CAPITOLUL 11

Asteptam in statia de tren de peste 2h. Timpul trece greu. Acum este ora 8 dar trenul nu se vede la orizont. Ma uit iar pe bilete, curios daca am gresit ceva, dar nu, pe bilet scrie data de azi si ora 8PM. Bella penduleaza intre doua stari diferite: panica pura si animatie pentru calatorie.

In acest moment este din nou panicata. Ma intorc la banca pe care sta si ii strang mana intr-a mea, sperand ca ii va oferi ceva alinare. Se uita la mine si isi musca buza inferioara.

-Esti in regula? o intreb, iar ea aproba dar nu inceteaza in a-si musca buza. A fost tacuta inca de cand am ajuns aici. Conversatia cu ea a fost o adevarata provocare. Nu pot decat sa imi imaginez lupta interioara pe care o are acum cu gandul ca va ajunge acasa dupa atata timp.

Decid sa incerc sa ii atrag atentia pentru a-i mai calma nervii, cat stam si asteptam trenul.

-Tren…

-Unde?!?!?

-Nu…spun rotindu-mi ochii. Tren… cum se spune?

-Oh… isi da seama la ce ma refer. Treno, tren.

Repet dupa ea si numesc altceva ce imi capteaza privirea.

-Bilet?

Biglietto, bilet. Repet din nou dupa ea.

-Ziar?

Giornale, ziar.

Fac ca lectia noastra sa continuie si pare ca s-a mai relaxat un pic.

Jumatate de ora mai tarziu, trenul ajunge in statie. Ne urcam si ne gasim locurile rezervate. Sunt usurat cand trenul porneste din loc si vad ca locurile de langa noi raman goale. Imi simt scaunul vibrand; ma uit la Bella numai sa o vad ca tremura tare in locul ei.

-Hey… ii spun soptit si imi pun un brat in jurul ei. Imediat isi ascunde capul in adancitura gatului meu si ii simt lacrimile fierbinti pe pielea mea. Ii masez delicat spatele si incep sa ma intreb daca intr-adevar asta a fost o idee buna. Poate ca totul este prea mult pentru ea, sau prea devreme. Imi amintesc ca ultima data cand a fost intr-un tren, era singura singurica si fugea de iad, de insusi diavolul in persoana. Se calmeaza un pic, tremuratul ei se opreste, la fel si lacrimile. Se aseaza cu totul in scaunul ei si imi zambeste slab.

-Imi pare rau, Edward, spune incet.

-Sa nu iti para. Inteleg… spun si chiar asa cred. Este cu adevarat curajoasa daca are puterea sa se intoarca acasa; este ceva ce eu nu am fost in stare sa fac. As intreba-o de ce este ingrijorata sau speriata, dar stiu deja raspunsul: de orice.

-Ti-e foame? intreb, stiind ca nu am mai mancat inca de la pranz.

-Imi este, dar lasa-ma mai intai sa ma duc pana la baie si sa ma spal pe fata.

Ii las spatiul necesar, dupa care ma afund in scaun comod. Imi pun picioarele pe locul din fata mea, simtindu-ma si mai relaxat. Ma uit din nou pe coridor, numai pentru a o vedea pe Bella stand pe loc, aproximativ la 5randuri departare, nemiscata. Se uita inapoi la mine si nu am nevoie de mai mult. Sunt ridicat de pe scaunul meu cat ai zice peste, si alaturi de ea, inainte de apuca sa imi rosteasca numele macar.

Odata ce ajung langa ea, observ un grup de 5barbati, stand impreuna, inafara cabinelor de tren. Sunt toti tineri, cam la 20de ani, dar glumesc si rad, devenind destul de galagiosi. Nu par sa ii dea Bellei necazuri; mai mult decat atat, nu cred ca au observat-o inca, dar ea nu poate trece peste demonii ei si sa ii depaseasca. Nici nu mai este nevoie sa imi spuna de ce are nevoie. Ii iau mana si o trag inspre mine.

Merg cu ea adapostita in partea mea stanga, ca tipii sa ramana in dreapta mea. Cu cat ne apropiem mai mult de grup, cu atat devine mai imobila. Cand ajungem la baie, se uita  la mine, scuzandu-se din priviri. Pare rusinata si intra in mica camaruta, inchizand usa dupa ea. Stau la usa, asteptand-o sa termine. Tipii care au speriat-o mai devreme, sunt inofensivi de fapt. Se uita la mine ciudat, din cand in cand, intrebandu-se poate, de ce pazesc usa de la baie.

Cand Bella iese, o adapostesc inca o data, cat mai departe, de cea mai mare frica a ei: BARBATII. Ajungem inapoi la locurile noastre, si scot geanta pentru a lua niste mancare.

-Imi pare rau, Edward, o aud spunand soptit.

-Sa-ti para rau? De ce?

-Pentru ca… nu sunt normala. Pentru ca…

-Nu, opreste-te! Bella, te porti absolut normal pentru o persoana care a trecut prin ce ai trecut tu. Nu-ti fa griji pentru asta. Stii ca nu ma deranjeaza.

Nu i-as spune asta niciodata, si urasc sa imi recunosc chiar si mie asta, dar imi place cat de dependenta este de mine. Stiu ca nu este bine, si urasc motivul pentru care este dependenta, dar pur si simplu imi place ca ea are nevoie de mine. Pana acum nu am dat-o in bara. NU AM PUTUT SA O PROTEJEZ PE MAMA MEA SI AM DEZAMAGIT-O. Voi face orice in schimb sa o tin pe Bella in siguranta, si nu o voi ma da in bara inca o data.

Dupa ce mancam, ne relaxam amandoi. Este trecut de 10, iar trenul merge in continuare incet inspre Washington. Intreaga cabina este cufundata in tacere, iar lumina este slaba. Oamenii citesc sau dorm. Nervii Belei par sa se fi risipit, iar acum a adormit, fiind leganata usor de miscarile trenului. Nervii mei par totusi sa se intensifice pe masura ce ne apropiem de Seattle.

Incep sa ma gandesc la lucruri pe care nu le-am vazut inainte de calatorie. Daca odata ajunsa acolo, se acomodeaza din nou cu oraselul ei natal si isi da seama ce ratat sunt de fapt? Daca decide ca nu vrea sa fie cu cineva pe care l-a cunoscut atunci cand traia pe strazi? Ar putea realiza ca ii poate fi mult mai bine fara mine. Daca singurul motiv pentru care tine la mine este acela ca se simte in siguranta? Ce se va intampla atunci cand isi va depasi frica si va putea fi din nou in preajma oamenilor? Va mai avea nevoie de mine atunci?

Stomacul meu se incordeaza dureros la toate aceste intrebari fara raspuns. Ma ridic si merg pe langa ea in liniste, atent sa nu o trezesc cat ma duc pana la baie. Imi dau cu apa rece pe fata, simtindu-ma ca un prost. De asta nu m-am apropiat niciodata de nimeni, pentru ca pana la urma nu are rost. De indata ce va putea, va scapa de mine extrem de repede. Ma simt ca un ratat pentru ca am devenit atat de atasat de ea. Am invatat in timp, ca nu e bine sa te increzi in oameni, pentru ca te vor dezamagi de fiecare data.

Ma trezesc ca as fi vrut sa o pastrez in Portland cu mine, neacordandu-i sansa de a se vindeca si a-si reveni, pastrand-o mereu in viata mea. Ma simt vinovat pentru simplul fapt ca pot gandi asa ceva.

A trecut prin atat de multe si acum merita tot ce e mai bun, si asta nu sunt eu. Nu o pot condamna daca va vrea mai mult, si atunci cand va decide ca nu ma vrea pe mine, ma voi da la o parte. Pana atunci insa, voi incerca in fiecare zi sa ii arat ca o iubesc in singurul mod pe care il stiu; tinand-o in siguranta si avand grija de ea. Nu pot regreta faptul ca am intalnit-o sau ca m-am indragostit. Viata mea a fost un iad inca de la varsta de 12ani, iar ea a fost singurul lucru bun din viata mea, si ma voi tine de asta, cat de mult timp voi putea.

Imediat ce imi revin din visare, ma intorc la locurile noastre, si o gasesc pe Bella in continuare adormita. Imediat ce ma asez, isi misca trupul si intinde mana, pentru a ma gasi in somn. Cand ma atinge vad cum intregul ei corp se relaxeaza. Sopteste numele meu si simt un licar de speranta. Poate ca exagerez si nu ma va parasi de indata ce nu va mai avea nevoie de mine. Ma intreb daca este vreo sansa ca ea sa ma iubeasca pe mine. Scap de aceste ganduri, nemaidorind sa ma gandesc la ceva de-a dreptul imposibil.

Daca Jake ar fi aici si ar sti ce gandesc, mi-ar spune cu siguranta sa nu ma mai port ca o fetita. Decid sa iau sfatul lui imaginar, si imi dau un shut down la intregile mele procese de constiinta, dupa care ma alatur Bellei in somn.

***

            -Edward… Edward… ma regasesc fiind scuturat si degete fine imi umbla prin par. Ma inclin inspre necunoscutul care ma alinta, impingandu-mi capul inspre degetele care ma fac sa ma simt atat de bine. Aud un chicotit, si deschid ochii numai ca sa vad zambetul dragalas al Bellei.

-Am ajuns; trebuie sa ne dam jos din tren, spune incet, intinzand mana dupa bagaj.

-Nu… il iau eu, ii spun, cu vocea incarcata de somn. Nu vreau ca ea sa care bagajul nostru greu. Da drumul la toarta si se ridica. Isi indreapta imbracamintea si isi trece o mana prin par. Imi masez amandoi ochii cu mainile, incerc sa alung somnul de pe gene, si imi trec si eu o mana prin par, dorind totusi sa fi fost mana Bellei si nu a mea; ador cand face asta. Ma ridic si ma intind, trupul meu fiind intepenit si un pic rigid de la pozitia incomoda in care am stat mai devreme. Imi arunc geanta pe umar, o iau pe Bella de mana si ies din tren. Pasim pe platforma garii si suntem orbiti de lumina puternica. Chiar daca este intuneric afara, au luminat gara ca un stadion de fotbal. O observ pe Bella cum isi ridica mana si isi maseaza ochii.

Temperatura in Seattle este destul de scazuta. Tremur si o simt si pe Bella, tremurand. Dupa ce parasim gara complet, o duc pe Bella la o banca si o pun sa stea jos. Pun geanta jos langa ea si scot cele mai calduroase pulovere ale noastre.

-Brrr… spune, dandu-si haina pe cap.

-Stiu. E groaznic, spun, imbracandu-ma si eu.

Dupa ce imi pun haina, o vad pe Bella ridicandu-se si uitandu-se in jurul ei. Vin din spatele ei si imi pun bratele incet in jurul ei, cu gatul odihnit pe umarul ei. O simt cum se lipeste de mine.

-Frumos, nu? ii soptesc in par, uitandu-ma la noaptea din Seattle.

-Chiar este; este unul din locurile in care eu si mama ne-am dorit sa ajungem; vroiam sa venim aici si sa vedem baletul vestit de aici, in perioada Craciunului, dar nu am mai apucat… Imi pare aiurea ca asta este singura ei amintire despre Seattle. O strang un pic mai tare de mine, trecand cu mana pe bratele ei, incercand sa o incalzesc.

-Ei bine, la intoarcere, poate, vom petrece cateva nopti si aici…

-Cred ca ar fi frumos… Pozitia in care stam pare una extrem de intima, avand-o atat de aproape si in siguranta, in bratele mele. Pentru o secunda, tind sa uit de toate problemele noastre, si ma simt ca un om normal, sau ca un cuplu normal, care se uita la cerul instelat. Oricat de mult mi-ar placea sentimentul insa, inghetam amandoi daca mai stam mult pe loc. Reticient, imi slabesc imbratisarea.

-Mergem la feribot? o intreb iar ea aproba, spunand chiar si ea ca este prea racoare.

Drumul pana acolo nu este prea rau, dar cand ajungem, realizam ca feriboturile nu merg atat de tarziu. La naiba, ma simt ca un idiot pentru ca nu mi-am dat seama de asta mai devreme. Stau gandindu-ma la solutii. Sa o iau pe Bella si sa cautam un hotel pentru noapte? Ar fi totusi un mare gol in bani, pentru numai cateva ore.

-De ce nu stam aici? intreaba Bella, remarcandu-mi lupta interioara.

-Nu…

Daca ar fi vorba numai de mine, ar fi ok. Nu vreau totusi sa o pun sa doarma intr-o statie de feribot.

-Edward, asculta-ma putin. Este trecut de 1noaptea, primul feribot este la 6, deci are sens. Este mai cald aici, asa ca e mai bine sa stam. Argumentele ei sunt logice, dar nu prea pot sa imi ignor orgoliul ranit la gandul ca trebuie sa stea in strada, si nu intr-un pat cald si curat. Dupa un timp de gandire, cedez totusi, stiind ca este cea mai buna solutie. Mai sunt si alti oameni aici, unii dintri ei, uitandu-se la Bella. Imi pun un brat protector in jurul ei, ca sa arat clar ca ea ESTE CU MINE.

Ne asezam pe o banca cat de comfortabil putem. Ma las pe spate, rezemandu-mi capul incomfortabil de tablia bancii. Bella este pe partea ei, dar cu capul odihnit in poala mea. Imi trec degetele prin parul ei si adoarme aproape imediat. Eu totusi nu pot face asta. Decid sa stau treaz, obisnuit sa nu imi las garda jos niciodata. Portland poate fi aiurea noaptea, prin urmare Seattle-ul si mai si. Nu stiu cu exactitate unde sunt, in oras, deci nu imi stiu posibilitatile de escapada. Prin urmare, imi tin ochii larg deschisi, monitorizand cu atentie activitatea din jurul meu.

Noaptea trece extrem de incet. Nimic important nu are loc, si sunt mult mai ok cu asta. stau si ma uit cum soarele rasare timid. Oamenii incep sa vina si sa cumpere bilete pentru feribot.

-Bella, iubito, spun, scuturand-o usor. Nu imi dau seama ce m-a determinat sa ii spun asa, dar mi se pare ceva normal. Ma simt din ce in ce mai bine pe masura ce relatia noastra devine tot mai apropiata. Se trezeste si se intinde. Se uita la bagajul nostru in timp ce eu ma ridic si iau bilete.

Drumul inapoi este frumos. Privim cum soarele rasare, aerul rece ne dezmiarda fata, iar mirosul sarat al apei, intra in atmosfera. Cand nu mai putem suporta frigul, mergem la adapostul feribotului. Este destul de aglomerat; si sunt oameni si oameni care stau jos, dar inca mai putem vedea apa de la nivelul la care stam. Nu ne putem aseza nicaieri, toate locurile sunt ocupate.

Imi pot da seama ca Bella este emotionata sa fie in jurul atator oameni. Este lipita de mine si se concentreaza pe apa, incercand probabil sa isi controleze un atac de panica. Stam de ceva timp, cand simt o mana mare pe spatele meu. Ma intorc rapid, punand-o pe Bella in spatele meu, si pregatit pentru oricine s-ar lua de noi. Cand ma intorc vad fata unui american nativ, cu trasaturi bine definite si toate cele. Parul sau lung este legat la spate intr-o coada, si cu un zambet mare, tine mana in continuare pe umarul meu. Il dau la o parte, pregatit sa ii spun sa plece, dar incepe sa vorbeasca.

-Buna dimineata, domnisoara, spune cu un zambet si mai mare, incercand sa atraga atentia Bellei, dar ea nu raspunde.

-Ce doresti? intreb luand locul Bellei.

-Vreau doar sa ii ofer domnisoarei locul meu. Nu e corect ca barbatii sa stea, in timp ce sunt atatea doamne in picioare, spune, destul de tare, pentru ca lumea din jurul lui sa auda. Ma uit la locul oferit, si vad o femeie care cu siguranta este sotia lui. Cuplul pare sa aiba aproximativ 50de ani, si sunt tare caldurosi si amabili.

-Harry, spune femeia, evident rusinata de rabufnirea sotului ei. Se intinde si o ia pe Bella de mana, punand-o pe scaunul de langa ea. Bella deschide gura socata si se agata de mana ei ca si cum intreaga ei viata ar depinde de asta. Ma apropii cat de mult pot de scaun, pentru a pastra contactul cu ea.

-Stai aici draguta, pana ce nu ne face de rusine de tot, ii spune Bellei cu un ras.

-Va multumesc, o aud pe Bella soptind doamnei.

-Harry este numele meu… Harry Clearwater, spune, intinzand mana lui imensa in inspre mine. Si aceasta este sotia mea, Sue.

-Edward Masen, ii spun, raspunzandu-i la salut, scuturand mama lui care ma strange… tare. Aceasta este… la naiba… ce spun in fata Bellei? O pot numi iubita? Aceasta este… Bella mea, termin, nestiind ce altceva sa spun, dar realizand imediat cat de stupid suna.

-Bella si Edward Masen. Cu siguranta suna bine si pareti destul de legati… la propriu, spune Sue cu un raset, facand referire la mainile noastre lipite, ciudat, dar impreuna. Proaspat casatoriti cumva? intreaba generand in mine o tuse nervoasa, dar Harry imi da o palma peste spate destul de tare. Nu m-am gandit niciodata la ideea casatoriei, dar auzind numele Bellei legat de al meu, pur si simplu suna… corect.

-Linisteste-te, baiete, spune Harry in timp ce ma “ajuta” in continuare, pocnindu-mi spatele.

-Nu… nu suntem casatoriti, o aud pe Bella spunand, cu obrajii rosii.

-Hmm… oricum e vizibil ca va leaga ceva destul de puternic. O adevarata legatura, asa ca tineti-va de ea, spune Sue cu un zambet si ii face din ochi Bellei. Incep sa ii plac pe acesti oameni din ce in ce mai mult. Harry este zgomotos, dar dragut si amabil. Bella devine din ce in ce mai relaxata in preajmai lui Sue, motiv pentru care imi da drumul la mana, dar pastreaza totusi mai mereu contactul vizual cu mine.

-Unde plecati? In vacanta? intreaba Sue.

-Aaa.. da… incepe Bella, uitandu-se la mine panicata. Sunt sigur ca oamenii astia nu au nimic de-a face cu Alec, asa ca vorbesc.

-Mergem in Forks, spun iar privirea Bellei devine si mai panicata.

-Ei… noi suntem din La Push, la nici 15minute de acolo, spune Harry cu entuziasm.

-Stiti cum sa ajungeti? Am fi incantati sa va aratam drumul.

-Nu… nu avem masina… avem de gand sa luam un taxi cand ajungem la tarm.

-Dumnezeule, baiete, esti facut din aur?!?!? Va fi groaznic de scump, argumenteaza Harry dezaprobator.

Eram ingrijorat de asta; nu stiam exact cat ar costa un drum pana in Forks.

-Prostii, voi doi ve-ti merge cu noi, spune Sue, batand-o usor pe Bella pe genunchi. Imi dau seama ca in fata acestor oameni, nu este cale de refuz.

***

            -Multumim din nou, spun, inchizand usa masinii.

Dupa calatoria pe care am facut-o pe apa, ne-am urcat in spatele masinii lor. Un Volvo superb, de culoare neagra. In drumul nostru spre Forks, Bella a stat mai mult in partea mea, cat de lipita putea de mine. Sue si Harry au inceput sa vorbeasca despre copiii lor si despre viata pe care o duceau. Fusesera in Seattle pentru aniversarea mariajului lor. Ne-au pus multe intrebari, dar eu de fiecare data, deviam discutia la ei insisi. Slava Domnului ca celor doi le place sa vorbeasca.

M-am oferit sa le platesc de cateva ori benzina, dar Harry nu m-a bagat in seama. Intr-un final, Bella a acceptat ca plata, o vizita de-a noastra la ei, pentru cina, in viitorul apropiat. Suntem de acord cu un ras, atunci cand ne lasa in fata unui hotel, mai exact tipul de loc ce iti ofera un pat cald si un mic-dejun pe masura.

Ajungem la receptie si mai apoi in camera noastra. Cand ajungem inauntru nu pot vedea altceva decat patul. Sunt atat de obosit de la lipsa de somn. Este de abia dupa-masa, dar Bella are si ea nevoie de un somn bun. Scapam repede de pantofi dupa care ne punem in pat. Fara ezitare, se cuibareste la pieptul meu. Iubesc cand face asta din proprie initiativa, si nu ca pe un semn de frica.

Nu adormim de indata. Ii spun Bellei cat de mandru sunt de ea, si cat de curajoasa a fost pe feribot, dar si in drumul cu masina pana aici. Imi spune de fricile ei legate de satul natal si amintirile pe care i le-a provocat, drumul cu masina. o asigur din nou, ca nu vom face aici nimic din ce nu va dori ea, si asta pare sa o calmeze indeajuns. Incepem sa glumim despre cat de amuzanti ni s-au parut membrii familiei Clearwater.

-Noapte buna, doamna Masen, glumesc cu ea, folosindu-ma de presupunerea lui Sue.

-Somn usor… Edward al… al… meu… spune ezitanta, facand haz de reactia mea amuzanta de pe feribot.

-Ha,…ha… foarte amuzant, ii spun, gadiland-o usor. Nu ti-am spus “iubita mea”, de frica sa nu fugi de mine, glumesc cu ea.

-Nu as fi fugit… spune incet, evitandu-mi privirea.

-Nu? o intreb iar ea da din cap in semn ca nu. Voi tine minte atunci, spun, un pic socat de recunoasterea ei, si de acceptul ei de a fi numita iubita mea. Oricat de stupid ar suna, am impresia ca denumirea de prietena nu este cuvantul corect, avand in vedere prin cate am trecut pana acum impreuna, in ultimele luni. Pur si simplu cuvantul de prietena, nu mi se pare de ajuns.

***

            Dupa somnul nostru, decidem sa mancam ceva, pentru ca suntem amandoi lihniti de foame.

-Deci, tu esti ghidul. Unde mergem?

-Hmm… este restaurantul asta unde eu si cu mama ne placea sa mergem. Au niste cartofi prajiti excelenti, cel putin aveau…

-Suna foarte bine…

Parasim camera la amurg. Mergem repede pana la local, dorind sa scapam de frig. Bella isi tine capul plecat si imi dau seama ca evita pe cat posibil imprejurimile, nefiind pregatita sa infrunte ceva pe moment. Ajungem la destinatie, si arata exact la un restaurant din trecut, inghetat parca in timp. Ma astept chiar sa vad aici totul in alb si negru, atunci cand intram. Nu sunt prea multi oameni, pentru ca este deja tarziu. Gandesc ca asa este cel mai bine. Nu cred ca Bella este in stare sa vada pe cineva in seara asta. Ne ducem si ne asezam, comandand cina cat mai repede.

-Ma duc sa imi spal mainile, pana ce vine mancarea… spune Bella si trece pe langa mine, pentru a ajunge la baie. Ma ingrijorez, dar pare sa fie in regula, adica fara atacuri de panica. Stau si incep sa ma uit la oamenii din jurul meu. Este un grup de adolescenti, cu milkshake-uri in fata si cateva cupluri, dar cam atat. Un barbat intra si saluta ospatarita dupa nume; este cu siguranta un localnic. Gazda ii da o punga mare de mancare si se pregateste sa iasa, dar cand face asta, deschide gura socat, ochii se deschid larg si scapa punga din mana. Toata mancarea cade pe jos.

-Isabella? intreaba socat.

Aud o respiratie repezita si un sughit de plans din spatele meu. Ma ridic, pregatit pentru orice va urma.

……………………………………………………………………………………………………….

Capitolul 11… cum vi se pare? Putin de suspans nu strica nu? 🙂

Sper ca v-a placut si ne vedem data viitoare… putintica… rabdare… 🙂

Anunțuri

7 gânduri despre „CAPITOLUL 11

  1. putintica rabdare….putintica rabdare …asta imi cer tu mie …..doamne m-ai omorat …. eu nu pot sa astept ….uffff…..sper ca urmatorul capitol va veni ffff curand ..

    XoXo RiRI
    P.S.- cate capitole are fanficul ?

  2. Hristos a inviat!

    Ola chica,sorry de intarziere,dar deluni am ajuns din nou in capitala,si timpulmeu liber a disparut subit.

    Minunat capitolul,multumitor de lung si final speecheless…..

    Sunt atat de curioasa sa vad cine e cel care i-a spus numele,sper sa fie Carlisle sau Emm….

    Draguti sotii Clearwater,cel putin Sue a reusit sa o faca pe Bella sa se simta in largul ei.

    26 de capitole….mi-e frica sincer…..noi inca suntem la inceput,nu imi pot imagina ce mai urmeaza.

    Anyway,felicitari pt cap tradus si rapiditatea cu care l-ai tradus…si abea ast nextul….

    kisses&hugs

  3. Cred k era Carlisle.Si ser sa fe el,deoarece in acest fel grijile celor 2 sar mai rezolva.Culleni mai mult k sigur o sa le ofere sprijinul lor.
    Suuuuuuuuuper capitolul.
    Felicitari pt efortul depus.
    Asteptam cu mare nerabdare urmatorul capitol.Pupicii

  4. Ooo…super :>
    Eu cred ca este Carlisle,dar doar cred.
    Oricum abia astept sa pui urmatorul capitol 😉
    Bafta in continuare la tradus.Faci o treaba minunata.
    Te ppuuppp si dap,Hristos a inviat! :*:*:*:*

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s