Capitolul 17-Anthony

EPOV

Cu Bella în braţele mele uitam de toate iar simpla căldură a trupuşorului ei firav, ce se potrivea perfect la pieptul meu, îmi împlinea sufletul pustiit. Era ca o senzaţie unică de plenitudine, pe care nu o mai cunoscusem până acum şi care simţeam că se intensifică de la oră la alta. Simplul miros de căpşuni al buclelor ei de mahon, caldura obrajilor ei care anunţa că se formează din nou o adorabilă roşeaţă, uşorul tremurat al corpului ei, ca răspuns la atingerea mea, şi nu în ultimul rând, bătăile inimii uşor mai repezite, toate astea împreună, constituiau pentru mine o perfecţiune de care devenisem peste măsură de dependent. Dar ce poţi face, când întâlneşti un înger pentru prima dată? Este imposibil să nu rămâi marcat în primul rând de puritatea lui, laolaltă cu frumuseţea câteodată nepământeană ce ameninţa să îţi subjuge sufletul pentru totdeauna. Şi totuşi dacă îngerul întâlnit, este unul din cale afară de trist, ce e de făcut atunci? Suferi cu dânsul, în încercarea de ai şterge lacrimile amare şi pline de venin, de ai readuce zâmbetul pe buze, şi de a-l face să zâmbească din nou. Iar în cazul meu, Bella era îngerul meu trist. Simplul gând m-a făcut să îmi aduc aminte de ce venisem aici de prima dată. ACCEPTASEM SĂ FIU CU BELLA, dar înainte de toate astea, ea trebuia să ştie totul despre mine, despre trecutul meu; absolut tot.

În întunericul  blând al nopţii, nu se auzea decât sunetul respiraţiilor noastre, al îndrăgostiţilor care se ascundeau cu înverşunare de lumina zilei, unde totul se năruia. Eram în siguranţă acum, pentru că în plină zi, apăreau din nou nemiloasele statuturi sociale ce ne despărţeau atât de rigid, apărea gura nesătulă a lumii, ce judeca totul fără drept de apel, apărea o altă durere şi nelinişte. Noaptea în schimb era a noastră, iar la adăpostul ei, găseam amândoi, atât de dorita linişte, pe care o aşteptasem de atâta timp. Ce putea fi mai reconfortant decât asta? Găsisem sufletul ce avea puterea şi poate şi menirea, de a-mi umple golul ce mă chinuise de atâţia ani, şi devenisem astfel umila ei victimă.

-Bella? Vrei să mergem  în altă parte? i-am şoptit uşor în ureche după care i-am sărutat încă o dată creştetul capului.

-Merg oriunde cu tine, se auzi vocea ei slabă, făcându-mă să chicotesc. Ochii ei ciocolatii îi găsiră imediat pe ai mei, năucindu-mă din nou. Mă răpeşti Romeo?

-Da, Julieta, te răpesc pentru că totul este împotriva noastră, şi de data asta vreau să schimb finalul, i-am răspuns încet, lăsând capul în jos, melancolic.

-Edward… nu fi trist…

-Nu sunt trist… i-am răspuns alarmat, după care i-am cuprins obrajii cu mâna. Sunt extrem de fericit, de norocos chiar, că eşti aici cu mine. Doar că nu vreau ca lumea să îţi facă şi mai mult rău, dacă se va afla ceva înainte de vreme.

-Nu se va întâmpla nimic… Nu mai sunt decât trei săptămâni şi şcoala se termină. Putem rezista până atunci. În plus, atâta timp cât eşti cu mine, pot rezista oricât. Tu eşti tot ce am nevoie, Edward, îmi răspunse visătoare şi încrezătoare, uitându-se în ochii mei, ca la un obiect de preţ. Simţeam că nu merit atâta consideraţie, nu aveam cum, iar simplul gând mă chinuia.

-Bella, eu nu sunt nici pe departe atât de perfect pe cât par, crede-mă.

-Nu cred asta, chiar nu cred şi nici nu vreau. Nu pot.

-Trecutul meu te contrazice puternic.

-Edward orice mi-ai spune acum, nu îmi va schimba părerea pe care o am despre tine, înţelege. Orice s-ar fi întâmplat, sunt sigură că nu ai avut nici o vină sau că, ai învăţat ceva poate din experienţa trăită. Ai încredere în mine…

-Am Bella, întotdeauna am avut… am continuat sfârşit, evitându-i privirea.

-Atunci? răsună vocea ei la fel de liniştită, la fel de pură.

-Mi-e frică doar să nu te pierd. Mă tem că nu aş putea suporta. Am fost un laş toată viaţa, recunosc asta, dar totul până la tine, am continuat şirul gândurilor mele patetice, dar ea mă opri imediat, şi cuprinzându-mi faţa cu amândouă mâinile ei, mă privi hotărât cu ochii ei de ciocolată.

-Edward, eu nu ţi-aş face asta niciodată. Înţelegi? NU MI-E FRICĂ DE NOI, pentru că asta este ceea ce mi-am dorit. Şi sunt mai mult decât pregătită să te ascult, dacă eşti şi tu pregătit să faci asta.

-Îmi este foarte greu…

-Ştiu, şi te înţeleg perfect, pentru că şi mie îmi este… îmi răspunse şoptit, înfruntându-mă în continuare, şi atunci am decis să îi spun tot. Nu mai vroiam să mai ascund nimic, îmi era imposibil. Îngândurat şi împovărat peste măsură, mi-am scos portofelul din buzunarul de la spate, şi i-am înmânat Bellei o poză pe care o ţineam mereu ascunsă de ochii lumii. Era o poză de care ştiam numai eu, şi care mă ajutase enorm în momentele mele mai grele din trecut.

Bella privi cu atenţie poza, sentimente de uimire, confuzie şi curiozitate, invadându-i în câteva secunde faţă ovală, după care îşi ridică ochii încărcaţi de mii de  întrebări nerostite, căutând la mine o explicaţie. Se uită din nou la poză, după care încet, o întoarse şi citi pe spatele ei, mica însemnare: Edward şi Anthony.

-ANTHONY A FOST FRATELE MEU GEAMĂN, am început uşor şi plin de remuşcări, încercând să-mi ţin sub control totodată, nodul dureros din gât, dar mai ales, toate amintirile din trecut, ce îmi năuceau mintea. Îmi era extrem de greu, dar ştiam că trebuia să trec mai departe. Nu mă puteam opri acum. Pentru ea, pentru noi… Ne-am născut acum 28 de ani aici în Forks, la o diferenţă de două ore, el fiind primul născut. Copilăria a fost una extrem de liniştită, sub îngrijirea şi dragostea, părinţilor noştri, Carlisle şi Esme, iar naşterea lui Alice, 3ani mai traziu, nu a făcut decât să întărească şi mai mult decât era posibil, fericirea familiei în general. Am crescut amândoi, cu un sentiment extrem de protector la adresa lui Alice, iar noi ca fraţi gemeni, am fost întotdeauna extrem de apropiaţi. Era ca şi cum ne puteam citi propriile gânduri. Mai mult decât atât, când eu eram bolnav, el simţea asta şi tot aşa… Eram ca două părţi ale unui întreg, întotdeauna împreună, întotdeauna aproape, ca doi magneţi.

Mi-am ridicat privirea asupra Bellei care mă asculta la rândul ei, extrem de atentă, sentimentul de nelinişte dispărând puţin câte puţin şi atunci, mi-am făcut curaj din nou să continui.

-În adolescenţă, ne-am schimbat fiecare în felul lui. Astfel, dacă la aspect, eram identici, asemănători ca două picături de apă, personalităţile noastre făceau clar diferenţa. Anthony era cel corect şi ordonat, pasionat de medicină, cu visul de a călca pe urmele lui Carlisle şi  de a ajunge la rândul lui, într-o bună zi, un medic desăvârşit, iar eu eram cel dezordonat şi neastâmpărat, cu înclinaţii artistice, neînţeles şi dificil. Era întotdeauna cel mai bun, în adâncul sufletului ştiam asta, dar l-am iubit întotdeauna, fără excepţii. Accidentul de acum câţiva ani în schimb, ne-a distrus pe toţi, am spus cu glasul încărcat de emoţie. Simplele amintiri ajunseseră să îmi formeze o durere fizică, pe care cu greu puteam să o stăpânesc. Vocea subţire a Bellei, mă trezi în schimb din amorţeală.

-Ce s-a întâmplat Edward? şopti ea uşor, făcându-mă să îmi întorc privirea asupra ei. Hotărât, i-am spus adevărul goluţ, fără menajamente, rece şi dur. Vroiam să ştie cu cine are de-a face, să îl înţeleagă pe adevăratul Edward.

-L-AM LĂSAT SĂ MOARĂ…

Flashback

Acum 4ani…

“Christina? am şoptit blondei de lângă mine, despre care puteam spune ca mai aveam  un pic şi o puteam duce direct în pat.

Ştiam deja casa lui John pe de rost. Iar asta era încă una dintre zecile de petreceri la care participam, în casa unui vechi prieten de liceu. Terminasem facultatea şi mă întorsesem în Forks într-o mică vacanţă. Fusesem primit cu braţele deschise atât de vechi prieteni, dar mai nou şi de suflarea feminină mai tânără cu câţiva ani, mai exact a fetelor care din lipsă de ocupaţie, deşi de abia trecuseră de vârsta majoratului, făceau tot posibilul pentru a ajunge la petrecerile “celor mari”. Cine eram eu să refuz aşa ceva acum, nu? Dacă fata vroia, cum se putea altfel? Doar sunt un gentleman…

Am tras-o pe blonduţa tânără care îmi stătuse în ceafă toată seara, mai aproape de mine, pentru ai oferi într-un sfârşit atenţia care o aşteptase cu atâta ardoare. Fără să mai ezite, veni lângă mine pe canapea, după care se puse deasupra mea şi mă sărută lung. Instinctiv, mi-am pus mâna pe şoldurile şi coapsele ei după care am tras-o mai aproape de mine. Ce era cu toate copilele astea, care erau brusc nerăbdătoare să intre în lumea celor mari, când încă nu erau pregătite? Am întrerupt sărutul, ochii albaştri ai fetei scrutându-mă dezaprobator.

-Nu mă vrei, Eddie? Nu îţi plac? şopti ea languros, în acelaşi timp în care eu vroiam să o îndepărtez.

Soneria telefonului mobil din buzunarul de la blugi, mă scăpă în schimb de alte explicaţii. Am dat-o la o parte lăsând-o bosumflată într-un colţ dar puţin îmi păsa, după care mi-am deschis telefonul. Anthony… La naiba… Anthony, fratele meu geamăn, mai mare decât mine. Băiatul deştept, fiul perfect, întotdeauna cuminte şi devreme acasă. Cu alte cuvinte tot ceea ce EU nu eram. El era albul eu negrul, el îngerul, eu demonul, eu dezordonat, visător, cu înclinaţii artistice, el strict, cumpătat, viitor medic, eu dificil şi de neînţeles, introvertit, el îndrăzneţ, extrovertit, dar revoltător de corect şi cuminte, eu cu Esme de partea mea, el cu Carlisle; cum am mai spus fiul perfect, în ochii lui Carlisle în primul rând, bucuros până la refuz că cineva îi continua meseria, dar şi ai lui Esme. Îl iubeam, nu se punea problema de asta însă mă iubeam mai puţin pe mine atunci când realizam că eu eram cel cu probleme, piaza rea oarecum.

-Edward… unde eşti? se auzi vocea lui identică cu a mea, frustrată, când am apăsat tasta verde a mobilului.

-Bună şi ţie frăţioare, mi-ai dus dorul, chiar atât de mult?

-Nu fi obraznic… Poţi să îmi explici şi mie de ce nu eşti acasă, pregătit pentru Alice? Trebuie să o luăm azi de la aeroport… şi mă gândesc că ai putea să rupi un pic din timpul tău preţios pentru surioara noastră, nu crezi?

La vorbele lui m-am plesnit mental… la naiba… chiar uitasem.. aveam impresia că trebuia să vină mai târziu. Vinovăţia a luat locul îngâmfării mele, făcându-mă vulnerabil… Totul până la Alice… O iubeam amândoi aproape obsesiv şi ca fraţi mai mari eram excesiv de protectori. Nimeni nu îndrăznea să se apropie în Forks de sora FRAŢILOR CULLEN. Era o regulă nescrisă şi îmi plăcea cum sună.

-Eu…. sunt la John…

-Banuiam eu… Nu mai zi nimic… Am înţeles… Vin să te iau…

-Mersi bro… am răspuns amuzat şi bucuros…

-Îmi rămâi dator… răspunse tachinator, uitând de supărare…

-Ca întotdeauna… i-am răspuns… după care am închis, fericit că aveam acum şi un motiv întemeiat pentru a scăpa de fetiţa de lângă mine.

***

-Duhneşti Edward…

-Nu am băut decât o bere…

-Sigur… de asta ai în continuare ochii sticloşi… Ce mai face John? Tot la fel de nebun a rămas?

-Chiar şi mai bine… Trebuia să vii şi tu… Băutură gratis şi “carne proaspătă”… am răspuns răutăcios, la adresa vieţii sexuale destul de cuminte a fratelui meu.

-Edward… nu vrei să te maturizezi deloc… Ai muri dacă ai încerca? întrebă Anthony cu un umor nedisimulat.

-Da… Şi sunt prea tânăr ca să mor… am încheiat eu, nedorind să mă dau bătut. Eram întotdeauna cel mai încăpăţânat.

Mergeam amândoi spre aeroport, bine-dispusi, făcând glume ca băieţii. În drumul de o oră pe care îl aveam de parcurs era în schimb, imposibil, să nu fii atras de peisajul ce depăşea graniţa oraşului Forks. Verdele predominant de acasă se schimba vizibil, în favoarea unui verde mai slab, copacii şi ei parcă se subţiau, spre deosebire de pădurile din Forks. Deşi era seară, se observa în continuare, cum temperatura de aici era uşor mai ridicată decât în ţinutul ploios din care plecasem. Şi totuşi îmi plăcea. Liniile de pe asfalt făceau şi ele propriul lor dans, din faţă în urma maşinii, în acord cu luminile becurilor de pe stradă. Drumul era unul mai dificil, datorită faptului că intram într-un orăşel nou, un pic mai slab dezvoltat. Era linişte şi pace în noapte, până să îmi dau seama ce ne aştepta. De după o curbă, ce am străbătut-o, ajungând într-o parte mai întunecoasă, ne-am trezit în faţă cu o maşină mai mare, care se apropia de noi cu viteză uimitoare. Am îngheţat, nemaiapucand decât să ţip la Anthony şi să îmi pun mâinile în faţă pentru protecţie. Maşina care se apropia, făcuse o manevră greşită în curbă de la viteza mult prea mare, pierzând astfel controlul volanului. Ultimul lucru pe care l-am auzit a fost scârţâitul clar al cauciucurilor, după care care m-am simţit tras în stânga, semn că Anthony frânase şi întorsese maşina înspre dreapta, dar nu era de ajuns. Am auzit bufnitura care m-a surzit, după care am fost împinşi cu tot cu maşină, într-o parte, şi în urma impactului extrem de puternic, maşina noastră s-a răsturnat de mai multe ori, ieşind de pe carosabil şi  rupând în drum şi gardul ce delimita şoseaua de terenul viran ce se întindea în afara lui. Bordul s-a făcut ţăndări, rupându-mi şi piciorul în proces, sunetul fracturii făcându-mă să mă zgudui dureros şi atunci mi-am pierdut cunoştinţa.


Peste doar câteva minute se pare, deşi mi se păruse că trecuseră ore intregi, m-am trezit mai mult din cauza durerii, simţindu-mi sângele curgând şi rănile pulsând, şi nu reuşeam încă să îmi dau seama bine ce s-a întâmplat. Mi-a luat câteva secunde bune să realizez că maşina noastră era răsturnată, şi stăteam  prins numai de centură, cu capul în jos. Anthony? Anthony… am şoptit, imediat după ce mă trezeam la realitate. Durerea mă săgeta din toate părţile, făcându-mă să mă concentrez destul de greu. M-am uitat lângă mine, refuzând să mă acomodez cu ceea ce se întâmplase, când am văzut că EL era rănit mult mai tare decât mine. Anthony era prins cu totul între fiare, corpul lui spânzurând aiurea în jos, corpul lui aproape de nerecunoscut. Faţa lui era brăzdată de mici tăieturi şi pătată cu sânge, părul lui de bronz şi răvăşit la fel ca al meu, fiind acum mai degrabă murdar şi pătat de sânge. Am început să mă zbat şi în câteva momente, m-am prăbuşit, cu capul de plafonul maşinii când centura mea a cedat, făcându-mă să urlu de durere. Deşi nu mă puteam mişca din cauza picioarelor strivite, am încercat să mă apropii de el, şi să-l fac să îşi revină. Mirosul puternic de benzină era pretudindeni, ameţindu-mă, şi potenţându-mi starea de rău şi greaţă. Mă făcuse să mi se înfunde urechile şi să îmi întoarcă stomacul pe dos. La naiba… curgea cu siguranţă din rezervor.

-Anthony? Anthony… te rog… am început cu voce sfârşită, printre valuri de durere, începând să îl ating uşor… Trezeşte-te… Nu mi-a răspuns imediat, dar într-un final, ochii lui au câştigat bătălia cu întunericul, făcându-i în ciudă.

– Edward? mi-a răspuns cu o voce chinuită pe care abia dacă o recunoşteam, făcându-mă să vreau să urlu în neputinţă…

-Trebuie să ieşim de aici… am spus în încercarea de a-i atinge centura, dar imobilitatea mea şi poziţia inversă în care stăteam, făcea totul infinit mai greu.

-Nu are nici un rost Edward… De cât timp curge benzina? O aud până aici…

-Nu ştiu…de câteva minute cred…  dă-o naibii… trebuie să ieşim de aici… i-am răspuns disperat, încercând să trag de încheietorile centurii ce se dovedeau acum mai puternice ca oricând… în adâncul sufletului ştiam că îmi va fi imposibil să îl eliberez fără ajutor, dar nu vroiam sub nici o formă să renunţ.

-Edward… trebuie să ieşi… Sunt rănit mult mai grav decât pare, sunt medic îmi dau seama… şi sunt înţepenit în bord înţelege… şopti el cu aceeaşi voce chinuită, ce acum îşi pierdea din intensitate, încercând să îşi facă o ordine între respiraţiile greoaie, pentru a putea vorbi coerent. Îi era din ce în ce mai greu… făcând pauze semnificative pentru a putea comunica. Cuvintele îi ieşeau stâlcite, incoerente, simpla mişcare a mandibulei, făcându-l să se încrunte în durere.

-Nu te las aici, sub nici o formă, i-am răspuns la fel de disperat, încercând să ignor rănile vizibile de pe corpul lui, hainele însângerate şi mai nou sângele care i se prelingea acum din gură, pătând albul imaculat al dinţilor într-un fel sinistru. Ochii îi păreau goi, lipsiţi de expresie şi pierduţi într-un întuneric numai de el trait. Trebuie să scăpăm Anthony… am continuat printre lacrimi… trebuie să scăpăm ca de fiecare dată împreună… ca şi în copilărie, îţi mai aduci aminte?… am continuat plângând acum… trăgând în van de tot ceea ce îl imobiliza, văzând partea de jos a corpului lui cum era prinsă între fiarele contorsionate. Mă zguduiam în neputinţă, şi nu vroiam să accept realitatea. Nu… nu el… nu aşa…

-Edward… maşina o să explodeze în câteva minute… nu mai rezistă mult… pleacă…

-Nuuu… nu te las aici…

-Edward… pleacă… a ţipat Anthony la mine, disperat şi poruncitor… Dacă ai ţinut la mine vreodată, pleacă acum… fă asta pentru mine… pentru amândoi…

-Dar…

-PLEACA!!!

Plângând în continuare, ameţit de valurile de durere şi de mirosul puternic de benzină care era aproape peste tot, m-am târâit pe braţe şi încet încet am reuşit să ies din maşină, prin geamul care era spart, zgâriindu-mă în proces. Urlam de durere, la picioarele care mi le târâiam cu greu, la rănile pe care încă nu ştiam că le aveam dar le simţeam din plin. Noaptea părea mai întunecată ca oricând, vrând parcă să mascheze durerea imensă pe care o simţeam acum pentru el, necazul nostru, sângele pe care îl simţeam curgându-mi din răni, căldura lui. M-am oprit din târâit, ce părea că durase o veşnicie şi uitându-mă înapoi, am văzut că eram la aproximativ 15metri de vehicul. Inima mi s-a oprit la vederea lui Anthony, care se sfârşea, pe bancheta din faţă în locul şoferului, uitându-se în continuare la mine, dar cu o uşoară satisfacţie acum, o mulţumire întipărită pe expresia lui caldă. Mi-a zâmbit pentru o ultimă dată, uitându-se la mine, după care a dat uşor în semn de acord din cap. Îmi vedeam propria reflexie, fratele meu geamăn murind. M-am simţit mizerabil. Îl lăsasem acolo şi el tot la mine se gândea. TREBUIA SĂ MĂ ÎNTORC…

-Anthony… am şoptit dureros printre suspine, fixându-i ochii verzi ca ai mei, care păreau în faţa morţii senini şi curajoşi, după care mi-am muşcat limba în neputinţă, încercând să înfrânez următorul val de durere care îmi străbătea corpul. Vroiam să mă întorc, să mor odată cu el dacă e nevoie. Nu am mai apucat în schimb să fac nimic, pentru că în următoarea secundă, maşina, cu fratele meu în ea,  a explodat zgomotos sub ochii mei, lansând o mulţime de limbi de flăcări în aer, nesătule de întunericul de acum sinistru al nopţii. Un adevărat iad. Iar în acel moment, viaţa mea s-a terminat iar timpul s-a oprit parcă în loc.

-ANTHONY!!! am ţipat cu toată puterea printre lacrimi, plângând isteric, după care am cedat, suflul exploziei doborându-mă la propriu.

Totul în jurul meu s-a făcut negru şi tot atunci mi-am pierdut cunoştinţa…

End flashback

***

I’m not far away
Don’t be afraid
Night falls again
Deadly night shades
Light brings the day
Shadows will fade

I will tame your demons
I’ll bury them deep inside
Like your guardian angel
I’ll make them run and scream and hide

……………………………………..

DON’T BE AFRAID…

***

-L-am lăsat să moară Bella!!! Propriul meu frate!!! Sunt un monstru… am continuat sfârşit şi grav, punându-mi mâinile peste faţă, acoperind-o în neputinţă, încercând din răsputeri să nu izbucnesc mai tare. Mă simţeam groaznic, iar frica de a o pierde pe Bella, mă chinuia cumplit, dar tot atunci, am simţit două mâini mici şi calde, ce încercau să îmi descopere faţa. Nu aveam curajul să o privesc în schimb.

-Edward… începu ea, încercând din nou, să îmi elibereze faţa… Edward, uită-te la mine, te rog… continuă, după care, îmi dădu la o parte mâinile, şi îmi cuprinse din nou obrajii în mâini, forţându-mă să o înfrunt. Ochii ei erau acum goi, dar încărcaţi de indignare. M-am cutremurat mental.

-Edward… A FOST UN ACCIDENT… NU EŞTI UN MONSTRU… Cum poţi să crezi asta???

-Pentru că este adevărat Bella… Dacă nu eram eu la blestemata aia de petrecere… Anthony era şi astăzi în viaţă…

-Nu este aşa… A fost un accident şi nu puteai face nimic cu privire la asta… Aşa a fost să fie…

-Nici măcar nu am avut curaj, să îi văd  mormântul, după ce am ieşit din spital. Am fugit ca un laş… Nici acum nu mă pot uita în ochii propriilor părinţi…

-Este de înţeles… Ţi-a fost prea greu, dar nu poţi să iei asupra ta vina accidentului, este absurd!!! Mai mult decât atât, EL  a vrut ca tu să faci asta, pentru că îsi dăduse seama probabil de faptul că nu mai este altă soluţie, a continuat Bella hotărâtă, mângâindu-mi părul în neştire, în încercarea de a mă calma…

-Nu înţelegi Bella… Este vina mea… am continuat încăpăţânat, dând glas gândurilor care mă chinuiau de atâţia ani. Dar ochii ei erau acum impasibili şi fără preaviz se apropie de mine uşor şi îmi luă cheile de la maşină din buzunarul de la geacă, după care se îndreptă spre Volvo-ul meu, în spate cu câţiva metri.

-Ce vrei să faci? am întrebat-o curios, urmând-o îndeaproape.

– Mergem undeva… şi tu ai să vii cu mine… îmi răspunse, după care se îndreptă spre scaunul şoferului, lăsându-mă confuz, dar am urmat-o, şi m-am aşezat ascultător pe locul pasagerului. Maşina porni cu acelaşi zgomot uşor, atât de cunoscut mie, după care ne-am îndreptat spre şosea. Se lăsă între noi o tăcere neapăsătoare, îmbietoare, iar următoarele minute au trecut repede şi liniştit.

-Unde mergem? am continuat şoptit, nemaiputând să îmi ascund curiozitatea ce îmi dădea târcoale.

-Ai să vezi… ajungem imediat, şi avea într-adevăr dreptate, pentru că părăsi imediat şoseaua principală, şi o luă la stânga, în favoarea unei străduţe intermediare.

Nu a trecut mult până când mintea mea a recunoscut locul, făcându-mă să mă chircesc dureros în scaun, speriat mai mult ca niciodată de realitate…

-Nuuu… am continuat şoptit… dar nu mai puteam spune nimic, pentru că

Bella îşi continuă hotărâtă drumul, oprind într-un final în faţa acelui loc de care fugisem pentru atâta timp: CIMITIRUL DIN FORKS…

-De ce faci asta? am întrebat grav, fiind amândoi în maşină în continuare.

-Fac asta pentru tine Edward. Fac asta pentru că este timpul să îţi iei rămas bun de la fratele tău aşa cum se cuvine, termină ea, după care ieşi din maşină, forţându-mă practic să o urmez.

Nu mai aveam cale de scăpare în faţa durerosului trecut.

…………………………………………………………………………………………………………

Gata si capitolul 17… Nu stiu daca va place, mai ales finalul. Pentru unii din voi, poate parea cam sinistru, dar este vorba despre faptul ca Edward nu a avut niciodata o ULTIMA DISCUTIE cu Anthony, propriul lui frate, si ea este necesara. Sper sa puteti intelege… Preview pt capitolul viitor nu am pt ca nu am scris nimic inca… 🙂 am fost o lenesa… 🙂

In rest, sper sa va placa acest capitol si ne revedem saptamana viitoare… Kisses 😉

PS: pt Dydy: Cartea se numeste „Divina Comedie”… este scrisa de Dante Alighieri

14 gânduri despre „Capitolul 17-Anthony

  1. aaa…da…in timp ce citeam capitolul tau,mam mea a ntrat in camera si m-a vazut plangand;));))…a zis ca sunt nebuna,da ce sa ii fac dac,

    daca prima oara am suras la faza cu Romeo si Julieta…apoi pot spune ca am plans cu lacrimi de crocodil;));))…

    in concluzie,un capitol bestial;))

  2. a2-a;))…in primul rand o sa caut si eu cartea;).in al 2-lea rand…ai putea…sa…imi dai si mie add?;;)…la id-ul ralu_diana1996…:D…si acum despre cap…mie mi-a placut:)…cred k va fi fff bn pt edward sa-si ia ramas bun de la fratele sau…sa treaca peste acea tragedie care l-a marcat…eu nu am frat…dar sunt sigura k e durereos sa pierzi unul…si e si mai dureros sa-l vezi murind fara ca tu sa poti face cva…poate mai vb pe mess…intre timp astept cap 18…kisses:*>:D<

  3. Vai , ce am plans … SUPERB !!! Cu fiecare cuvant imi mai scapa o lacrima , sfasietor trecut , perfect redactat :X . Fara cuvinte , jos palaria , Beatrice :*:* !
    Abia astept urmatorul capitol 🙂 .
    Sa ai multa inspiratie !

    Kisses !!!
    Dyana :*:*>:D:D<

  4. ii foarte fain ficul ,dar cap ii trist .sper ca in capitolu urm ii va spune si bella povestea ei lui edward.

    stiuam eu ca antony era fratele geaman a lui edward .ce poveste trista

  5. Este trist . Intamplarea cu accidentul il face pe Edward sa ia vina asupra lui . Imi place sa cred ca Edward este acum fericit cu adevarat . Bella atat de romantica , ma bucur ca incearca sa il ajute .
    Da cartea pe care mi-ai recomandat-o si mie … chiar am inceput sa o citesc.Nu mi se pare plictisitoare 😀 . Astept capitolul 18 . >:D< :* . Felicitari pentru tot ce faci ! :*

  6. Deci…ador melodia pe care ai ales-o:”Don’t be afraid”…desigur toate melodiile pe care le alegi sunt deosebite,dar aceasta este melodia mea preferata…
    Referitor la capitol-este minunat,Edward in sfarsit isi deschide inima si trecutul in fata Bellei,dar nu pot sa nu ma gandesc la consecintele unei apropieri de genul acesta,ma refer la faptul ca relatia lor devine mai puternica,dar va fi foarte dureros si dificil sa continue cu masca nepasarii in fata celorlalti in momentul in care se vor intoarce la liceu…Oricum zvonurile sunt raspindite,iar societatea ii va condamna,dar presupun ca ei trebuie sa infrunte aceasta situatie pentru a atinge fericirea(altfel nu ar exista o poveste frumoasa pe care sa o citim…).
    Am observat cat de apropiata era relatia lui Edward cu Anthony,contrar diferentei de personalitate-ei pastrau o legatura foarte puternica,iar impreuna o protejau pe Alice,asa cum am observat din flashback-uri(capitolul anterior si acesta),deci inteleg mult mai bine de ce Edward si Alice au fost atat de profund marcati de tragedie,dar de asemenea si izolarea ciudata a lor,in mod evident Alice a fost singura care putea intelege durerea lui Edward cu adevarat.Recunosc reusesti in mod extraordinar sa redai sentimentele,zbuciumul sufletesc pe care le-au trait personajele tale…relatia Edward-Anthony-Alice,atat de apropiati,de uniti fiind despartiti de soarta prin acel accident stupid…reusesti foarte bine sa introduci autorul in trairile personajelor tale…felicitari…
    In privinta lui Edward,personajul tau are in continuare remuscari de constiinta,dar este absurd sa continue sa se invinovateasca pentru ceva care nu a fost sub controlul lui-nimeni nu-si poate hotari destinul,observ ca a incercat sa procedeze la fel si cu Bella,incercand sa o indeparteze de el-dar in cele din urma destinul a hotarat(bine,in cazul nostru autoarea nostra),dar este o lectie de viata:nimeni nu are putere asupra iubirii si a destinului sau.Si da,sunt de acord ca este absolut necesar o ultima discutie intre Edward si fratele lui,iar Bella va fi suportul lui emotional necesar pentru a depasi acest moment…Ma intreb cum va decurge ‘conversatia’…Este necesar sa spun ca sunt foarte nerabdatoare sa postezi next-ul?Pentru ca o voi spune/scrie:abia astept next-ul si felicitari pentru acest capitol a fost foarte emotionant…
    Ps.:Finalul nu a fost sinistru absolut deloc…Edward trebuie sa mearga mai departe,dar nu va face niciodata daca se invinovateste astfel in continuare,iar singurul loc unde poate avea aceasta ultima ‘discutie’ ESTE cimitirul,totusi sunt de acord ca va impresiona multe cititoare,dar cand pierzi o fiinta iubita,cimitirul nu mai pastreaza aceeasi semnificatie,nu mai simti teroare,doar durere,furie,disperare…sunt de parere ca aceea ‘discutie’ va impresiona multe cititoare,dar nu in sens negativ…
    Ps.2:iarta-ma daca te-am plictisit cu comentariile Kilometrice,dar imi place mult ficul tau,in plus capitolul anterior aducea in discutie una dintre cartile mele preferate la una din materiile mele preferate:literaratura universala…dar sper ca nu te-am infuriat…Kisses&Hugs,Roxana.

  7. Ola chica….
    inca de cand am vazut titlul capitolului mi-am dat seama ca ma va da peste cap….
    inceputul a fost bun,ma bucur ca Edward a inceput in cele din urma sa se simta implinit,ca a gasit speranta in intunericul in care se afla de prea mult timp.Contrar asteptarilor lui Edward Bella nu a fugit nicaieri…..oare cum vreodata ai putea fugi de cel pe care il iubesti?Cunosc o pereche de gemeni,si e exact ca in ficul tau in afara de aspectul exterior sunt total diferite….dar chiar si asa sunt cele mai bune prietene….
    Si totusi erau foarte apropiati….se vede asta clar….Sincer nu vreau sa imi imaginez prin chinul prin care a trecut toata familia….dar mai ales Edward,pt ca a trebuit sa isi lase propiul frate in masina,dar trebuie sa se gandeasca cat de mult il iubea Anthony din moment ce i-a cerut sa plece si sa il lase…nu a fost egoist,el mai bine ca oricine altcineva stia ca nu are timpul necesar sa incerce sa iasa,si dak ar fi incercat asta ar fi insemnat probabil ca si Edward sa moara….
    Ceea ce obs e ca Edward s-a schimbat de cel care era atunci….a devenit tipul responsabil,profesor….nu mai e aiuritul,rebelul,artistul de atunci….pierderea fratelui sau l-a marcat si a lasat urme adanci in el….
    Sper ca acum,Bella sa isi infrunte propii demonii si sa ii marturiseasca si ea lui Edward prin cea trecut….
    Sunt sigura ca impreuna se var vindeca de aceste cicatrici….Asa cum a spus si Roxana….vine din nou scoala,si iar trebuie sa se transforme,mi-e frica pt ca sunt sigura ca Tanya va surprinde vreun gest dintre ei si va divulga tot,sau il va santaja pe Edward,iar el ar ar fi in stare de orice ca s-o protejeze inclusiv sa o paraseasca….
    Anyway….Bea,superb…..desi venind de la tine,nici nu ar fi putut sa fie atfel….abea ast nextul…..
    kisses&hugs

  8. Nu stiu de ce dar aveam o presimtire ca acest capitol va fi trist.Pur si simplu nu am putut stapanii lacrimile.Amintirile mortii lui Tony sunt asa dureroase,era normal sa-l marcheze profund pe Edward.La fel ca Bella,eu nu-l acuz pe Edward,i-a respectat intr-un fel ultima dorinta a lui Antony.
    Vizita la cimitiri poate fi un fel de eliberare pentru Edward,el nu si-a luat „la revedere” de la Tony,asta i-a ingreunat iertarea de sine.
    De abia astept continuarea:X
    Spor la scris:*

  9. Nu am mai dat nici un comm pana acum,si chiar imi pare rau.Dar treceam de la un capitol la altul fara sa-mi dau seama.Dar acum nu pot pur si simplu,capitolul este minunat.Ma bucur ca este 4 dimineata si parintii dorm, pentru ca daca ma vedeau, ziceau ca sunt nebuna.Deci am plans si inca pang,si nu numai la capitolul asta.Dar la acesta am plans cel mai mult,pur si simplu nu ma pot oprii.:((
    Saracul Edward..
    gata ma duc la next
    Kisses :*:*:*:*

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s