Capitolul 25-Propriul „eu”

BPOV

Mă uitam pierdută la bucata de hârtie din mâna mea, ce purta chiar şi acum o sumedenie de pliuri, mici-mititele, obositor de ordonate, şi la colţurile acesteia, un pic roase semn că în trecut, fusese deseori deschisă şi împăturită. Închisă şi acum deschisă şi apoi cu siguranţă din nou închisă, o mişcare ce copia cu uşurinţă, modulaţiile complicate ale propriului suflet, ale propriului eu, ce încă o dată devenise propriul meu duşman. De ce? De ce mă loveam din nou de incertitudini, de ce mă loveam din nou de ceea ce fugisem atât în trecut, de ce mă certam din nou cu mine însumi? Lăsând scrisoarea în partea dreaptă a biroului meu la care eram aşezată de peste jumătate de oră, mi-am întors privirea către poza din partea opusă, o poză care reuşea să mă binedispună mereu.

Mă uitam la expresia senină şi caldă a iubitului meu care zi de zi îmi însenina viaţa poate chiar fără voia lui, persoană fără de care totul în viaţa mea părea practic imposibil, persoana care parcă zi de zi ducea o luptă continuă cu mine, cu inima mea, cu sufletul meu distrus. De ce? Din nou acelaşi răspuns complicat. Pentru că ajunsesem să cred faptul că eu constituiam propriul meu duşman. Cu o ciudă neîmplinită, mi-am şters o lacrimă fugară de pe obrazul meu, încercând în van să îmi alung gândurile încurcate. Continuând parcă un ritual de abia format, am mângâiat sticla rece a fotografiei… acolo unde era Edward… cu o dragoste mult mai mare decât eram în stare a oferi în realitate. Trecuseră două luni de când terminasem şcoala, iar vara era pe terminate, lăsând cale liberă, toamnei melancolice, dominată de maturitate şi peisaje însângerate, dureros de frumoase. Se terminase o etapă a vieţii mele şi începea o alta. Dar oare eram cu adevărat în stare să o întâmpin aşa cum se cuvine? Dacă ar fi trebuit să răspund la această întrebare acum 2luni… aş fi răspuns într-o clipă, fără măcar să mă gândesc bine: cu Edward lângă mine, aş fi în stare de orice. Acum în schimb, în prezent, când ajunsesem să îl pun pe Edward pe primul loc, lucurile nu mai stăteau aşa, nu avea cum. Chiar dacă el era iubitul meu, şi sufletul care mă întregea, asta nu însemna că era obligat ca o viaţă întreagă să şi-o petreacă lângă mine, încercând să mă vindece de ceva de care credeam că nu mai are un leac bine definit. Nu era drept…

Cu mâinile tremurând, am luat din nou scrisoarea, pe care o învăţasem pe de rost în ultimele două săptămâni de când ea sosise. Un vis de al meu din adolescenţă, un vis ce se formase, înaintea coşmarului ce avea să îmi schime viaţa pentru totdeauna, se realizase acum, deşi era ciudat poate cum în prezent îşi pierduse mult din semnificaţie. Priorităţile mele suferiseră acum uşoare modificări. Fusesem declarată admisă la Facultatea de Jurnalism din Seattle, facultate la care aplicasem imediat după terminarea liceului, fără ştirea nimănui, mai mult şi datorită faptului că nu sperasem vreodată să intru din start. Acum, cu mică dovadă scrisă în mâini, o luptă interioară se declanşase în mine, luptă pe care cu greu reuşeam să o ţin în frâu, sau mai ales să o ţin ascunsă de ochii lui Edward, care ajunsese să mă cunoască atât de bine.

Eram pregătită să fac pasul ăsta… fără Edward? Era oare posibil? Dar atunci cum aş putea face asta fără să îl fac să se simtă obligat să mi se alăture? Mai bine spus, cum puteam să îi propun să vină cu mine, când ştiam că nu îi pot oferi nici măcar o vagă promisiune a unei relaţii normale? Lucrul acesta mă durea cel mai mult. Oricât de stupid ar suna… nu puteam să îi ofer persoanei care dădea un sens vieţii mele, o relaţie normală din toate punctele de vedere. Iar el merită asta, nu era corect… EL MERITA TOTUL… şi oricât mă durea de mult… eu nu puteam nici măcar să mă apropii acum de acel tot… Ideea de a-l obliga să vină cu mine, ar reprezenta un sacrificiu al lui, pe care nu l-aş putea accepta. De ce? Pentru că îl iubeam cu toată fiinţa mea, practic îl iubeam atât de mult, încât eram înclinată să cred, că era mai bine, mai sănătos să îl las în pace. Nu eram în stare să îl las pe el să se sacrifice… dar eram în stare oricând, ca eu să fac sacrificiul suprem dacă era nevoie, pentru amândoi. Poate ar suna egoist, dar dragostea, din punctul meu de vedere, era rareori condusă de o raţiune corectă şi imparţială. Tindeam să cred că dragostea era ceva aproape de neînţeles, pentru faptul că la baza ei stăteau o sumedenie de trăiri care de care mai confuze, iar sentimentele umane dominate de confuzie şi incertitudine stăteau la temelia acestei aşa-zise neobosite dileme, ce definea umanitatea de milenii întregi, dându-i un alt aspect, cel afectiv.

Eram o femeie care încerca să îşi reconstruiască viaţa, încercând să înlăture mizeria din trecut, dar adevărul era că oricât mă străduiam, mă simţeam în continuare murdară, pătată. Oricât aş fi vrut, şi oricât aş fi sperat, nu mă simţeam o femeie adevărată. De ce? Pentru că nu puteam trece cu vederea atât de multe dificultăţi, şi chiar dacă Edward nu părea să se plângă, eu ştiam mai bine, că lucrurile nu ar putea rezista aşa o veşnicie. Cum aş putea schimba atunci ordinea evenimentelor, cum aş putea schimba sau lupta împotriva unui destin care mă domina, şi pe care credeam că mi-l făcusem cu mâna de mea? O sumedenie de alte întrebări îmi chinuiau mintea, şi oricât de mult mă străduiam nu puteam să găsesc un răspuns sau mai degrabă o soluţie salvatoare la toate astea. Îmi scăpa ceva? Da… Nu mă mai puteam minţi pe mine însumi.

Timpul trecuse peste mine, dar chiar şi aşa, după atâta timp lângă Edward nu reuşisem să îmi înfrânez propriile temeri. După aproape 6luni de relaţie, mă simţeam în continuare incapabilă de a-i oferi iubirea completă, întregită de iubirea fizică. După atâta timp, îmi era şi acum greu să îl las să se apropie cu adevărat de mine, chiar şi acum mă luptam cu mine însumi, când mă atingea, transformând simplele atingeri în mângâieri intime, chiar şi acum eram incapabilă să mă dăruiesc lui, deşi mi-aş fi dorit asta atât de mult. Merita asta, dar propriul “eu” mă ţinea în continuare încătuşată, în imposibilitatea de a mă manifesta în orice fel. Concluzia: eu fusesem atâţia ani obişnuită să trăiesc fără iubire, dar nu mi se părea acum corect, să îl privez şi pe el de acest lucru. Nu ar fi fost corect. Iar rezolvarea acestui fapt, oricât ar fi ea de dureroasă, trebuia să se înfăptuiască în scurt timp, pentru că aveam de luat acum nişte decizii importante.

Strângând inconştient scrisoarea în mână, atât de tare încât degetele mi se albiră aproape nesănătos, mă uitam din nou la poza mea cu Edward. Cum aş putea să îl răsplătesc vreodată pe acest om, pentru cât făcuse pentru sufletul meu? Vina îmi îngheţă în schimb sângele în vene, atunci când imagini de acum patru seri, mi se derulau în minte. Ceea ce începuse frumos ca o seară romantică, se terminase dezastruos, mai mult din cauza mea. Din sărutări nevinovate, încununate de vorbe de dragoste spuse de iubitul meu la ureche, lucrurile au degenerat de aşa natură, încât în următoarele minute, am uitat pentru o secundă de propriile coşmaruri. Chiar atunci când mi-am permis să uit de mine, l-am încurajat, aproape inconştient pe Edward să continuie asaltul blând asupra corpului meu. Proastă decizie pentru că în următorul minut, camera luminoasă şi frumoasă a lui Edward s-a transformat parcă în camera întunecată, în care fusesem nenorocită cu ani în urmă, atingerile lui tandre s-au transformat, în unele violente ale lui James, iar gemetele mele de plăcere s-au terminat în sughiţuri de plâns şi tremurat incontrolabil. Totul se sfârşise, iar Edward ca de obicei, fusese perfect, consolându-mă şi strângându-mă în braţe, în efortul de a mă linişti. Fusese groaznic, şi cu aceste amintiri vii în gând, nu mă puteam suporta. Cum aş putea spera astfel ca într-o zi să îi pot oferi lui un viitor dulce, plin de lumină, încununat de dragoste? Cum aş putea spera ca într-o zi să îi dăruiesc o familie, o fetiţă sau un băieţel cu ochii lui, o bucăţică ruptă din el, când eu nu mă puteam vedea în această ipostază? Mă uram…

Un viitor în care eu l-aş aştepta acasă, după o zi grea la servici, cu mâncarea pusă, oricât de banal şi clişeistic ar suna… un viitor în care, propriul lui băieţel sau fetiţă, i-ar ieşi în întâmpinare, înainte ca eu să apuc măcar să îmi dau seama că el a ajuns acasă… toate astea erau nişte ipoteze ce acum mi se păreau atât de greu de atins. Cum puteam spera la un viitor, când trecutul era distrus?

De trei zile nu mai vorbisem cu el, de trei zile refuzasem să îi răspund la telefon, în condiţiile în care ultimele evenimente petrecute între noi, nu le puteam trece cu vederea atât de uşor. Nu puteam uita nici acum, ochii lui încărcaţi de suferinţă din acea noapte la vederea mea, la propriul meu handicap psihic; nu puteam uita, cum fiind practic sub el, în continuare îmbrăcaţi, nu mă puteam opri din tremurat, nu puteam accepta cum la fel de îngăduitor ca de fiecare dată, mă trase în braţele lui, mangandu-mi duios creştetul, ca şi cum aş fi fost un copil, lăsându-mă să plâng în voie. Nu puteam să trec cu vederea faptul că simţeam că îl dezamăgeam pe zi ce trece. Îmi propusesem să fiu perfectă pentru el, dar acum această perfecţiune se transformase într-o dureroasă conştiinţă şi realizare a ceea ce nu puteam fi. NU PUTEAM FI A LUI… iar acest lucru simţeam că mă distruge pe măsură ce relaţia noastră continua. Era ca şi cum el făcuse totul pentru mine, iar eu nu reuşeam să mă revanşez cu nimic, iar greutatea de a trăi cu cineva ce se apropria cu uşurinţă de perfecţiune, îmi apăsa prea mult umerii fragili.

Simţeam că nu îi pot dărui nimic, decât nişte iluzii deşarte ale unei vieţi în doi, iar acest fapt mă transforma inr-o mincinoasă de suflete. Mă schimbasem într-adevăr, dar schimbarea era la mediul în care trăiam şi la anturajul care acum mă definea, dar dezamaginea finală era aceea că de fapt EU RĂMĂSESEM ACEEAŞI: o iluzie a unei femei a cărei adolescenţă a lipsit. Fără ştirea mea, trecusem peste un pasaj important din viaţa mea mult prea repede, iar acest fapt mă adusese din start la un prag mult mai matur, la cel de FEMEIE, căruia nu îi puteam face faţă. Nu mai eram o copilă, şi oricât mi-aş fi dorit asta în prezent, nu aveam ce să mai schimb. Eram aici, acum, incapabilă, de a-i dărui fericirea omului care mă salvase din întuneric… îngerul meu… Edward… fusese un vis… fusese visul meu… fusese totul… Atunci de ce naiba, nu reuşeam să fiu mai bună pentru el? am terminat şirul gândurilor mele, înlăturându-mi furioasă lacrimile de pe obraji, singurătatea din camera mea, ţiuindu-mi la propriu în urechi.

Soneria telefonului mă trezi din reverie, aşa că ridicându-mă molatecă din pat, m-am îndreptat spre birou. Led-ul roşu al telefonului meu mic, se aprindea fără încetare, iar aşa cum mă aşteptam, numele de Edward apărea din nou pe ecran. În continuare cu lacrimi pe obraji, nu am putut să fac altceva decât să îmi duc micul apărat la piept, aşteptând ca torsul lui uşor să ia sfârşit. Într-un final acesta încetă, dar în mod surprinzător poate, acest lucru nu reuşi să mă facă să mă simt mai puţin vinovată.

Hotărând să-mi petrec după-amiaza într-un mod mai folositor, am părăsit camera ce reuşea poate doar să mă deprime şi mai mult, cu intenţia de a ajunge în bucătărie şi de a-mi căuta de treabă. De obicei, în trecut, pentru a-mi alunga stările de apatie, începeam să gătesc, dar chiar şi acum această idee mi se părea inutilă. Orice aş face, nu reuşeam să mă mint atât de mult, încât să uit, motivele pentru care eram supărată cu adevărat. Ce aş putea face să uit, ceea ce nu putea fi uitat? Un ciocănit în uşa de la intrare mă făcu atentă, iar simpla bănuială că ar putea fi EL mă ţintui pe loc. Dumnezeule, puteam să îl înfrunt??? Acum??? Ce i-aş putea spune? Zgomotul musafirului se auzi şi mai puternic, moment în care, încet, am trecut prin sufragerie. Cu frică în ochi, mă rugam să nu fie EL, dar chiar şi aşa, ştiam că nu mai puteam să fug pentru mult timp. Încet, am deschis uşa, numai pentru a vedea un Edward răvăşit, cu ochii verzi încărcaţi din nou de suferinţă, ud de la ploaia violentă ce începuse cu aproape o oră în urmă, răsuflând greu. Se uită din nou la mine, cu acei ochi atât de frumoşi dar suferinzi acum, făcându-mă să mă simt şi mai vinovată.

-Bella? începu el discuţia, şoptindu-mi numele cu o tonalitate dureroasă, dar eu nu îl mai puteam privi în ochi. Era prea mult.

În următoarea secundă, aproape din instinct, întinse mâna înspre obrazul meu, dar îngrozită de ce efect ar putea genera în mine, simpla lui atingere ce îmi lipsise prea mult în ultimele zile, m-am dat un pas înapoi.

-Nu, Edward… am reuşit să desluşesc încurcată, două cuvinte, refuzând în continuare să îl privesc.

-Iubito… te rog… încercă din nou să se apropie de mine cu grijă, iar în următoarea secundă, mi-am ridicat pentru prima dată ochii asupra lui.

-Nu… Edward… nu… am plâns prea mult… am terminat, înghiţindu-mi nodul dureros din gât, şi prinzându-mi temătoare buza de jos, pentru a o opri din tremurat, dar nici nu am terminat bine, că Edward închizând uşa, intră în casă şi se năpusti asupra mea, distrugând toate zidurile înalte pe care le creasem de una singură în jurul meu.

De ce? Pentru că în momentul în care mă strânse aproape disperat în braţe, lipindu-mă de pieptul lui, simţeam că aparţin din nou lui, fără drept de apel, fără dreptul de a putea refuza ceva.

-Nu iubito, nu trebuie să plângi, nu ai de ce… o să trecem peste toate împreună, ai să vezi… se auzi vocea lui, liniştitoare la urechea mea, după care îmi cuprinse blând faţa între mâini, forţându-mă să îl înfrunt.

-Nu pot fi cu tine, Edward… nu aşa… nu înţelegi? am şoptit cu durere în glas, lacrimile învingându-mă în cele din urmă, dar capul lui se zgudui exprimând un refuz clar.

-Nu Bella, nu fă asta… eu te iubesc… te iubesc… te rog… nu aş suporta să te pierd… nu şi pe tine… răspunse disperat, sărutându-mi obrajii uzi.

-Edward… eu…

-Bella, mă iubeşti? întrebă din nou, uitându-se speriat în ochii mei, ca şi cum s-ar fi îndoit de răspunsul meu. Cum era posibil, când toată viaţa mea, se născuse din dorinţa lui de a mă salva pe mine…

-Da… Edward… te iubesc… prea mult… am terminat plângând, iar în acel moment, soarele meu îşi zdrobi buzele de ale mele, iubindu-mă încă o dată…

-Atunci lasă-mă să te iubesc şi eu… Bella… te implor… termină el… după care mă sărută din nou şi mai puternic, transmiţând, pentru prima dată, valuri pure de dorinţă în mine. Lasă-mă să te fac SĂ ÎL UIŢI… pentru mine… pentru noi iubito… continuă el, nesfârşind dulcea tortură a trupului meu sălbatic.

Aproape fără voia mea, tremurând mi-am pus mâinile în părul lui, trăgându-l disperată înspre mine, lăsându-l să adâncească sărutul. L-am lăsat să mă domine, şi l-am dominat la rândul meu, gustându-i buzele reci şi uşor sărate, de la ploaia de afară. Îmi lipi blând trupul de al lui, lăsându-mă să mă reobişnuiesc cu el… Tremurând în continuare, mi-am coborât mâinile, pe pieptul lui, îndepărtându-i uşor geacă de pe umeri. Plângeam în continuare, dar nu mă puteam abţine, aveam nevoie de asta… AVEAM O NEVOIE DISPERATĂ SĂ ÎMI UIT CĂLĂUL DIN TRECUT… AVEAM NEVOIE DE EL…

Edward îşi continuă elanul, în mod expert asupra trupului meu, coborând cu limba asupra gâtului meu, sărutându-l încet şi tandru, făcându-mă să tremur dar de plăcere, moment în care am profitat pentru a-i descheia primii nasturi de la cămaşă.

-Bella… mă vrei? întrebă Edward, răsuflând greu, uitându-se din nou în ochii mei.

Nu aveam puterea să îi răspund, dar am dat numai din cap, sperând că mă va iubi pentru prima dată, ignorându-mi lacrimile. Îl iubeam prea mult… În următoarea secundă, mă luă în braţe, şi urcând scările cu mine, mă duse în camera mea. Începu să mă sărute din nou, aproape disperat, după care mă puse pe pat uşor. Dezmierdându-mi gâtul, îşi plimbă mâinile uşor pe trupul meu, după care încet, îmi apucă tricoul, ridicându-l, cerându-mi tacit aprobarea. L-am lăsat să facă asta, după care, l-am tras din nou asupra mea, cerându-i din nou să mă iubească.

I-am cerut aproape disperat să mă iubească, să mă facă să uit, şi în scurt timp, l-am primit în mine cu durere. Unirea noastră a fost plină de emoţii, de iubire, dar şi de o nelipsită durere, pentru că cicatricile sufletelor noastre trebuiau să se vindece într-un fel sau altul. A făcut dragoste cu mine, încet, blând, reuşind într-un final să îmi alunge gândurile întunecate, dar mai ales să lupte cu mine, propriul meu duşman, şi să mă învingă într-un final.

-Te iubesc Edward… am şoptit încet cu vocea tremurată, cu inima încă bătându-mi nebuneşte, după care i-am tras din nou capul înspre al meu, rugându-l tacit să mă sărute.

Mă vindecasem? Nu ştiu, nici măcar, nu aveam idee, dar acum, după ce totul se terminase, uitându-mă în sus, în ochii lui Edward, nu am văzut altceva decât iubire. Mă dăruisem lui, iar simplul fapt că reuşisem să-i dăruiesc la rândul meu, un strop de fericire, era de ajuns pentru mine, era totul, pentru că, pentru prima dată, puteam visa şi la un viitor al nostru.

………………………………………………………………………………………………………..

Sper ca v-a placut capitolul… Este ora 1 din noapte si eu postez 🙂 traznita… stiu… dar am avut un picut de inspiratie si nu m-am lasat pana ce nu am dat o forma finala acestui capitol…

A trecut o saptamana de la ultima postare,,, imi aduc aminte de vremurile bune… cand postam numai asa… dar atunci aveam timp liber…

Noroc de sarbatorile astea…  Un An Nou Fericit la fiecare…

Kisses… Beatrice22

PS: Mersi mult Klauss pt poza 🙂

18 gânduri despre „Capitolul 25-Propriul „eu”

  1. Chiar nu mi-a venit sa cred cand am primit mail ca ai pus capitolul 25 din „Invata-ma sa iubesc”.
    Bun, revenind la acest capitol, a fost minunat si ca de obicei mi-ai transmis atat de multe emotii incat mi-au dat lacrimile cand am crezut ca intre cei doi se termina totul.
    Poza cu pisicul e super frumoasa, imi place mult.
    Sper ca anul acesta sa iti aduca tot ceea ce iti doresti, multa fericire, sanatate si noroc! Si de ce nu, multa inspiratie pentru ficurile tale. xoxo

  2. iei
    gata si cap asta
    in sfrasit a trecut peste…cred
    dar ori cum s-au daruit unu altuia si asta e foarte bine
    imi pare rau de bella ca a sufeir mult in trecut si umpic si in prezent dar trebuie sa se faca bine
    cu ajutorul lui edward va fi
    La multi ani!!!!Sa ai un an nou fericit cu de toate

    cand nextu?

  3. WOW!Ce altceva as putea spune decat, minunat!!
    Imi pare bine ca totul s-a rezolvat….deja credeam ca relatia celor doi va lua sfarsit….
    P.S.:Imi place piesa asta!
    Si…LA MULTI ANI!!!Iti doresc multa sanatate si fericire!Sper ca in acest an toate dorintele si scopurile tale sa se realizeze. )))
    Kisses!

  4. la multi ani!cap minunat .iti las aceleasi comentarii mereu pt ca nu am cuvinte cate emotii poti reda :X bella chiar merita sa fie fericita altaturi de edward:X

  5. Qbsolut….minunat.Nu prea am cuvinte.Bella e coplesita de tristele intamplari din trecut si asta ma intristase si pe mn crezand ca va ramane in continuu agatata de ele.Dar se pare ca din fericire m-am inselat si nici nu m-a facut mai fericit decat ultimele fraze ale acestui capitol.Felicitari Beatrice si multa bafta in continuare.
    PS”CAP 4 de la Falling for you cam pe cand?;);))

  6. Foarte fain ,pur si simplu patrunzator si bineinteles ca am trait o multime de sentimente citind acest cap.Deci astept cu nerabdare urm capitol si bineinteles si cap 4 din falling for you.Cu drag Oana:)

  7. Hey…Bella,mai se putea ea sa nu disece situatia?La un

    moment dat chiar mi-a fost frica ca nu cumva sa puna stop

    relatiei cu Ed…atat de previzibila…As fi intrat in pov si as fi

    scuturat-o nitel ca sa se trezeasca…a trecut prin atatea iar

    Edward a fost alaturi de ea asa cum si ea a fost alaturi de el…

    Anyway, situatia e acum „roz”…mi-e frica de urmatorul

    capitol…nu vreau sa fie ultimul…sincer.

    „A făcut dragoste cu mine, încet, blând, reuşind într-un

    final să îmi alunge gândurile întunecate, dar mai ales să

    lupte cu mine, propriul meu duşman, şi să mă învingă

    într-un final.” Hapyy.

    A trecut peste obstacolul cel mare,imi era frica de noaptea

    asta,putine femei trec peste ceea ce au trait.Uneori nu

    suporta sa fie atinse,se retrag in carapacea lor,in micuta

    lor lume unde nimeni si nimic nu pot sa le faca rau.Dar

    viata continua,si trebuie sa mergi mai departe.Uitarea si

    acceptarea a ceea ce li s-a intamplat vine treptat…

    Bella si Edward si-a vindecat unul altuia raniile din suflet.

    Iar acum am ajuns la final…A venit moment in care va

    trebui sa ii lasam sa mearga mai departe,cu povestea lor

    de iubire.

    Bea,o imbratisare mare ai de la mine…(a teddy bear hug)…

    Mi-ai inseninat ziua asta mohorata…

  8. waw nu stiu dc dar cand am citit ultimele paragrafe mi sa pus un nod in stomac 😀 traiesc aceste sentimente la intensitate maxima felicitarile mele :*:*

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s