CAPITOLUL 3

Au trecut trei saptamani de cand mi-am achizitionat noua mea umbra, trei saptamani foarte lungi. Pare atat de singura si de speriata. Nu pot sa imi fac curaj sa ii spun sa ma lase in pace, chiar daca in unele zile chiar asta as vrea sa faca. Ultimele trei saptamani, zilele si noptile, au trecut la fel ca si prima zi in care am intalnit-o. Bella este tacuta si speriata. Fiecare miscare mai brusca pe care o fac in directia ei, o determina sa tresara si sa se apere. In fiecare minut in care ea nu este preocupata de ceva, se uita peste umar. Este ca si cum se asteapta ca cineva sa vina dupa ea, sa ii faca rau. S-a atasat de mine, refuzand sa vorbeasca altcuiva, nu ca ar vorbi chiar si asa prea mult.

In primele doua saptamani, de abia daca mi-a spus cate ceva. De saptamana asta, a inceput sa vorbeasca, daca are nevoie de ceva, sau daca ar vrea sa puna o intebare. Este un progres. In somnul ei, in schimb, fata asta nu tace niciodata. Cateodata este enervant, pentru ca ma tine treaz, dar totusi sper ca mi-ar putea da cateva indicii despre ce i s-a intamplat in trecut, in monologurile ei nocturne. A facut de toate in somn, de la plans, rugat, implorat, cerut ajutor sau avut intregi conversatii intr-o limba straina, pe care eu nu o cunosc. In majoritatea noptilor se foloseste de aceasta limba straina. Nu sunt sigur, dar daca ar fi sa ghicesc, as spune ca este italiana. Nu i-am povestit despre toate astea pana acum, dar am de gand sa fac asta in curand.

Am reusit intr-un final sa o fac sa vorbeasca cu Miss E, acum doua saptamani. De atunci, face dus mereu, si hainele ii sunt spalate zilnic, atata timp cat eu stau afara si o astept. Este ingrozita sa ramana singura. Acolo este ea acum, la dus. Sunt afara, in aleea din fata centrului, asteptand-o pe ea, sa termine.

I-am pus tot felul de intrebari pana acum Bellei, sperand ca imi va spune macar de ce a ajuns in strada. Stiu ca nu a fost fara adapost inainte de toate astea. Nu stie nimic de viata pe strazi, asta este evident. Curiozitatea m-a omorat pana acum, asa ca am tot intrebat-o. De fiecare data, este la fel, insa. Se inchide in lumea ei, nedorind sa vorbeasca cu nimeni. Dupa o saptamana, am incetat sa mai intreb. Chiar daca nu o pot determina sa se deschida, se pare ca ea se simte in siguranta alaturi de mine. Cativa oameni au incercat sa se ia de ea de cand este cu mine, dar am intervenit de fiecare data. Cum am mai spus, femeile nu sunt in siguranta aici. Chiar daca nimeni nu a insistat, au fost barbati care i-au propus partide de sex sau au venit la mine, de parca as fi fost pestele ei. Porcaria asta nu merge cu mine, asa ca de fiecare data, pumnul meu atasat fetelor lor, i-a facut sa inteleaga raspunsul.

Demetri, Felix si banda lor, au mai incercat sa se ia de noi de cateva ori. Jake si cu mine, ne-am rafuit destul de tare cu ei, acum o saptamana, dar pentru moment, ne lasa in pace. De cand stau aici si ma gandesc, mi-am dat seama ca am intervenit pentru Bella in ultimele saptamani, mai mult decat am intervenit pentru oricine altcineva in intreaga mea viata. Nu inteleg de ce simt nevoia sa o protejez, dar o fac oricum. Ma deranjeaza ca am inceput sa ma atasez oarecum de ea in ultimul timp. Nu sunt obisnuit cu aceste sentimente, fapt care ma face sa fiu mereu nesigur pe faptele mele. Stiu doar ca trebuie sa o fac sa vorbeasca cu mine. Este speriata si neincrezatoare in alti oameni, si nici macar nu isi poate ascunde aceste reactii.

Cand l-a intalnit pe Jake pentru prima data, am crezut ca o sa faca in pantaloni la propriu. Este cu adevarat un tip mare, musculos, dar este inofensiv. A trebuit ca Jake sa mearga cu noi de cel putin 5ori, ca Bella sa se poata obisnui cu el, dar chiar si atunci cand vine cu noi, ea se ascunde in spatele meu. Oricum, eu si cu Jake nu ne intalnim de foarte multe ori, asa ca de obicei, ramanem doar noi doi, eu si cu Bella.

In timpul unei zile obisnuite, am impresia ca vorbesc singur. De cele mai multe ori stam pe malul apei si eu vorbesc. Vorbesc despre muzica, despre oamenii pe care ii cunosc aici, despre slujba pe care vreau cu disperare sa o obtin, despre Miss Elizabeth, sau despre orice consider eu ca este potrivit pentru a umple timpul. Adauga in fiecare zi la coversatie tot mai mult, dar in general, asculta. Ma trezesc ca incerc sa o fac sa rad, sau sa o scap de ticul de a se tot uita in spatele ei, la monstrul invizibil. Am crezult la inceput ca toate astea sunt din cauza unei persoane care a ranit-o, dar chiar si asa nu pot sa fac supozitii despre ceva de care nu stiu mai nimic. Mi-am lasat capul obosit pe genunchi. M-am saturat sa imi tot bat capul.

Am impresia ca a trecut o vesnicie pana ce ii simt prezenta din nou, fapt care ma face sa imi ridic capul. Nu pot sa nu-mi dau seama cat de frumusica este. Fata si parul, proaspat spalate, hainele ei mirosind a prospetime. Are un zambet timid pe fata care o face sa para inocenta si draguta. Vanataile ei aproape ca au disparut, lasandu-i fata curata, inafara unor mici semne minore, permanente.

-Hey, spune incet.

-Hey, te simti mai bine?

-Da, mult mai bine; se simte bine sa fii spalat.

-Mergem la apa? O intreb, ea aproba, dupa care ma ridic pentru a parcurge impreuna toata distanta pana in parcul, care intre timp, a devenit “locul nostru”. Ne asezam pe aceeasi banca, atat de familiara noua, in ultimele trei saptamani. Observ ca de aceasta data sta pe banca absolut normal, spre deosebire de trecut, unde statea numai cu jumate de fund, pentru a putea pastra o distanta sigura de mine.

Astazi este o zi mohorata si rece. Bella poarta un tricou pe care l-a primit la centru, deoarece vechiul ei pulover era prea rupt pentru a mai putea fi purtat. Trage cat mai mult manecile in jos, si isi incruciseaza bratele. Isi aduce picioarele pe banca dupa care isi imbratiseaza genunchii la piept. Se uita ca din instinct la apa din fata ei, ca si cum si-ar elabora propriul ei exercitiu de gandire. La fiecare cateva minute, se uita in schimb peste umar.

-Iti place apa? o intreb nemaisuportand linistea dintre noi. Ea doar da din umeri, dar eu ma uit la ea, dorind sa o fac sa vorbeasca. Intr-un sfarsit o face.

-Eu… nu am inotat vreodata, dar… imi place sa ma uit la apa, este linistitoare.

-Este intr-adevar. Nu o mai intreb de povestea ei sau de ce nu stie sa inoate. Am invatat pana acum faptul ca daca o presez sa imi spuna ceva personal, nu reuses decat sa o indepartez si mai mult de mine. Vreau sa pastrez cateva intrebari pebtru ceva mult mai important decat inotul.

-Tu… aaa… stii tu… spune gesticuland catre rau. Eu astept, pentru ca trebuie sa se invete sa vorbeasca mai mult. Cateva secunde mai tarziu reuseste sa isi termine fraza.

-Tie iti place apa? a intrebat soptit, dar inca o data a fost un real progres.

-Desigur. Obisnuiam sa inot mult. Cateodata vara, se face destul de cald pentru a putea inota chiar si aici; poate ca vei avea sansa sa inveti. Nu ma ofer sa o invat chiar eu, pentru ca planuiesc sa fiu de mult plecat de pe strazi pana in vara.

Petrecem un moment in liniste. Vreau sa incerc din nou sa o fac sa vorbeasca de trecut si decid ca acum este un moment potrivit pentru a face asta. Ma intorc cu totul inspre ea, fapt care o face sa se uite la mine curioasa. Aleg sa incep cu primul ei semn de pe fata; acela de deasupra spranceanei stangi care arata ca fiind cel mai brutal. Imi ridic mana incet, apropiind-o de fata ei. Ca de obicei, ea tresare, ca si cand s-ar astepta sa o lovesc, dar fac o pauza pentru a-i arata ca nu intentionez sa ii fac nici un rau. Imediat ce se relaxeaza un pic, imi reiau actiunea si pun incet mana pe fata ei, trasandu-i cicatricea cu degetul. Imi musca buza de jos incet, cu siguranta agitata de apropierea mea atat de mare.

-De unde ai asta? intreb.

Ea doar se uita la mine, dar ca de obicei, nu raspunde niciodata. Merg mai departe la o cicatrice din apropierea urechii, trasand-o din nou usor cu degetul?

-Dar asta? De unde o ai?

Raspunde atat de incet ca de abia o aud. “De la dus”.

-De la dus?

-Da… sunt foarte… impiedicata… raspunde cu un ras fortat, scuturandu-si capul. Sunt sigura ca ai observat… Si da… are dreptate, am impresia ca se impiedica si de simplul aer.

-Am alunecat in dus cand aveam, nu stiu, vreo zece ani, si am cazut pe un raft din baie… raspunde, lasandu-ma un pic socat de repeziciunea cu care a raspuns. Este cea mai vasta informatie pe care mi-a dat-o pana acum. Ma opresc, realizand ca orice am intrebat-o in ultimele saptamani a fost despre situatia ei din prezent, dar ca se pare ca nu o deranjeaza sa vorbeasca despre copilaria ei in schimb. Ma hotarasc sa imi testez teoria si sa incerc din nou. Mai este o cicatrice, pe partea dreapta a buzei superioare, pe care o trasez usor.

-Asta? Cum a luat nastere? o intreb dar ochii ei se umplu de lacrimi, si incepe sa isi incline capul in negare, nedorind sa mai vorbeasca. Ma simt atat de rau; nu suport sa o vad plangand.

-Imi pare rau. Nu stiu ce ti s-a intamplat, dar imi pare foarte rau.

Este adevarat si tot ceea ce am spus acum, este cel mai onest lucru pe care l-am spus vreodata. Il urasc pe acela care a distrus aceasta fata. Se uita in sus si o lacrima i se prelinge pe obraz, dar o da repede la o parte.

-Iti multumesc, raspunde soptit, si eu aprob. Banuiesc ca discutia a luat sfarsit asa ca imi intorc atentia din nou la apa. Cu coltul ochiului, observ ca mana ei atinge banca si in scurt timp ii simt degetele pe obrazul meu. Atinge o cicatrice pe care o am de ani de zile.

-Asta de unde o ai? intreaba precaut. Este prima data cand ma atinge, si atingerea ei face lucruri uimitoare in mine. Degetelei ei sunt atat de fine pe fata mea. Lupt impotriva acestui sentiment, refuzand cu tot inadinsul sa ma afund si mai mult in aceasta situatie incurcata a noastra. Imi curat gatul incet si incerc sa imi golesc mintea de orice alte ganduri, pentru a-i raspunde coerent.

-Cand aveam 15 ani… un alt baiat mai mare… a incercat sa imi fure papucii. Nu am renuntat la ei fara lupta, asa ca a scos un cutit. Tresare uimita, fapt care imi demonstreaza inca o data ca ea nu stie ce este aia viata de strada. Papuci furati si lupre cu cutit; toate astea sunt nimic aici. Daca asta o face sa tresara, atunci e mai bine sa las unele povestiri numai pentru mine.

-A reusit?

-Ce sa reuseasca?

-Sa fure… pantofii? Rad afectat; eu vorbesc despre o lupta in care am fost implicat si ea se preocupa de niste pantofi.

-Da… a reusit. Decid ca nu mai vreau sa vorbesc despre asta asa ca o intreb ceea ce vroiam de atata timp.

-Bella… De cine fugi tu? Se tensioneaza si se uita in alta parte, dar eu continui oricum. Orice ar fi, sunt sigur ca nu este atat de rau si ca parintii tai sunt ingrijorati.

Rade deznadajduita dar nu imi tine piept. Nu mai spun nimic, lasandu-i un timp numai pentru ea. Dupa o vreme insa, se intoarce inspre mine.

-Dar tu, de ce fugi, Edward? intreaba hotarata, si raman instantaneu in defensiva. Asta este o noua parte a personalitatii ei pe care nu si-a aratat-o pana acum. Nu vreau sa i vorbesc despre trecutul meu. Jake stie cel mai mult dar nici el nu stie cine stie ce.

-Eu nu fug de nimic, Bella, spun consternat, semn ca subiectul s-a inchis aici.

-Deci asta crezi tu despre mine atunci? Ca sunt doar o fata rasfatata care a fugit de acasa? Este suparata; nu am auzit-o niciodata atat de revoltata si nu inteleg de ce reactioneaza asa.

-Nu stii nimic, Edward. NIMIC, raspunde, incrucisandu-si bratele la piept si ignorandu-ma.

-Atunci spune-mi… o rog fara speranta. Ma urmaresti de saptamani intregi si nu mi-ai dat nici macar un motiv. Ai dreptate. Nu stiu nimic, termin simtindu-ma frustrat si exasperat.

-Vrei ca eu sa plec? Inteleg daca vrei vrei asta, Edward. Apreciez tot ce ai facut pentru mine, dar nu pot… nu acum. Poate intr-o zi, poate odata voi putea sa iti spun, dar nu acum. Daca totusi vrei sa plec de langa tine… eu… eu te inteleg.

Voicea ei este acum mult mai slaba; furia a trecut. Vreau ca ea sa plece? Stiu ca ar trebui sa spun da; pentru ca asa, viata mea ar fi mult mai putin complicata. Adevarul este insa altul, nu vreau ca ea sa plece.

-Nu, nu vreau sa pleci. Imi pare rau. Incerc doar sa inteleg.

Asta este adevarul.

-Stiu, doar ca… nu pot, sune refuzand sa se uite la mine. Nu mai insist, dar totusi ma bucur ca am intrebat-o. A fost curajoasa si a spus mai mult decat doua cuvinte. Sper ca din acest moment sa se deschida si mai mult in timp.

Se innopteaza si incepe sa ploua. Mergem la centru ca sa vedem daca mai sunt paturi disponibile. Spun ca o pot lua pe Bella, dar nu si pe mine. Este ok, nu ma deranjeaza; prefer ca ea sa fie adapostita.

-Ne vedem maine dimineata, ii spun si ma pregatesc sa plec.

-Nu!!! tipa in ploaie. Ma intorc curios sa vad ce s-a intamplat.

-Nu raman daca nu ramai si tu. Vreau sa stau cu tine.

Nu sunt suprins, si sincer sa fiu nu as fi vrut sa petrec noaptea singur. Urasc sa recunosc asta, dar m-am obisnuit cu ea. Merg mai departe stiind ca ea ma va urma negresit. Decid sa mergem in acelasi loc in care am stat impreuna prima data. Cand ajung acolo, constat cu dezamagire ca nu suntem singuri, mai sunt alti trei oameni. Ploua in schimb prea tare, pentru a merge in alta parte, asa ca va trebui sa ne acomodam cu vecinii.

Intru pe alee cu Bella exact in spatele meu. Cand ii vede pe cei trei barbati, se opreste instantaneu. Motivele care imi vin in minte atunci cand ma gandesc de ce este atat de ingrozita de barbati in general, ma face sa vad negru in fata ochilor. Ignor in schimb toate aceste ganduri, pentru a ne pregati de culcare. Intru in micul spatiu, dar nu ii mai simt prezenta aproape de mine. Ma intorc, numai ca sa o vad, inca pe alee, paralizata de frica. Nu putem sa ne udam fleasca in noaptea asa ca decid sa iau masuri. Imi pun bratele in jurul taliei ei, tragand-o aproape de mine. Nu sunt sigur cum va reactiona. Ma astept la ce e mai rau, dar totusi sper ca va gasi o oarecare alinare in imbratisarea si protectia mea. Tresare, intepeneste usor, si se uita la mine socata. Destul de repede totusi, se relaxeaza si se lipeste de pieptul meu, uimindu-ma pe mine. Mergem impreuna de aceasta data in micul spatiu de adapost, si unul din cei trei idioti, fluiera in directia Bellei. Ea impietreste, dar se lipeste si mai mult de mine.

-Taci naibii din gura, ii raspund amenintator, dar el mormaie nemultumit, si nu ne mai deranjeaza.

Singurul spatiu pentru noi, este intre cei doi barbati; nu imi place. Avand-o pe Bella cu mine, ma face mai paranoic ca de obicei. Ii privesc pe oameni cu atentie si ii recunosc pe doi dintre ei ca fiind inofensivi, destui de vechi pe strazile din Portland. Al treilea insa, idiotul care a fluierat ostentativ la Bella este nou pe aici. Simpla lui prezenta ma face nervos.

Ne retragem langa perete, iar Bella se retrage din imbratisarea mea. Nu ma asteptam sa se arunce in bratele mele, dar totusi speram ca gheata dintre noi sa se fi spart. Nu vorbim unul cu altul, amandoi fiind incomodati de straini. Ascund insa starea mea de agitatie fata de ea, pentru ca vreau ca sa fie linistita.

-Ii cunosc, este in regula, dormi. Se uita la mine si vad incredere in ochii mei. Ma simt vinovat totusi, pentru ca totul este o minciuna. Nu il cunosc pe idiotul de langa mine si asta ma ingrijoreaza; are ochii lipiti parca de Bella si nu imi place deloc. Decid in acel moment ca nu voi dormi de loc in aceasta noapte. Nu pot risca deloc ca cineva sa ii faca rau Bellei.

Cateva ore mai tarziu, deja incep sa imi trag palme pentru a putea ramane treaz. Dementul de langa mine se trezeste din ce in ce mai des, si imediat se uita in directia mea sa vada daca nu dorm. De fiecare data cand ii intalnesc privirea, il avertizez mental sa isi vada de treaba ca daca nu o va pati negresit.

O ora mai tarziu, Bella incepe sa se agite. Are cosmaruri mult prea des; cateodata plange si tipa. De obicei o ignor, sau o trezesc. Ma rog totusi ca in seara asta sa nu aiba vreun cosmar, pentru ca nu trebuie sa atragem atentia asupra noastra. Incepe totusi sa tremure si sa mormaie usor; vorbitul va incepe in curand. Daca ii va trezi pe acesti vagabonzi, atunci ei vor fi suparati, si eu nu as vrea ca in aceasta noapte sa fiu nevoit sa ma lupt cu cineva. Imi apropii mana de ea si ii netezesc usor parul, ingrijorat, nestiind cum va reactiona la atingerea mea. Se calmeaza totusi un pic, afundandu-se in mana mea. Cu nu mult timp dupa, incepe din nou sa se miste si sa vorbeasca, de aceasta data mai tare, ca si cum ar implora.

-Nu, te rog nu!!! Mi dispiace! Si prega di lasciarme andare! La naiba, iar vorbeste in cealalta limba. Ce as putea face, atunci cand nici macar nu inteleg ce spune? Ma uit in jur si observ deja ca ceilalti incep sa se agite. Hotarasc ca trebuie sa fac ceva pentru a o calma, asa ca ii mangai parul din nou.

-Ssshh… Linistete-te Bella, sunt chiar aici langa tine, continui sa ii soptesc in ureche si sa ii ating fata si parul incet. Nu numai ca se calmeaza, dar se ridica si isi pune capul pe pieptul meu si un brat in jurul taliei mele. Sunt socat si sper doar sa nu se sperie atunci cand se va trezi. Dupa cateva minute, incepe din nou sa se agite.

-Gata… sshhh… este ok, spun in soapta, mangaindu-i spatele usor.

-Mmm… Edward… ofteaza in somn.

La naiba. In ce m-am bagat? Sunt mult prea implicat in tot rahatul asta si nu este bine deloc. Stau rezemat de perete si imi bat usor capul de ciment, infrant si obosit.

Pentru urmatoarea ora, cosmarurile par ca se opresc. Mai mormaie in soapta cuvinte neintelese, si din cand in cand repeta un singur cuvant: “Aiutatemi”. Hotarasc ca pe viitor, trebuie sa aflu ce inseamna.

Cand soarele de abia incepe sa rasara, omul pe care nu il cunosc, cel care se uita obsesiv la Bella, se ridica si pleaca, dar nu inainte de a se uita la mine urat si de a-mi arata degetul mijlociu. Acum ca a plecat, si Bella este in siguranta in bratele mele, voi incerca si eu sa dorm macar cateva ore. Repet totusi in gand cuvantul pe care Bella l-a repetat deseori cu disperare, un cuvant ce pare atat de greu, atat de trist: AIUTATEMI!!!

………………………………………………………………………………………………………..

La multi ani, tuturor doamnelor si domnisoarelor, si nu in ultimul rand, mamelor noastre care ne cresc, ne educa si ne suporta toanele… 🙂

Ce sa mai spun? Fic-ul este din engleza… sper sa va placa acest capitol…

Cu toata parerea de rau, link-ul ficului nu cred ca este necesar. Va inteleg frustrarea si nerabdarea, dar cine ar mai citi fic-ul tradus, odata ce l-ar citi in numai cateva ore direct din engleza? Eu fac tot posibilul sa il traduc destul de repede, investind mult timp si rabdare, dupa cum ati observat.

Daca totusi ati vrea sa il cititi din engleza, atunci eu va respect decizia in totalitate. V-as da linkul, iar eu as renunta la efortul de a mai traduce.

Decizia este a voastra.  🙂 O saptamana cat mai frumoasa.

Anunțuri

6 gânduri despre „CAPITOLUL 3

  1. E super capitolul!! :X:X
    Pff..vreau sa aflu ce inseamna aiutatemi :))
    Of,abia astept sa pui capitolul 4 :X:X:X:X
    La multi ani si tie !!! Si..mrg tuturor fetelor si mamelor! :*:*:*
    NU!!! Nu ne trebuie link! Este foarte bine ca traduci acest fic.De ce am avea nevoie de link? Da-l in colo!
    Bafta in continuare!!!
    Sweet kisses :*:*:*:*:*::*:*:*:*

  2. nunu!!!! eu vreau sa traduci tu:X 😀 traduci asa de bine,in plus eu habar n’am de engleza:)) si mor de nerabdare,e adevarat,dar prefer sa raman cu curiozitatea decat sa nu mai citesc deloc,doamne fereste!!!!
    e superb!!!! si felicitarile mele pt tradus si efort.
    La multi ani si tie Beea.Sa ai parte de tot tot ce iti doresti.De acel cineva special care sa te intampline cu un zambet,o mangaiere usoara si un sarut dulce.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s