rand felicitari…capitolul e minunat,nici nu am cuvinte sa descriu cat de mult imi place ceea ce scrii.Pur si simplu mi-au dat lacrimile din pricina atator sentimente contradictorii.
    Apropirea lor acopera un gol imens din vietile amandurora,insa aduce si confuzie,neputinta si zbucium din cauza pozitiilor lor in societate.
    Ma bucur ca Charlie a fost intelegator,Jacob merita acea bataie.Totusi reactia lui Carlisle nu a fost aceeasi,la judecat mult prea dur pe Edward.Saracul duce acea povara imensa din trecut,este prea profund marcat de moartea lui Antony.
    Edward e de apreciat pentru sinceritatea lui brutala,nu s-a mai ascuns dupa deget,a declarat clar ca o iubeste.Sunt sigura ca nu se va indeparta de ea,amandoi au nevoie de sprijin si dragoste.
    Preview-ul este ca de obicei surprinzator,mi-a starnit nerabdarea si curiozitatea:)
    De abia astept continuarea:X
    Poate ca vorbele lui Esme il vor linisti pe Edward,el are nevoie de intelegere.
    Spor la scris:*

  4. Un capitol extraordinar , atatea sentimente contradictorii si totusi cu o decizie deja luata . Pot sa spun ca citind acest capitol m-ai facut sa ma uit la un mic filmulet , fiecare trasatura , fiecare gand si detaliu s-au conturat atent din descrierile si gandurile tale . Esti de un rar talent , Beatrice !

    Kisses !!!
    Dyana :*:*>:D:D<

  5. sunt socata:|..placut socata:))
    mi s-a parut un capitol destul de complex..aproape k mi-au dat lacrimile:(..mai ales la cata suferinta a fost supusa bella..
    bravo..felicitari…chiar apreciez ce scrii:D
    si ca toata lumea abia astept cap urmator:”>

  6. Hey you…..!

    Great job! mi-a placut e putin spus….ma bucur ca Edward

    ne-a povestit cum s-a intamplat….cei doi incep sa descoper

    profunzimea sentimentelor lor…de la D-l Cullen am ajuns la

    „Edward al meu”,very nice,sper sa nu incerce sa stea

    departe

    unul de altul,inteleg ca au statuturi diferite,dar au nevoie

    unul de altul,acum mai mult ca oricand.Sper ca Charlie sa ii

    vina si el acum in felul lui de hac lui Jacob,oricum a fost

    dragut

    din partea lui sa nu il aresteze pe Edward.Cat despre

    Carlisle,ce sa spun….a reactionat ca un tata,toti au suferit

    odata cu mortea lui Antony si crec ca nu au comunicat prea

    mult daca Edward a ramas cu ideea ca propiul tata isi

    dorea sa fie el cel mort,banuies ca el era mai rebel fata de

    Anthony.Anyway,Carlisle l-a sfatuit sa afle ce se intampla

    cu Bella si asta e bine,mai ales ca ea l-a acceptat in

    preajma ei,si mai ales in sufletul ei.Ma gandesc ca dupa o

    asemenea drama,greu reusesti sa reintri in normal,fara sa

    simti repulsie fata de sexul opus.

    Abea astept nextul…Din cate am obs din prewie Esme a

    ramas aceeasi mama grijulie fata de puiul ei.Sper ca

    legatura lor sa fie in continuare speciala.

    Kisses&hugs

  7. Wow….foarte emotionant capitolul,si aveam un presentiment ca asa va fi din preview-ul anterior-si am avut dreptate in cateva presupuneri:Bella si-a lasat masca sa cada pentru prima data,de la evenimentul traumatizant prin care a trecut,iar Edward a acceptat fata de familie si Bella ca este indragostit de ea,dar asa cum l-a avertizat Carlisle-situatia nu va fi deloc usoara pentru niciunul dintre ei,sunt foarte multe obstacole un calea fericirii lor:pozitia lor in societate,fostii lor care nu cred ca vor accepta totul atat de usor,si desigur fantomele trecutului lor,temerile lor-in fine,este necesar mai mult decat iubirea sa reuseasca sa fie impreuna,desigur nu spun ca nu are si ea rolul ei in poveste-iubirea este cea care i-a adus impreuna,dar este necesar incredere deplina,atentie si multa,multa rabdare-sunt convinsa ca vor avea happy-end-ul dorit de noi,ma bazez pe tine….
    Esme-Edward are atat de multa nevoie ca cineva sa ii acorde incredere ca el poate fi capabil sa fie impreuna cu Bella,iar o mama lui este mai potrivita pentru a-i oferi acesta incredere.In mod evident,Edward nu a reusit sa treaca peste moartea fratelui sau,probabil intr-o oarecare masura se invinovateste pentru ceea ce s-a intamplat atunci,iar asta nu este sanatos pentru el si cei din jurul lui,de aceea si-a revarsat frustrarea pe tatal lui-ma indoiesc sincer ca Carlisle(scuza cacafonia) ar fi vrut sa moara Edward in locul lui Anthony,nu niciun parinte nu ar dori asa ceva pentru propriul lui copil-nu dar probabil Edward era mai rebel,iar Anthony era mai responsabil,dar asta este absolut normal-in majoritatea cazurilor,unul dintre frati este mai linistit decat celalalt.Edward nu poate continua sa se subestimeasca si sa se invinovateasca in continuare,asa cum am spus nu este sanatos.
    Charlie-orice tata ar fi reactionat astfel la vederea propriei fiice lovite si suferind un atac de panica.In plus l-a ajutat pe Edward sa nu-si petreaca noaptea la inchisoare(ma intreb daca Black va depune acuzatii impotriva lui,tind sa cred ca nu,dar sa vedem ce ne-ai pregatit in privinta lui) si i-a permis sa fie aproape de Bella.Este intr-adevar un tata bun.
    Okay,capitolul tau este superb si astept next-ul.Pupici,Roxana…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s