Capitolul 22-30 de minute

BPOV

Acum 21de ani m-am născut, în partea de sud-vest a Washington-ului, acum 6ani, părinţii mei Charlie şi Rennee, au divorţat, separându-se astfel unul de altul, şi forţându-mă implicit să mă împart între două case, acum 4ani am trăit cel mai mare coşmar al vieţii mele, care mi-a marcat în mod ireversibil adolescenţa, acum 2ani m-am mutat, în acest mic orăşel uitat de lume, Forks, acum 4luni l-am cunoscut pentru prima dată pe Edward Cullen, şi, spre încăpăţânarea mea, am făcut tot posibilul să îl determin să mă urască, sau măcar să îl îndepărtez de mine prin orice mijloace posibile, iar acum 30minute am vorbit ultima dată cu Edward, omul de care m-am îndrăgostit aproape obsesiv, bărbatul care m-a învăţat să iubesc şi fără de care nu aş mai putea trăi.

Timpul, veşnicul timp, numai timpul este de vină. Noi oamenii, susţinem sus şi tare că suntem independenţi, şi că doar în faţa lui Dumnezeu am fi datori să dăm o explicaţie. Dar oare chiar aşa stau lucrurile? Greu de crezut… sau mai bine zis, după câte am trăit, nu pot spune altceva decât că întreaga mea viaţă m-am simţit presionată de timp. Acelaşi titan care ne încătuşează mai mult sau mai puţin pe fiecare, numai că unii dintre noi îşi dau seama mai devreme sau alţii din contră, mult prea târziu. Acelaşi titan, care nu iartă, care nu ţine cont de nimeni, şi care trece mereu, impasibil, neîndurător, şi totuşi rămâne acelaşi dintotdeauna. O enigmă nelipsită din întreaga rutină a vieţii noastre, dar pe care credem că o stăpânim sau, mai mult decât atât, avem iluzia că poate fi într-un fel sau altul controlată. Cât de greşit…

Este ciudat astfel, cum oamenii se cred independenţi, deşi întreaga lor viaţă este monopolizată, de timp, măsurată în secunde, minute, ore zile, ani, decenii, secole, milenii şi aşa mai departe. Este doar o iluzie, o iluzie creată cu măiestrie, de acelaşi titan al vieţii noastre. Este şi normal. Cum se poate altfel, dacă atunci când trăieşti clipe frumoase, atunci ai impresia că timpul trece mult prea repede, fără a-ţi acorda măcar ocazia de a te bucura într-o anumită măsură, şi atunci când ai impresia că viaţa ta este un iad, timpul, aşa zisul nostru prieten, ne trădează din nou, dându-ne impresia că trece mult prea greu, făcându-ne să trăim la intensitate maximă, fiecare secundă de suferinţă? În astfel de clipe, disperate poate, dăm vina pe Dumnezeu, pentru nefericirile noastre, dar oare timpul ce face?

Stă undeva în întuneric, unde râde diabolic, pentru că s-a jucat cu minţile oamenilor, atâţia amar de ani, sau stă undeva în lumină, unde plânge pentru soarta atâtor nefericiţi, pe care a fost nevoit să îi trădeze mai devreme sau mai târziu? Atât de multe întrebări şi atât de puţine răspunsuri. În concluzie, timpul ar putea fi un diavol, sau ar putea fi un înger? Mai bine zis, cum ai putea să încadrezi acest titan într-o anume categorie, dacă noi oamenii, nici măcar în prezentul zilei de astăzi, nu suntem în stare să facem clar diferenţa dintre bine şi rău? Şi astfel ajungem iar de unde am plecat… Cu alte cuvinte, oamenii sunt nişte victime, sau mai bine zis nişte prizonieri, încătuşaţi de propriile iluzii, cum că ei ar deţine lucrurile sub control. Lucru total fals, pe alocuri, dar este oarecum un joc, potrivit pentru sănătatea noastră mintală, ce are un rol foarte bine definit: acela de a ne menţine pe linia de plutire, de a ne minţi oarecum cu bună ştiinţă, toate astea numai pentru a trece mai departe, mai uşor peste necazurile şi încercările vieţii. Aşa să fie oare?

Asta fusese situaţia mea până acum, sau cel puţin aşa tind să cred. Acest crud joc al timpului, cum că eu şi Edward am deţine lucrurile sub control, în ciuda faptului că, frumoasele clipe trăite de noi, trecuseră mult prea repede, nu făcuse altceva, decât să ne alimenteze în continuare iluzia că totul este bine şi că nimic rău nu ni se poate întâmpla, dacă suntem atenţi. Mai bine zis, ne menţinusem pe linia de plutire, chiar dacă în străfundul minţii noastre, am ştiut dintotdeauna că păşim pe un teren minat, sau mai bine zis, că ne aruncăm, ţinându-ne de mână, într-o prăpastie, căreia nu îi vedeam abisul… Clişeistic poate, dar dureros de adevărat. Iar acum când mă uitam la Jake îmi dădeam seama cât de greşit am evaluat lucrurile. Ne chinuisem să păstrăm relaţia noastră ascunsă pentru cei de la şcoală, fără să luăm în calcul, faptul că Jake, mai devreme sau mai târziu, va fi liber. Mă uitam la el, şi vedeam parcă pentru prima dată ura atât de bine clădită în ochii lui ciudat de negri. Mi se părea ireal, iar conştiinţa mă omora la propriu. Din cauza faptului că l-am lăsat pe Edward să se apropie de mine cu adevărat şi să devină astfel o parte nelipsită din viaţa mea, el acum avea de suferit, expus fiind la toate complicaţiile ce îmi ameninţaseră existenţa până acum. Fără menajamente, Jake mă apucă prea tare de mâinile cu care îl băteam în piept, fără succes, şi mă lipi de el, imobilizându-mă, cu ochii rătăciţi vânându-i pe ai mei. Nu îl văzusem niciodată atât de pornit, iar acest lucru mă speria peste măsură.

-Bella, tu chiar credeai că lucrurile o să rămână aşa? deschise el discuţia, respiraţia lui rece, coborând pe fruntea mea.

Mintea mea avea parcă propriul ei mod de funcţionare, şi deşi aveam dureroasa senzaţie că panica mi-a invadat încet dar sigur fiecare celulă a corpului, asta nu m-a împiedicat nici pe departe să încerc să îl înfrunt pe Jacob. Nu aveam altă alternativă. Ultimii ani ai mei, trăiţi parcă într-o puternică şi întunecată umbră, nu îmi făceau dreptate, iar acum, îmi dădeam seama că trebuie mai mult decât oricând, să fiu din nou puternică. Dacă nu de dragul meu, măcar de dragul lui Edward, iar cu gândul la el, aveam impresia că pot fi invincibilă şi că pot schimba totul, chiar înainte de a se fi petrecut.

-De ce? am continuat cu vocea slabă, încercând să-mi stăpânesc plânsul şi să par vitează, încercând să găsesc în ochii lui, răspunsul la toate.

-Pentru că tu trebuia să fii a mea, Bella, numai a mea… numai că idiotul de Cullen, s-a băgat în peisaj… nu înţelegi, de ce nu vrei să înţelegi?

-Trebuia să te răzbuni pe mine, nu pe el, am terminat cu vocea încărcată de venin, dar ceea ce am spus nu a făcut altceva decât să îl enerveze peste măsură pe Jake, determinându-l să mă strângă şi mai tare de încheieturile mâinilor, până la durere. Eşti bolnav, oricum vei fi prins, am continuat, dând din nou drumul lacrimilor, de la forţa cu care îmi strângea braţele lipindu-mă de el.

-Ti-ai da şi viaţa pentru un Cullen??? rosti cu dezgust, nevenindu-i să creadă ceea ce pentru mine, reprezenta ceva absolut normal. De ce Bella, de ce? spuse ridicându-mi bărbia spre el, căutând ceva în ochii mei.

Nu îl înţelegeam deloc sau mai bine zis, nu vroiam să mai intru în jocul lui de hrănire a propriului ego masculin, dar înainte de ai putea răspunde îşi lipi buzele de ale mele, captivându-mă într-un sărut aproape violent. Deşi am început să mă zbat cu putere, totul era în van, ca şi acum 4ani, iar mintea mea era de mult pierdută. Detaşată de toate, asteptam să termine, cu un dezgust, ce făcea să îmi tremure întregul corp. Faptul că nu i-am răspuns deloc la sărut, îl enervă şi mai mult, oprindu-se într-un final. Se uită la mine indignat, şi atunci am decis să îi spun tot adevărul, o dată pentru totdeauna.

-PENTRU CĂ ÎL IUBESC, Jake, dar tu nu ai de unde să înţelegi, am continuat, tremurând în continuare necontrolat, uitându-mă în schimb vitează în ochii lui reci.

-Prea târziu Bella, el este deja mort, trebuia scos din peisaj într-un fel sau altul… termină el cu o satisfacţie diabolică, făcându-mă să îmi pierd controlul total. Se juca cu mine???

-NUUU!!! am ţipat cu putere, încercând să mă răzbun pe el, cu forţa mea fizică, dar chiar în acel moment, Emmett însoţit de Jasper au intrat în casă, şi s-au năpustit asupra lui Jake, doborându-l la pământ.

-Jacob Black, eşti arestat pentru tentativă de omor. Ai dreptul să nu spui nimic. Tot ce declari acum va putea fi folosit împotriva ta… continuă Emmett întregul lui discurs imobilizându-l pe Jake, cu o extrem de mare uşurinţă, moment în care Jasper, veni la mine, strângându-mă protector la pieptul lui, încercând să mă liniştească, în ciuda hohotelor mele isterice.

Simplul gând că Edward ar putea fi mort, era peste puterea mea de înţelegere, şi sfârşită, m-am covrigit şi mai mult în braţele lui Jasper, căutând o atât de dorită alinare, pe care ştiam foarte bine că numai Edward mi-o poate da. Uitându-mă în jos la Jake, am început să blestem în minte, fiecare clipă petrecută alături de el, dar mai ales simplul fapt că, în ultimul an de zile petrecut în Forks, am ales compania lui şi a anturajului ce îl avea, în loc să îmi văd liniştită de viaţa mea şi aşa tristă la momentul respectiv. Greşeală peste greşeală… iar cel mai dureros era faptul că şi cei din jurul meu, fuseseră afectaţi de propriile mele decizii, luate în necunoştinţă de cauză.

-Şşş… gata Bella, s-a terminat…

-Ed… Edward… am şoptit panicată, pierzându-mă în liniştea pe care mi-o inducea atât de bine Jasper.

-O să fie bine şi el, o să fie bine… termină el, după care mă strânse şi mai tare în braţe, şoptindu-mi că Charlie va veni şi el în curând.

Ştiam că mi se ascunde ceva, dar cu toate astea nu eram în stare să mă lupt acum cu Jasper pentru a afla mai multe. În câteva secunde, Emmett îşi termină treaba şi încătuşându-l pe Jake, îl închise în maşina de poliţie. Câteva momente mai târziu reveni la mine, realizând parcă pentru prima dată că eram acolo. Dar eu nu aveam nevoie acum de nimeni altcineva decât de Edward…

EPOV

Mă uitam la mâinile mele însângerate, încercând să-mi stăpânesc panica ce mă asalta… Dar cu toate astea mă simţeam amorţit, şi începuse să-mi fie frig, atât de frig… Oare asta simţise şi Anthony acum câţiva ani, înainte de a muri? Poate că nu voi afla niciodată… Simplul gând la suferinţa prin care a trecut fratele meu, m-au făcut să încerc să-mi reţin valurile de durere ce mocneau încet… ultimele lui clipe, expresia chinuită de pe întreaga lui faţă, cu câteva secunde înainte de explozia ce avea să-i curme viaţa, şi care îmi stăruise în minte, aproape în fiecare noapte din ultimii doi ani, mă făceau să am mai multă consideraţie faţă de propria mea stare, să încerc să fiu mai viteaz, chiar dacă întreaga stare groaznică a corpului meu rănit, mă îndemna să urlu acum de durere. Eram conştient că zăceam pe pământul rece, dar nu aveam puterea să mă ridic… în starea în care eram… nu îmi puteam da seama unde m-am lovit, dar din moment ce nu mă puteam mişca probabil că lucrurile nu stăteau prea bine…

Un lucru era clar… totul se petrecuse cu o viteză ameţitoare…

Am plecat de la liceu, extrem de grăbit, accelerând în trombă, deşi aveam un vag presentiment că ceva nu era bine. Era o stare clară de agitaţie, la gândul că Bella ar putea fi în pericol, la gândul că Jake ar putea profita de lipsa mea pentru ai face rău, la gândul că eu nu voi ajunge la ea la timp. Am fost se pare inspirat, când, pe drum, i-am sunat imediat pe Emmett şi Jasper, rugându-i să ajungă la Bella cât mai repede. De ce? Pentru că numai peste câţiva km, la o viteză considerabilă, şi la nişte curbe periculoase, mi-am dat seama ce se întâmpla cu adevărat sau mai bine zis, ce se întâmpla cu maşina mea: RĂMĂSESEM FĂRĂ FRÂNE… şi nu puteam înţelege logica. În panica creată, am dat în stânga disperat, încercând să-mi stăpânesc cât de cât din viteza pe care o aveam şi tot atunci mi-am dat drumul la centură, cu gândul de a sări într-un fel sau altul din vehicolul ce nu mai putea fi stăpânit. Mare greşeală, pentru că imediat ce am pierdut controlul volanului, aproape dansând pe şosea, maşina mea s-a lovit de un copac, trimiţând-o cu putere, în direcţia opusă. Forţa mare a impactului m-a propulsat prin parbriz, izbindu-mă într-un final de pământ, totul cu o viteză ameţitoare. Şi atunci timpul se oprise parcă în loc.

Pământul rece, ostil, îmbrăţişă cu ardoare trupul meu în continuare cald, iar vegetaţia verde din jur era pătată de sânge… sângele meu. Încercam să mă ridic, dar nu puteam, pentru că acest impuls, îl aveam practic numai în mintea mea, dar corpul îmi era acum un străin, doar o greutate, ce nu îşi găsea locul în acest spaţiu. Era extrem de ciudată senzaţia, deşi simţeam că nu mai am mult până ce mă voi cufunda în inconştienţă. Şi atunci mi se făcu frică, mi se făcu cu adevărat frică, poate pentru prima dată de când începuse întregul accident. De ce? Îmi era frică de faptul că dacă voi adormi,  nu mă voi mai trezi a doua oară, şi atunci alt gând îmi veni în minte. Motivul pentru care îmi era atât de frică: Bella. Nu îmi pasă ce mi se întâmplă mie, nu acum, când începeam să mă gândesc, dacă nu cumva a fost mâna destinului, ca cei doi fii ai familiei Cullen să moară de timpuriu, ci mă gândeam la Bella. Dacă eu aş muri, ea ar rămâne singură, iar simplul gând îmi făcu trupul inert, să tremure incontrolabil, în încercarea disperată de a-l stăpâni cât de cât. Şi atunci în capul meu: am găsit rezolvarea la toate; Jake era vinovatul. Ar fi trebuit să îmi dau seama de mai devreme. Era atât de evident.

Mai demult Bella, îmi spusese, cum una dintre pasiunile lui Jake de mic copil, era mecanica, fiind în stare să repare, dar mai ales să distrugă, tot ceea ce avea la bază un motor şi funcţiona pe benzină/motorină. Totul era atât de logic, încât durea, iar simplul gând ca el a profitat cu siguranţă de accidentul meu, pentru a putea ajunge la ea, mă înnebunea la propriu. Iar timpul pentru mine stătea şi acum în loc, şi totul se petrecuse în aproximativ 30de minute. Doar atât. Cât de multe se pot schimba în jumătate de oră, am gândit, în timp ce am început să simt puţin câte puţin, durerea ce mocnea în corpul meu, dar mai ales, frigul pământului, care luptase cu temperatura corpului meu, doborând-o vizibil. Încet, încet, zgomotele din exterior, au început să se estompeze tot mai mult, iar o nedorită linişte, mă cuprinse, dându-mi de ştire că nu mai am mult timp din starea de conştienţă, iar cu toate astea nu mă puteam gândi decât la EA.

-Edward… Edward!!! am auzit o voce din exteriorul propriului întuneric greu, ce părea a fi acum extrem de îndepărtată, dar nu reuşeam să trec peste perdeaua de ceaţă aşezată peste ochii mei, pentru a vedea cine este.

O căldură a unui alt corp, m-a cuprins deodată, deşi nu puteam reacţiona cu nimic. Nu puteam decât să îi mulţumesc oarecum, pentru faptul că mă scotea un pic din frigul atât de dureros şi puternic ce mă cuprinsese de când fusesem trântit practic de pământ. Probabil că intrasem deja în şoc hipotermic, una din extrem de puţinele noţiuni pe care le aveam din medicină, noţiune necunoscută din altă parte decât de la Anthony, dar şi de la Carlisle, cu mulţi ani în urmă.

-Edward… s-a auzit din nou, o voce plângând se pare, făcându-mă din nou atent.

Cât de uşor ar fi fost, aparent desigur, să deschid ochii, să îmi mişc corpul, pentru a putea răspunde într-un fel acelei voci, numai că nu puteam face nimic în acest sens, absolut nimic. Mă simţeam neputincios. Eram prins parcă, în ceaţa unui vis propriu, din care nu mă puteam trezi, sau de ce nu, pierdut în largul unei mări, în continuu zbucium, de unde nu puteam răzbate întunericul, pentru a ajunge la suprafaţă. Şi totuşi vocea continuă să mă strige fără oprire, dar aveam în faţă acum, numai întuneric. Frigul şi durerea au început să se disperseze aleatoriu, şi acum mă pierdeam într-o beznă groaznic de debusolantă. Mă afundam încet dar sigur în inconştienţă.

-Edward??? se auzi din nou. Era Alice cumva?

-Edward??? altă voce… Anthony cumva??? Imposibil…

-Edward…

Întunericul era dens şi mă învingea mereu. Ce rost mai avea? Poate că aşa îl voi întâlni în sfârşit pe Anthony. ÎMI ESTE ATÂT DE DOR DE EL…

-Edward…

ANTHONY… ANTHONY…

ÎMI…

ESTE….

DOR…. DE…

TINE….

… a terminat conştiinţa mea, numai de mine auzită, după care m-a părăsit şi ea, lăsându-mă pradă întunericului, de care fugisem până acum, numai de dragul Bellei. Acum mă învinsese în sfârşit…

Flashback

Acum 20ani

-Edward!!! Edward, coboară de acolo… strigă Anthony după mine, implorându-mă să mă dau jos din copacul înalt pe care îl aveam în spatele casei.

-Eddye… coboală… dacă nu o să te spun lui mami… încercă şi surioara mea mai mică Alice să mă corupă, deşi această mică minciună nu mai avea acum nici un efect asupra mea.

La 8ani de zile, eram extrem de năzdrăvan, iar când văzusem că pisica vecinilor noştri rămăsese pierdută în vârful copacului şi nu se mai putea da jos, nu am ezitat să mă caţăr atât de sus, deşi ştiam foarte bine că nu aveam voie să fac asta. Părinţii noştri, mai ales Carlisle, ne interziseseră acest lucru cu înverşunare, iar eu acum, bineînţeles, cel mai neascultător, dintre cei trei copii ai familiei Cullen, încălcam încă o dată regulile, a căror stricteţe, nu prea îşi aveau rostul la mine.

Cu încăpăţânare exagerată, am ajuns fără probleme la jumătate, uitându-mă cu milă la animăluţul speriat de mai sus. Sub nici o formă nu aveam de gând să renunţ acum. Concentrat la ceea ce făceam, nu am mai dat deloc importantă la celelalte două voci care se alăturaseră, speriate, vocilor fraţilor mei. Nu îmi dădusem seama cine a mai venit, aşa că ignorând pe toţi ceilalţi din exterior, am ajuns în vârf, cu nu foarte mare greutate. Fericit, am apucat cu o mână animăluţul, şi am început să cobor încetişor. Zis şi făcut, numai că acum, la coborâre, totul devenise infinit mai greu, aşa că fără preaviz, am călcat greşit pe un ram al copacului, şi am căzut cu totul într-un gol înfricoşător. Timpul s-a oprit parcă în loc, iar un ţipăt puternic de pe fundal, nu ajuta cu nimic, dar până să îmi dau bine seama ce se întâmplă, am simţit două braţe puternice cum m-au prins în cădere, semn că ajunsesem înapoi pe pământ în siguranţă. Totul în numai câteva secunde, deşi îmi trebuiseră peste zece minute numai ca să ajung până în vârf. Copac trădător!!!.

Deschizând ochii cu teamă, m-am uitat în sus, numai ca să îl văd pe Carlisle, uitându-se cu groază la mine, nevenindu-i parcă să creadă că reuşisem să scap încă o dată, teafăr şi nevătămat, dintr-o altă peripeţie, al cărei autor eram.

-Edward!!! Edward!!! strigară şi ceilalţi împreună cu Esme, adunându-se acum în jurul lui Carlisle, pentru a se convinge că scăpasem cu bine.

Scăpasem… încă o dată…

-Edward!!!

End Flashback

-Edward… se auzi din nou o voce, şi, ca şi în copilărie, am deschis ochii cu teamă, uitându-mă în jurul meu. Surpriză aici…

Decorul se schimbase total. Nu mai eram pierdut în amintirile atât de vii ale copilăriei, luptându-mă să salvez un animăluţ pierdut, ci eram acum pe un pat de spital, luptând pentru propria mea viaţă.

Ce rămăsese totuşi neschimbat? Carlisle era, ca şi în vis, chiar şi acum alături de mine. Imaginile accidentului îmi reveniseră în minte, făcându-mi legătura cu prezentul zilei de azi. M-am uitat în sus, în ochii speriaţi ai tatălui meu, la fel ca acum douăzeci de ani, numai că imaginea lui suferise uşoare modificări. Tenul lui era uşor mai palid, ridurile mai accentuate, iar prin părul care era odată de un blond viu, se vedeau acum şi câteva fire alte. Cu toate astea, el era tot alături de mine, şi încă o dată mă salvase, la fel ca în trecut…

-Edward, ţi-ai revenit… slavă Domnului, şopti el cu emoţie, strângându-mi mâna uşor.

Iar eu nu puteam fi mai mulţumit de faptul că reuşisem să mă trezesc. De ce?

POATE PENTRU CĂ, SINGURUL MOTIV AL EXISTENŢEI MELE, BELLA, NU VA MAI RĂMÂNE ACUM SINGURĂ… ERAM DIN NOU AICI… ÎN VIITORUL APROPIAT ALĂTURI DE EA…

………………………………………………………………………………………………………..

Hello… In sfarsit… am postat… cap 22 din Invata-ma sa iubesc… 😉 Cum vi s-a parut? Sper ca v-a placut…

In rest, SPER SA POSTEZ IN CURAND CAP 2, DIN FALLING FOR YOU?

MAI INTERESEAZA PE CINEVA??? SPER CA DA…  😦

Ideea este ca am inspiratie pt capitolele din viitor, unde Edward  se va intalni cu Bella… am de gand sa introduc un nou Edward, unul irascibil, dificil, extrem de arogant, egoist, dar pe care Bella… il va suci pe degete, ii va rani orgoliul propriu, dar poate cel mai important il va invata sa respecte mai mult femeile pt ceea ce sunt, nu pentru cum arata… Fitele lui de artist vor avea de suferit… dar in ciuda acestui lucru, Bella se va simti pt prima data iubita de acest excentric…

Cam asta as vrea sa realizez in urmatorul fic… FALLING FOR YOU… numai ca, urmatoarele capitole despre Jake, ma cam tin pe loc… la ele am probleme cu inspiratia… dar PROMIT ca nu le voi neglija total…

Ok… cam asta este… Pana atunci… sper sa va placa… acest capitol 22 si ce sa mai spun? Lucrurile incep sa revina la normal pt Bella si Edward… si o sa fie bine…

Kisses… 🙂

11 gânduri despre „Capitolul 22-30 de minute

  1. a doua cap este ft trist
    dar mi-a placut la nebunie la inceput chestia aia cu timpul
    scrii ft frumos ,spor la tastat in continuare
    si sper ca jake sa nu mai iasa niciodata din inchisoare
    kisess and hugs!

  2. Este ceva in toata povestea ta care ma atrage intr-o lume diferita….daca ei sunt fericiti am o stare de bine…daca au probleme ma simt rau…e ca si cum ar fi parte de mine. Un capitol superb, ca de fiecare data si abia astept capitolul 2 din Falling for you. xoxo

  3. Ola chica….
    Sa stii k ma asteptam sa plang,din ceea ce am vb noi doua pe mess…dar nu.Mi-a placut de la inceput pana la sfarsit,unde sunt si mai bine dispusa acum.
    Finalul a fost absolut mortal :”POATE PENTRU CĂ, SINGURUL MOTIV AL EXISTENŢEI MELE, BELLA, NU VA MAI RĂMÂNE ACUM SINGURĂ… ERAM DIN NOU AICI… ÎN VIITORUL APROPIAT ALĂTURI DE EA…”
    dak as putea l-as strange in brate pe omul asta,atat de drag a ajuns sa imi fie.Sentimentele lui pt Bella,sunt atat de pure….incat imi vine sa imi rup parul din cap.Sincer cine ar mai gandi asa ceva in ziua de azi….Offfffff
    Scena cu Carlisle(inclusiv Flashback-ul) a fost foarte emotionanta,cat de aproape a fost omul asta sa isi piarda si cel de-al doilea copil,nici nu vreau s aimi imaginez ce inseamna asta pt un parinte,sa treci prin aceleasi sentimente de 2 ori…ma bucur ca Jazz si Emm au ajuns la timp pt a o salva pe Bella,pt k inca din capitolul trecut ne-ai lasat sa intelegem ca Ed nu va ajunge la ea….Abea ast next-urile la ambele ficuri….pt k sincer imi doresc sa il cunosc pe Jake foarte mult(la Falling for you),dar nu te grabi,pt k intelege lumea…ai ales bine melodia si pozele.
    As vrea sa iti mai scriu ceva,numai k ma gandesc ca as putea sa ma repet.
    Stii k imi place cum scrii,esti letala…belive me,girl….
    app…am un fic in eng pt tine….
    Spor in toate…
    kisses&hugs…

  4. Foarte frumos :X M-a emotionat pana la lacrimi 😦
    Felicitari…ai reusit sa redai atat de bine fiecare traire: zbucium, ingrijorare, panica,durere etc.
    Uh!Am oftat usurata cand am vazut ca Edward si-a revenit:)
    Astept continuarea la ambele fic-uri :X
    Multa inspiratie!Te-am pupat!:*:*:*

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s