Capitolul 3-Un nou inceput

EPOV

-Edward, trezeşte-te… Edward!!!

M-am trezit brusc în spasme, transpirat, speriat, strângând inconştient cearceafurile, care erau acum mototolite lângă corpul meu. Avusesem din nou un coşmar, acelaşi coşmar care îmi bântuia nopţile de 2ani încoace. Nu se schimbase nimic, ba din contră toate îmi reveneau în minte cu o claritate incredibilă, făcându-mă să cred că retrăiesc totul, la o intensitate mai mare chiar. Întunericul din visul meu continuă la fel de dens şi greu, şi în realitate, învăluind întreaga cameră fără milă. Cu siguranţă chiar şi luna de pe cer, era ascunsă în spatele norilor, accentuând bezna dar şi discomfortul general ce mă cuprinse. Am înghiţit cu greu, încercând să îmi readuc respiraţia sub control.

M-am uitat lângă mine, căutând cu privirea vocea care mă trezise din somn. Alice, înfăşurată în capotul ei de mătase de un albastru electrizant, stătea îngrijorată la marginea patului meu. Întotdeauna avea grijă de mine. M-am uitat cu calm la sora mea, cu trei ani ani mai mică decât mine, cum încerca să mă liniştească cu o grijă aproape maternă. Era extrem de mititică şi părea extrem de fragilă, în ciuda temperamentului ei vulcanic şi a energiei ei nesfârşite. Părul ei scurt şi negru la culoare ca abanosul, ţepii rebeli aranjaţi cu atâta grijă şi nu în ultimul rând, ochii de un albastru viu, jucăuşi reuşeau să-mi aducă aminte de familia pe care o lăsasem în Forks; mama noastră Esme, şi Carlisle, tatăl nostru.

-Edward, credeam că ai scăpat de coşmarurile astea… A trecut atâta timp… De ce nu mi-ai spus nimic până acum? continuă îngrijorată dar şi uşor dezamăgită, făcându-mă să mă simt vinovat… din nou. Nu eram pregătit pentru asta, aşa că, am căutat o cale de scăpare, ca un laş ce eram.

-Nu este nimic de spus, Alice, lasă-mă în pace, am terminat răutăcios, ridicându-mă brusc din pat cu intenţia de a mă refugia în baie. Aveam o imperioasă nevoie de un duş. Ştiam că nu eram corect faţă de ea sau chiar faţă de  mult mai multe persoane din jurul meu, dar proprii mei demoni nu îmi dădeau voie să mă aproprii de cineva aşa cum trebuie. Renunţasem de mult la zâmbetele false adresate celorlalţi, hotărând oarecum că dacă aş rupe contactul cu ceilalţi, nu i-aş mai putea răni cu răceală mea. Greşeam, oare? Poate că da, dar în orice caz, de obicei aveam mereu tendinţa de a face lucrurile greşit, uşor conduse de egoism, atunci când mă simţeam rău. Patetic, ştiu… Alice, în schimb, fusese singura care îmi stătea alături necondiţionat, în ciuda ieşirilor mele, singura căreia îi pasă cu adevărat de mine. Stăteam împreună în Seattle cu ea de când termisem facultatea; ea lucrase până acum ceva timp ca designer pentru colecţiile de îmbrăcăminte de damă ale firmei “Jollie” ce avea sediul în New York, în timp ce eu  lucrasem la un liceu de elită, situat în mijlocul Seattle-lui, nu departe de casa pe care o închiriasem în oraş. Viaţa noastră se derulase oarecum liniştit, încărcaţi fiind de grijile şi îndatoririle cotidiene, afundaţi în carierele noastre, păstrând în acelaşi timp, legătura, măcar la telefon, cu o regularitate săptămânală cu cei din Forks.

Mă uitam acum absent în oglinda din baie la faţa mea obosită, la ţepii din barbă destul de pronunţaţi şi neîngrijiţi, la ochii verzi care păreau parcă stinşi, şi nu în ultimul rând la cearcănele pronunţate, vineţii din jurul ochilor. Păream cu siguranţă mai îmbătrânit, şi arătam o vârstă clar mai înaintată decât cea pe care o aveam, lucru care nu mă uimi. Mă obişnuisem deja cu aspectul meu exterior, ce dădea senzaţia de neglijare. Aş fi fost în schimb prea fericit, dacă aveam probleme numai la aspectul fizic. Bineînţeles că era mult mai mult decât atât.

Alte gânduri însă îmi zguduiau mintea în acest moment, făcându-mă să mă chircesc involuntar, lăsându-mi capul în jos înfrânt. Eram pregătit să mă întorc acasă? Alice aşteptase momentul ăsta de multă, multă vreme, dar rămăsese în Seattle pentru mine. Deşi nu îi cerusem asta niciodată, se pare că ceva în comportamentul meu o îndemna să nu mă părăsească. În loc să fiu eu acela care are grijă de ea, şi să-mi manifest astfel rolul de frate mai mare, lucrurile stăteau exact invers. Devenisem cel care se pare că avea nevoie de ajutor şi nu cel care îl oferă, deşi prin meseria mea ăsta făceam. Eram profesor de literatură, terminasem  specializarea de literatură clasică engleză şi numai în rândul elevilor mei reuşeam să mai uit de grijile mele. Îmi făcea plăcere să practic această meserie, mai exact să predau, să deschid mintea copiilor şi să îi îndemn spre tainele cititului, având în vedere că preocupările lor din ziua de astăzi erau clar diferite, mult mai moderne se pare şi nu îi puteam învinui pe deplin.

Gândul îmi zbură din nou, la părinţii mei, la înţeleptul meu tată, Carlisle, şi la minunata mea mamă Esme, atât de bună şi îngăduitoare; toţi laolaltă cu Alice, toţi erau prea buni, prea îngăduitori, prea răbdători cu mine… la naiba. Nu îi mai văzusem de 4ani, îmi era dor de ei ce-i drept, dar simplul gând de a mă întoarce acasă, îmi provoca valuri de nelinişte. M-am uitat din nou în oglindă, la expresia mea chinuită, ca şi cum propria mea reflexie ar ajuta cu ceva. Îmi era frică de amintirile pe care le voi retrăi acolo, trecutul meu, trecutul meu şi al lui… Eram patetic…

-Edward, eşti bine? se auzi vocea din nou îngrijorată a lui Alice, la uşa băii, trezindu-mă din visare. Am dat încă o dată cu apă pe faţă, după  care m-am şters cu prosopul din cuier şi am intrat în cameră. M-am apropiat de Alice, şi am sărutat-o uşor pe frunte, după care am strâns-o în braţe uşor.

-Sunt bine, şiş, îmi pare rău… Ochii ei albaştri mă observară îngăduitor, ca şi cum căuta să se convingă de spusele mele, după care zâmbi trist.

-Edward… pentru a nu ştiu câta oară îţi spun… accidentul nu a fost din vina ta, şopti rar formându-mi un fior de gheaţă pe şira spinării. Asta era exact ceea ce vroiam să evit, dar sora mea era genul de persoană care punea mereu punctul pe i. Am închis ochii în negare, în acelaşi timp în care mâna ei îmi cuprinse delicat obrazul, dezmierdându-l. Te rog… încearcă, acum când mergem acasă, să laşi toate gândurile astea pentru puţin timp deoparte, măcar încearcă…

-Crezi că nu am încercat? am şuierat cu ochii în continuare închişi, şi cu o voce zbuciumată.

-Sunt convinsă că ai încercat dragule, dar gândeşte-te şi la Esme şi Carlisle, a continuat ea, făcându-mă să deschid ochii larg la auzul numelui părinţilor noştri. Tu nu ai fost singurul care a suferit, toţi am am trecut prin asta. A fost ceva inevitabil, şi din păcate, atunci nu am fost prea uniţi… dar acum… acum avem şansa să îndreptăm lucrurile… Să încercăm să trecem peste… şi să ne comportăm ca o familie normală Edward…

-Ştiu…

-Chiar dacă el nu mai este printre noi, asta nu înseamnă că tu trebuie să iei totul ca pe o povară. Nu e drept, nu este logic şi, mai mult decât atât, sunt ferm convinsă de faptul că el şi-ar fi dorit ca tu să-ţi continui viaţa în mod normal.

Am înclinat din cap îndurerat, nu mai aveam puterea să mai spun absolut nimic. Nu avea nici un rost, şi îmi dădeam seama că avea perfectă dreptate. Acum nu era momentul să mă gândesc la mine, nu nicidecum, ci la toţi ceilalţi care mă aşteptau acasă cu braţele deschise.

Îmi dezmierdă părul cu aceeaşi răbdare că dintotdeauna, după care părăsi camera încet. Se opri în prag, cu mânerul uşii în mână, uitându-se pentru o ultimă dată la mine.

-Incearca să te odihneşti, bine? Mâine avem un drum lung de făcut, termină ea, după care ieşi din cameră şi mă lăsa singur în acelaşi întuneric în care mă trezisem.

***

Norii grei ai Forks-ului, dar şi excesul de vegetaţie de culoare verde, precum şi copacii mari nelipsiţi de o parte şi de alta a drumului îmbogăţeau peste măsură întreg peisajul, dând întregului loc o tentă poetică. Aproape că uitasem cât de liniştit şi paşnic părea totul aici, departe de lumea zbuciumată din oraşele mari, dar mai ales şi faptul că aici aveai senzaţia că timpul stătea în loc, vrăjit de pădurile dese şi de munţii care se vedeau în spatele lor. Cu siguranţă părerea mea despre acest loc, nu era una împărtăşită de prea multe persoane, dar până la urmă, era vorba, de orăşelul meu natal, locul unde mă născusem în urmă cu 28 de ani şi unde crescusem ferit de răutăţile şi necazurile din lumea largă, în sânul protector al lui Esme, când îmi citea seara înainte de culcare poveştile preferate, dar şi a lui Carlisle, care îmi formase o educaţie şi care îmi călăuzise cele mai importante evenimente ale vieţii mele.

Copilăria trecuse liniştit, atât eu cât şi Alice formându-ne prietenii puternice cu Emmett McCarty, dar şi cu fraţii Hale, Rosalie şi fratele ei mai mic Jasper. Îmi era dor de ei; aveam atâtea amintiri plăcute împreună, imposibil de şters. În prezent, atât Emmett cât şi Jasper lucrau la secţia de poliţie a Forks-ului, iar Rosalie terminase facultatea de medicină şi practica rezidenţiatul alături de Carlisle, tatăl meu, la spitalul local. În ceea ce priveşte relaţiile, Emmett şi Rosalie erau împreună de aproximativ doi ani, având o relaţie unică, ciudată în felul ei; fiind amândoi nişte firi puternice şi încăpăţânate, de cele mai multe ori nu se mai ştia care dintre ei este prada şi care este prădătorul. Simpla lor amintire mă făcu să zâmbesc.

Eu avusesem nişte relaţii în Seattle, dar nici una dintre ele destul de importantă încât să merite să fie amintită. Eram considerat un bărbat atrăgător de sexul opus, deşi nu dădusem niciodată importanţă acestui aspect, iubisem, trăisem şi decepţii dar în altă ordine de idei, nu reuşisem să mă apropii cu adevărat de cineva mai mult din cauza mea. Aveam nevoie de o femeie care să mă înţeleagă, să îmi tolereze depresiile, şi am căutat oarecum în ele, sprijinul necondiţionat pe care îl găsisem la Alice şi de care ştiam că nu voi beneficia o veşnicie; avea şi ea propria ei viaţă. Negăsind aşa ceva, mai exact o femeie căruia să-i pese cu adevărat de mine, mă mulţumisem o perioadă cu ceea ce găseam: sexul fiind unul dintre ele, deşi mărturisesc faptul că în ultima vreme nici asta nu mă mai atrăgea. Nu mai suportasem pe cineva în viaţa mea… alte femei superficiale, frumoase, dar cu un suflet gol, sau măcinat de mici ambiţii egoiste, ale căror corpuri fuseseră la dispoziţia mea. Plăcerea carnală era trecătoare, dar sentimentul pe care îl aveam când mă trezeam a doua zi în pat, cu o femeie pentru care nu simţeam aproape nimic, era dureros.

Jasper, pe de altă parte era încă singur, dar trebuia să fii de-a dreptul ignorant să nu observi, că era îndrăgostit de sora mea încă din adolescenţă, manifestând de atunci o atracţie covârşitoare unul pentru celălalt. Chiar şi acum, după atâta timp, nu au uitat niciodată unul de altul. Nu şi-au manifestat niciodată unul altuia sentimentele, dar erau atât de evidente încât te exasperau. Acum cu siguranţă venise şi momentul lor la fericire, chiar dacă ei nu recunoşteau asta.

Conduceam de aproape 5ore, cu Alice în dreapta mea, când soneria telefonului meu se făcu auzită, dominând încăperea ce se lăsase în maşină. Ştiam că toţi ceilalţi ne aşteptau acasă şi bucuria şi nerăbdarea se citeau la fiecare pas. În fond şi la urma urmei, fiii rătăcitori ai medicului Carlisle Cullen se întorceau acasă, pentru o lungă perioadă, după o absenţă de aproape 4ani.

-Buna, Jasper, am răspuns imediat, abţinându-mă să nu izbucnesc în râs, atunci când Alice se întoarse la comandă înspre mine. Cum am mai spus, era vizibil totul la ei. Suntem bine… am continuat… ajungem în aproximativ jumătate de oră, ok?  Ţi-o dau pe Alice, eu sunt la volan… am terminat râzând, încercând să ignor privirea furioasă a surioarei mele, acum agitată şi roşie în obraji, care exprima destul de clar două simple cuvinte: moarte dureroasă… la adresa mea bineînţeles… Dar eu nu le făcusem decât un bine pentru că ştiam în adâncul sufletului, că Jasper sunase iniţial pentru a afla mai multe despre Alice… nu eram orb… şi ţineam prea mult la nebunii ăştia doi, îndrăgostiţi până peste cap.

Cum am preconizat, în aproximativ jumătate de oră, am parcat Volvo-ul meu, în faţa casei, coborând din maşină cu uşoare emoţii. Săraca mamă a fost prima care a ieşit din casă, cu lacrimi în ochi, venind înspre noi. Mă strânse în braţe cu o imensă  bucurie, după care se trase uşor pentru a mă observa mai bine, cu un ochi critic de mamă. Alice nu se lăsă mai prejos şi îl strânse în braţe pe Carlisle.

-Buna, mamă, ne-a fost dor de voi…

-Si nouă… ne bucurăm atât de mult că aţi venit acasă, spuse Esme, după care se îndreptă cu şi mai multă bucurie spre Alice. I-am strâns mâna lui Carlisle cu respect.

-Bine aţi venit acasă, copii, haideţi să intrăm în casă… spuse el, bătându-mă uşor pe umăr… mai sunt şi alte persoane care vă aşteaptă…

Şi aşa şi era… în casă erau deja adunaţi, Emmett, Rosalie şi Jasper, nerăbdători şi bucuroşi. Revederea a fost frumoasă şi încărcată de veselie, iar gaşca era completă… sau mă rog… aproape completă… dar am încercat să ignor sentimentul pe cât posibil… pentru ai face fericiţi pe ai mei… Aşa îmi propusesem încă de când trecusem de graniţele Forks-ului şi aşa va fi… Mai mult decât atât, mâine este zi de şcoală, şi bineînţeles prima mea zi de lucru, la un nou liceu. Slavă Domnului, aveam deja alte lucruri la care să mă gândesc…

…………………………………………………………………………………………………………

Hello… am revenit cu al treilea capitol din fic mai devreme… deoarece maine si poimaine… am doua examene importante+ altele pe cap… ceea ce inseamna timp liber extrem de limitat….

Sper sa va placa perspectiva lui Edward… nu puteam sa trec direct la intalnirea celor doi… fara  sa spun nimic de el, nu? Sunt totusi personaje principale… deci au tot dreptul la replica… 🙂

Spor la citit… astept comentarii si saptamana viitoare revin cu capitolul 4… mai bine zis intalnirea oficiala…   cu scantei 🙂 bineinteles…


Anunțuri

15 gânduri despre „Capitolul 3-Un nou inceput

  1. foarte frumos capitolul…imi place cum scrii sentimentele lui Edward fiind atat de profunde incat si eu le simt…spor la scris si succes la examene:* take care

  2. Mi-a placut foarte mult cum ai scris din perspectiva lui Ed.Ai transmis foarte frumos emotiile si starile lui.Se vede ca a suferit ceva in trecut si asta ma intriga cam prea mult.Un el?un accident?hm..e cv cu adevarat unic si original si da-mi voie sa te felicit.
    Alice nici nu ma mir,intotdeauna va fi la fel,iar Jasper sper sa bage mai repede in marsalier (nu stiu dc am scris corect) .
    Felicitari din partea mea pentru un capitol minunat.
    Bafta la examene sa le treci cu nota maxima.
    Te poop dulce:*:**:*

  3. Nu stiu daca ti-am spus sau nu,ai talent….scrii minunat…
    trebuie sa recunosc ca m-ai facut curioasa rau de tot….
    bine,am banuielile mele…acum sper sa fie si adevarate….
    Ma intreb cum a reusit Alice sa stea atata timp departe de Japer?

    Chase Away The Nightmares Of My Past
    Let The Glow And Warmth Of Your Smile
    Shield Me From The Darkness Of My Memories

    Shadow-Kissed, You Saved Me
    So I May Live Again
    Damaged As I Am
    You Still Continue To Try
    To Love What Was Left Behind
    …….My Heart Still Beats ………..
    spor la scris abea ast cap 4……si succes la examene(si eu o sa am curand,hi hi hi….not again!!!)
    kisses&hugs

  4. buna!!un cap super!am trait eu pe pielea mea sentimentele lui edward.sunt surioasa cine e acel EL???abia ast sa vad cum recurge intalnirea celor 2…bineinteles k vor fi scantei!!cati ani are ed?pwp

  5. Uff…se pare ca nici viata lui Edward nu e roz 😦 Are ceva probleme si sufera de singuratate …bine ca Alice,sora cea iubitoare e langa el 🙂
    Sunt curioasa in legatura cu acel accident ,desigur ca asta voi afla la momentul potrivit 😀
    ;))Alice e simpatica….e interesant sa vezi ca inca nu e cuplata cu Jazz 😛
    De abia astept continuarea:X
    Spor la scris:*

  6. minunat capitolul!!!
    ador felul in care scrii!! descrii minunat sentimentele si starile emotionale!!
    deci si edward a suferit in trecut, dar cse vede ca a fost distrus!!!
    abia astept intalnirea dintre ei 2

  7. saracul edward..dinc ate am inteles..a facut un accident…cu o persoana importanta in viata lui..poate a familiei intregi..si el se considera vinovat..:|

  8. Edward,la fel ca si Bella nu a avut o viata usoara..numai ca el lupta pentru a-si face fericita familia.Perspectiva lui este absolut minunata.Imi face placere sa stiu mai multe despre el.Oare a mai avut vreun frate si a murit,iar el se crede vinovat?..oricat incerc sa dau cu presupusul nu-mi iese si cred ca cel mai bine ar fi sa aterizez cat mai repede in capitolul 4:)).Abia astept intalnirea cu scantei:x.Va fi taree!!:xMulta bafta!;)
    A big hug from Spider-monkey!>:D<

  9. FRUMOS……

    pacat ca edward si bella au avut fiecare la randul lui de suferit…………….

    2 suflete macinate de durere………dar care o sa renasca din cenusa inpreuna…no^^::::

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s