Capitolul 25-Trei cuvinte: m-ai salvat…

BPOV

Zilele trecusera dureros de greu fara Edward, timpul se incapatana sa se piarda in monotonia zilelor obisnuite, ca niste fire de nisip in imensitatea marii naprasnice. Simplele si banalele clipe se transformau in minute, minutele in ore, orele in lungi perioade de nerabdare, nerabdare si dorinta de a fi cu el din nou. Gatul imi ardea, mainile imi tremurau, fruntea imi asuda, buzele imi murmurau soptit in anticipatie. Ramasesem singura cu Charlie in salon asteptand, pur si simplu asteptand. Linistea asezata intre noi se dovedea acum a fi extrem de deranjanta pentru urechile mele, care deja zumzaiau in continuu. Edward se trezise, soarele meu reusise sa treaca de toate obstacolele care, blestemate sa fie ele, ne-au stat in cale pana acum, impiedicand, stopand cu orice cale ca fericirea noastra sa fie una perfecta. Dar EL, omul pentru care traiam in fiecare zi cu si mai multa patima decat in precedenta, motivul pentru care nu renuntasem nici pana acum la vesnica lupta, mai mult psihica acum decat fizica (ce fusese mai rau trecuse… la starea mea de sanatate), invinsese toate barierele, luptase pentru tot, luptase pentru noi… Lacrimile pe care nu stiam ca le aveam pe obraji, imi spalara fata intr-un mod mai mult decat natural, deloc deranjant: nu ma mai ardeau cu durerea provocata ca alte dati, ci acum erau eliberatoare, mai eliberatoare ca niciodata, o oglinda perfecta a grijilor mele care acum se estompasera vizibil. Asa cum lacrimile imi paraseau incet coltul ochilor, lasandu-le in urma, asa si panica si gandurile invalmasite adunate pana acum, care isi facusera un dureros cuib stabil in mintea mea, in ultima saptamana, ma paraseau acum, din fericire. Dupa atata timp, simteam ca ele ma parasesc incet-incet, redand trupului meu un val nou de energie pozitiva si inimii mele acordul de a merge mai departe, de a spera din nou.

-Bella, s-a terminat, s-a terminat totul… de ce plangi? intreba Charlie uitandu-se adanc in ochii mei in cautarea unui raspuns, in timp ce imi masa delicat o mana intr-a lui.

-Plang de fericire… am raspuns eu, intr-un chicot infundat de plans. Nici eu nu mai stiam bine daca rad sau plang, dar adevarul era ca starea mea de acum era una care nu putea fi tradusa numai printr-un gest. Ciudat nu?

-Nu, nu este ciudat, sincer, pentru prima data dupa atatia ani, simt ca te inteleg mai bine decat crezi, raspunse Charlie uimit parca de propria lui declaratie.

-Iti multumesc tata, iti multumesc atat de mult, i-am raspuns dupa care l-am strans in brate cu dragoste. Intregul lui trup, incordat de cateva zile, se destinse vizibil in imbratisarea mea, iar eu nici ca puteam fi mai fericita. Ultimele evenimente, ne apropiasera extrem de mult si stiam ca si el si-a dat seama, ba mai mult de cat atat, vedeam in comportamentul lui cum se straduia sa ma tina cat mai aproape de el, acum cand ii dadusem in sfarsit sansa sa se apropie de mine atat de mult.

Urmat de o femeie de varsta mijlocie, Carlisle intra in salon, serios ca in majoritatea timpului, dar cu ochii incarcati de emotie. Se schimbase radical, in atat de putin timp, toti facusera asta, in ultima ora cand ma vizitasera. Emmett revenise cu glumele porcoase, Alice aduse din nou problema existentiala a shoppingului, Rosalie incepuse deja sa caute noi cosmetice in cataloage renumite, Jasper incepuse din nou sa faca planuri pentru toamna la facultate, si nu in cele din urma Esme, ne promisese ca ne va rasfata cu mese delicioase de indata ce vom veni inapoi acasa, chiar daca stiam foarte bine, ca mai aveam ceva timp pana ce voi parasi spitalul. Toata lumea incerca sa treaca mai departe, sa se reintoarca la viata obisnuita, incercand in timp, sa uite de necazurile ce lovisera de curand. In doua cuvinte: familia Cullen, o familie puternica, unita, adunati de o legatura a sangelui extrem de puternica, o familie din care ma bucuram nespus ca faceam parte, adoptata chiar neoficial.

-Cum te simti, Bella? intreba Carlisle, strabatand salonul in doar cativa pasi. Se apropie usor de mine, studiindu-mi fata, dupa care ma examina aproape din instinct.

-Bine…

-Uita-te aici… la degetul meu… Ok… semnele vitale sunt bune… a fost mai mult o alarma falsa… Cred ca vei fi bine… termina el, facandu-si datoria, ce ii calauzea viata de aproape 15ani.

-Vreau sa-l vad…

-Bella… incepu Carlisle imediat, dar nici nu l-am lasat sa termine…

-Nu ma intereseaza, sincer, nici nu vreau sa ma gandesc…

-Bella…

-Si orice imi vei spune tu sau Esme, sau Charlie…

-Anne, striga Carlisle deodata, ignorandu-ma in continuare ca si pana acum. La strigarea lui, aparu pe usa o asistenta impingand un scaun cu rotile. M-am blocat. M-am uitat in sus la tatal lui Edward, care ma privi acum cu un amuzament ascuns, si fara sa imi dau seama m-am inrosit. Nu mai eram capabila sa scot nici un cuvant. Ughhh!!! Barbatii Cullen… acum vedeam foarte bine de unde a mostenit Edward nelipsitul sarcasm…

-Uite, Bella, conditia ta este una destul de precara, dar in acelasi timp imi dau seama ca daca voi mai incerca sa te opresc de la a face ceva, tu vei face o prostie… Asa ca imi asum riscul: aduci numai necazuri, continua Carlisle, cu un ranjet pana la urechi. Prin urmare, te voi lasa sa mergi sa il vezi pe Edward, pentru a scapa de orice griji… Decat sa iti interzic, iar tu sa incerci sa escaladezi etajele, pana la el, punandu-ti viata in pericol, e mai bine asa, nu crezi? Ba mai mult decat atat, la cum il stiu eu pe Edward, daca nu vei ajunge tu la el, va ajunge el la tine, taraindu-se si in maini daca s-ar putea, numai ca sa te vada. Imi este imposibil sa va despart, si nu voi mai face asta niciodata, spre binele vostru.

Ramasesem cu gura cascata la propriu, iar Carlisle se uita in continuare amuzat la mine, dupa care imi dezmierda usor obrazul cu mana, si redeveni din nou serios.

-Ne vedem in salon Bella. Eu o voi lasa pe Anne sa te pregateasca, si te astept acolo. DAR NU MAI MULT DE JUMATATE DE ORA, amandoi aveti nevoie de odihna, termina el accentuand ultimele cuvinte, dupa care parasi salonul in acelasi pas gratios si rafinat, specific barbatilor Cullen.

EPOV

Imi revenisem de aproximativ o ora si deja toti membrii familiei mele, adunati in jurul patului meu, vorbeau despre o petrecere de bun-venit acasa. Tipic… noua…cred…

-Ne-ai speriat un pic fratioare, spuse Emmett, in gluma dar simteam emotia din spatele vorbelor lui senine. Ai noroc ca nu esti intr-o stare prea buna, ca altfel te-as fi rupt oleaca in bataie pentru asta, termina el vesel… Tipic Emmett, asta era felul lui de a spune, ca s-a speriat de moarte, si ca ma iubeste ca frate mai mult decat oricand. Am chicotit usor, incercand sa-mi stapanesc durerea din corp, care fusese latenta pentru atata timp. Urma vindecarea, partea cea mai dureroasa… La naiba…

-Ei bine, Emmett, am planuit sa mai stau oleaca printre voi. Nu de alta, dar de cine imi mai bat eu joc cu placere pe viitor? La vorbele mele, uriasul izbucni intr-un ras isteric, zguduind intregul salon.

-Crezi sau nu, pentru prima data, mi-ar face o deosebita placere sa stii… de abia astept, raspunse el cu un mare ranjet, strangand-o vesel pe Rosalie in brate.

-Uuufff… terminati-o… ati ramas la fel de nebuni, interveni Alice printre chicote pline de viata, covrigita la pieptul lui Jasper. El o primi mai mult decat binevoitor, cu barbia asezata pe capul ei. Ma uitam la ei toti si vedeam bucuria, emotia, si nu in cele din urma dragostea puternica ce ii unea. Era atat de placut, dar si mai placut gandul ca nici eu nu eram singur, ci aveam si eu ingerul meu alaturi de mine, in viata mea. Doream atat de mult sa o revad, incat durea. Parca ghicindu-mi gandurile, in urmatoarea secunda Carlisle, insotit de Esme intrara in salon, senini si veseli, ca doua zile insorite de vara. Bella insa nicaieri…

Peste cateva secunde, am auzit insa o bataie in usa; m-am uitat la tatal meu, dar fata lui nu trada nimic; ceilalti ma priveau cu amuzament… asteptarea ma omora…

-Intra, am raspuns, incercand sa imi fac vocea cat mai hotarata, numai ca peste cateva clipe sa o vad pe Bella, intrand ajutata de o asistenta… Inima mi s-a oprit parca din piept si mi-am strans buzele cu putere in incercarea de a le stapani tremurul. Am avut atata nevoie de ea, cum nu am crezut vreodata… Am inceput sa expir zgomotos, abtinandu-ma sa nu plang; vroiam sa fiu puternic, din nou puternic pentru ea. La vederea mea, ochii ei se marira vizibil, iar pieptul ei se agita in continuu…

-Edward… sopti ea, uitandu-se la mine ca la o naluca, de frica sa nu dispar. O cunosteam si stiam deja ce gandeste… Ii era frica sa nu fie un vis…

-Bella… i-am raspuns, incercand sa imi mentin aceeasi tonalitate, incercand sa o conving ca nu este un vis si ca, mai presus de toate, EU SUNT REAL. Poate ca reuseam sa imi mentin lacrimile sub control, dar in schimb, acum imi plangea sufletul, dar de bucurie… La auzul vocii mele, trupul ei firav se zgudui usor in primul sughit de plans, si luand prin surprindere pe toata lumea, fugi de langa asistenta, si trecand printre toti ceilalti se napusti asupra mea, strangandu-ma in brate cu toata puterea…

-Ed-Edwaard… sopti ea, plangand in tricoul meu…

-Shhttt… i-am soptit in intentia de a o calma, dupa care am incercat sa o strang si mai tare in brate. Imi era groaznic de frica sa nu o pierd din nou: viata era atat de imprevizibila. M-am concentrat din nou asupra ei, incercand din rasputeri sa ma bucur de acest moment unic la maxim. Simpla ei prezenta, creea un nou ritm inimii mele, parul ei se rasfira acum alene de o parte si de alta a pieptului meu, iar mirosul ei ma naucea. Cum era posibil sa tin atat de mult la ea, sa o iubesc atat de mult? Degetele ei micute se plimbau incet pe trupul meu, in incercarea de a ma strange si mai mult decat era posibil, se agata de mine cu disperare, iar eu incercam sa-i memorez ritmul inimii care acum o luase razna…

-Edward… continua ea, linistindu-se un pic, mi-a fost atat de frica, atat de frica, fara tine…

-Shhttt… Gata Bella, acum sunt din nou cu tine iubito, suntem impreuna… i-am raspuns, sarutand-o pe crestet. Imi fusese atat de dor sa o simt atat de aproape de mine, sa ii simt trupul lipit de al meu, sa o protejez mai mult decat orice… Isi ridica capul usor de pe pieptul meu si ma pironi din nou cu ochii ei de ciocolata topita, care imi luasera mintile de atatea ori pana acum…

-Sa nu ma mai parasesti nociodata…

-Ti-am promis iubito, si am sa fac orice este nevoie pentru a-mi tine promisiunea… Fericita de raspunsul meu, se apropie usor de fata mea, si mangaindu-mi trasaturile fetei cu o adoratie mai mare ca oricand, imi saruta buzele uscate. M-am trezit ca ii raspundeam, ca si cum intreaga mea viata depindea de momentul asta. Era cel mai dulce sarut, incarcat cu atata nevoie de celalat, atata lipsa nestapanita, atata durere care acum fusese infranta, alungata, lasand loc fericirii noastre. Si-a rezemat fruntea de fruntea mea, ecoul respiratiilor noastre agitate facandu-ma sa traiesc din nou. Uitasem de toate: de durere, de griji, de intuneric, de panica ce ma stapanise pana acum, de toate. Eram numai EU si EA, si asta era tot ceea ce conta… ITI MULTUMESC BELLA… i-am soptit, uitandu-ma in ochii ei, dupa care i-am sarutat fruntea, iar cu o mana ii dezmierdam obrazul. Se uita la mine usor confuza si atunci am continuat… ITI MULTUMESC CA M-AI SALVAT… Fericit, am luat-o usor, asezand-o langa mine pe pat. M-am uitat in camera, unde le-am gasit pe Alice si Rosalie stergandu-si lacrimile in bratele baietilor. Carlisle si Esme, se uitau la noi, cu o dragoste nemarginita si mi-am dat seama ca intelesera tot. Iar eu nu ma puteam gandi decat la un singur lucru: ERAM DIN NOU CU EA…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s