Capitolul 15-Doar noi doi

BPOV

Ieşisem din spital şi pentru prima dată după atâţia ani eram decisă să mă schimb, să fiu alta, să mă schimb în bine. Vroiam să arunc la gunoi masca ce îmi acoperise timp de 3 ani de zile caracterul, suferinţele şi coşmarurile. Eram deodată pregătită, sau măcar dispusă să încerc să trec peste tot ceea ce mă nenorocise, să încerc să îndepărtez de umbrele trecutului ce păreau agitate ca de obicei. Un prim pas pentru toate astea era să îmi dezvălui secretul dureros tuturor persoanelor care mă interesau: nu erau multe; Charlie, Rennee, şi mai ales Edward. Avea să fie greu, ştiam asta, dar eram hotărâtă să iau lucrurile uşor dar sigur.

Plănuisem să mai stau acasă până la sfârşitul săptămânii, şcoala părându-mi-se acum un pic înfricoşătoare la gândul că, mai mult că sigur, devenisem subiectul de bârfă numărul unu în întreg Forks-ul săptămâna asta. Era joi seara, eram la mine în cameră unde îmi reluasem vechiul obicei de a citi, obicei căruia sincer, îi simţisem lipsa. Atunci când eram cufundată între paginile unei cărţi, pierdută între acţiune, personaje şi potenţiale drame sau tragedii sau poveşti de dragoste nemuritoare, lumea pentru mine părea mai bună preţ de câteva clipe, mai îmbietoare, mai plină de speranţă. “La racruce de vânturi” mă captivase încă o dată în tragedia cu iz istoric, făcându-mă să mă pierd în prejudecăţile unei lumi îmbătrânite cu câteva secole, unde problemele legate de dragoste şi chiar şi dragostea imposibilă, păreau două subiecte mult mai importante spre deosebire de vremurile de astăzi.

Numai după câteva capitole citite, am lăsat totuşi cartea deoparte, mintea fiindu-mi răscolită de gânduri ciudate, de griji, de emoţii neîmplinite. De când venisem de la spital, mă simţeam alta, mai apropiată de ceea ce fusesem eu cu adevărat odată, înainte de toate necazurile mele, dar mai mult decât atât şi mai matură ca oricând. Charlie fusese primul care îmi observase evidenta schimbare, fiind de-a dreptul extaziat, şi mă apropiasem în ultima perioadă de el, mai mult decât făcusem în trei ani de zile. Mi-am dat seama că îmi fusese dor, să-l strâng în braţe cu dragoste, să-i pregătesc cina seara aşa cum obişnuiam odată, sau pur şi simplu să vorbesc, să comunic cu el; dusesem lipsa şi avusesem nevoie de toate astea aşa cum şi el dădea semne în acest sens, dar de abia acum făcusem un pas decisiv pentru a îndrepta lucrurile. Charlie era cum am mai spus, din cale afară de fericit.

Luând telefonul de pe masă, am format un alt număr pe care nu-l mai apelasem de atâtea luni de zile. Cât de multe greşeli am putut să fac în trecut, m-am plesnit mental. Nu mai puteam şterge nimic, ştiam asta, dar puteam măcar să încerc să mai repar ce se mai putea. La primul bip, o voce uimită, se auzi de la celălalt capăt al firului, făcându-mă să tremur uşor.

-Bella???

-Buna, mamă… Ăăă… ce faci?

-Bine puiule, bine, ce să fac… acasă…

-Imi pare rău dacă te deranjez…

-Nu, Bella… nu… cum poţi să crezi asta? Mă bucur atât de mult că m-ai sunat. Mi-a fost atât de dor de tine… să-ţi aud vocea… să ştiu că eşti bine… termină mama mea, deşi îmi dădeam seama că mai avea un pic şi plângea. O înţelegeam perfect, pentru că la fel simţeam şi eu, în timp ce mâna îmi tremură pe receptor…

-Mama… şi mie mi-a fost dor de ţine… chiar foarte mult… şi îmi pare rău pentru tot… Sper doar să mă pot revanşa şi mai sper ca tu să mă poţi ierta într-o zi… i-am răspuns slab, printre lacrimi care începeau să curgă….

Plângeam amândouă în receptor, dar nu erau nişte lacrimi de tristeţe, erau nişte lacrimi de fericire a unor persoane care se regăsiseră după atât de mult timp. Era o nevoie de a cere iertare, o nevoie de a mă face auzită, o dorinţă de apropiere de mama mea, pe care o îndepărtasem de mine în ultimii ani, chiar mai mult decât pe Charlie. Acum în schimb, vroiam să schimb toate astea puţin câte puţin, aveam nevoie de asta, pentru a continua, pentru a trece mai departe de obstacolele din viaţa mea. Aveam nevoie să-mi rezolv o parte din probleme, pentru a putea spera să mă apropii de EL. Iar pentru asta, aş fi făcut orice ar fi fost nevoie. Pentru mama, era ca şi cum, fiica rătăcitoare, în acest caz eu, se reîntorcea acasă, în braţele părinţilor, iar ea mă primea cu braţele deschise aşa cum ştia mai bine. Presupun că de aici venea expresia de “suflet de mamă”, m-am gândit eu, în timp ce ascultam atentă, vocea liniştitoare a ei în receptor şi simţeam bucuria pe care o trăia în acel moment, auzindu-mă pe mine. Am mai vorbit cu Rennee câteva ore bune, povestind câte în lună şi în stele, bucuroase şi inocente ca două copile şi am realizat cât de dor îmi fusese să fac asta. Nu regretam nimic, absolut nimic şi ne-am spus noapte bună cu promisiunea că ne vom suna cât de curând şi cu promisiunea că o voi vizita în Seattle prima dată când voi avea ocazia.

M-am uitat la ceas, era ora 23.00. Aşezându-mă uşor pe pat, încercând să adorm, m-am luptat cu gândurile, amintirile ce îmi năvăleau mintea într-un mod plăcut. Spre deosebire de alte dăţi, unde spre seară mă luptam cu amintiri dureroase ale coşmarului meu trecut, acum gândurile mele erau îndreptate  spre altcineva, mai important, mai bun şi care… culmea, îmi era profesor. Cum se ajunsese aici, nu înţelegeam şi încă nu îmi venea să cred. Cum mă luptasem cu el la propriu, încercând să-l îndepărtez de mine încă din prima zi, să-l rănesc într-o oarecare măsură cu indiferenţa şi răutatea mea, şi cum reuşise să mă dezarmeze de toate astea, făcându-mă mai degrabă vulnerabilă în faţa lui? Cum reuşise să se diferenţieze atât de clar în lumea mea, de ceilalţi oameni, atrăgându-mi atenţia, sau mai bine zis, cum reuşise să vadă în mine, ceea ce mă chinuisem atât de mult să ascund, cum?!?!? De ce nu renunţase la a mă înţelege aşa cum făcuseră alţii, de ce nu mă tratase ca pe o ciudăţenie, judecându-mă după notele proaste, atitudinea obraznică şi necazurile create, de ce? De ce în schimb, mă protejase de câte ori avusese ocazia făcându-mă să mă simt mai degrabă vinovată, datoare faţă de el, de ce? De ce îl iubeam? Eu ştiam foarte bine de ce îl iubesc, dar nu înţelegeam de ce EL mă iubeşte pe mine. Nuuu… nuuu…. dragostea mea este una distructivă. Nu îl voi expune la aşa ceva, nu pot… eu am fost distrusă… nu vreau să îl trag şi pe el în jos cu mine. Ce mă fac?

Nu îl mai văzusem şi auzisem de două zile, de când venise la mine la spital, şi mi-am dat seama că îmi era atât de dor să îi aud vocea, să îl ating, şi mai rău tânjeam după ochii lui verzi şi după atingerea lui. M-am cutremurat dureros, la toate astea, ştiind că nu era bine ceea ce gândeam, dar cum poţi să-ţi controlezi inima? Dumnezeule!!! Inima?!?!? Din nou, aceeaşi întrebare: cum se ajunsese aici?

Involuntar, mi-am dus mâna în buzunarul drept al pantalonilor de trening negri pe care îi purtam scoţând de acolo, o hârtie mică împăturită, aparent neînsemnată, dar cu o importanţă vitală pentru mine. Am început să despăturesc cu o grijă exagerată ghemotocul de hârtie, aşa cum făcusem de mult prea multe ori în ultimele câteva ore, memorând aproape orice cută, pliere, linie formată a materialului rigid. Pe foaia de hârtie, apărea scris cu aceeaşi caligrafie ordonată incofundabilă, un număr de telefon, iar mai jos, numele autorului: Edward. Primisem informaţia asta de la el, la spital, înainte de a pleca, cu menţiunea şi îndrumarea să îl sun, la orice oră din zi şi din noapte, indiferent de situaţie, dacă vreau ajutorul lui. Aşa spusese el, am gândit mental, în timp ce am dus bucata de hârtie la piept, strângând-o de parcă aveam intenţia să o imprim în corpul meu. Aveam acum nevoie de ajutorul lui? Nu… Ba da… Ba nu. Nu mai păcăleam pe nimeni. Aveam nevoie de fapt să-i aud vocea pur şi simplu, şi poate cu un pic de noroc, aproape nesperat, să-i aud râsul încântător şi molipsitor, să-i văd zâmbetul ştrengar lipsit de griji. Vroiam să simt din nou siguranţa copleşitoare ce o simţeam de fiecare dată când eram cu el, pentru că în ultimii ani, dusesem lipsa siguranţei, fiind mai degrabă speriată şi de umbra mea. ÎL VROIAM PE EL. Asta se pune la socoteală? La naiba! Nu puteam să-l sun şi nu o voi face; e o prostie. Şi totuşi inima mi se zbuciuma ritmic şi se strângea dureros atunci când mă gândeam la el şi speram… speram la el… speram la noi… Pur şi simplu speram… la tot…

.

.

.

Ora 23.30 (jumătate de oră mai târziu)

-Alo?!?!? Bella??? S-a întâmplat ceva? M-am cutremurat… chiar nu ar fi trebuit să îl sun, poate că făcusem o greşeală… De ce reuşesc să stric întotdeauna lucrurile atât de tare…

-Îmi pare rău, Edward, eu… nu… nu s-a întâmplat nimic… ăăă… nu trebuia să te sun… e târziu… m-am bâlbâit incontrolabil, făcându-mă de ruşine cu siguranţă, dar refuzând categoric să închei conversaţia. Simpla lui voce mă liniştea mai mult decât era nevoie.

-Nuuu… Bella… nu închide… e… ok… aproape că strigă în receptor, făcându-mă să zâmbesc la ieşirea lui. Era atât de bine să îl aud din nou. O linişte apăsătoare s-a lăsat între noi şi m-am chinuit să reiau discuţia.

-Ǎăă… Ce mai faci? Pff… grozavă replică Bella… pur şi simplu grozavă… Pentru asta se presupune că suni un om, aproape de miezul nopţii? Ca să îl întrebi ce mai face? Dumnezeule!!! Mă aşteptam să râdă sau din contră, să pară enervat, dar se pare că nu era cazul. Părea chiar bucuros iar eu mă simţeam ridicol de uşurată.

-Bine, b-bine… pe acasă… corectam… nişte… lucrări? termină sunând aproape a întrebare, nesigur. Mă îndoiam sincer de afirmaţia lui, dar nu am mai insistat. Pomenindu-mi însă din nou, indirect de şcoală, realitatea mă izbi dureros în moalele capului. Eram atât de diferiţi… Dându-şi probabil seama de asta, schimbă imediat subiectul, vizibil încurcat.

-Tu cum te simţi?

-B-bine, bine… am răspuns ridicol de entuziasmată. Se lăsa alt gol în conversaţie. Un… mare… gol…

Totul părea atât de ciudat şi totuşi nici unul din noi nu avea puterea să renunţe. Într-un final, am făcut eu pasul ăsta. Ăăă… noapte bună… Edward… îmi pare bine că am vorbit… (mai bine zis, mă bucur atât de mult că ţi-am auzit vocea şi că aşa, cu vocea ta în gând, nu voi mai avea coşmaruri în noaptea asta), am continuat mental bineînţeles, muşcându-mi limba involuntar, pentru a nu fi tentată să-i recunosc asta şi închizându-mi ochii în negare.

-Noapte bună, Bella… oricând ai nevoie… se auzi vocea lui sinceră… sunt aici pentru tine, termină într-o şoaptă aproape indescifrabilă, dar eu l-am auzit.

M-am cutremurat. Nu am avut puterea să închid pentru că avea să mă doară atât de tare despărţirea iar mie îmi era frică de durere. După atâţia ani, ajunsesem să o evit cu tot dinadinsul şi totuşi… Nici el nu închise. Alt gol de câteva secunde bune, în care mă agăţam parcă inconştient de linia ce mă ţinea legată în continuare de el, după care am închis în cele din urmă, aruncând frustrată telefonul jos. Discuţia păruse seacă, dar nu fusese nici pe departe aşa; amândoi ştiam asta… fusese o nevoie… o dorinţă de celălalt… o necesitate… Fusese… totul… Lacrimile m-au năpădit din nou, trădătoare ca de fiecare dată, lăsându-mă să mă prăbuşesc în patul meu rece. De ce era oare aproape totul împotriva noastră? Cu ce greşisem atât de mult amândoi încât să merităm asta?

***

AM FUGIT DE TINE, DE TRECUT…
ŞI-AM IUBIT ÎN TAINĂ TOT CE AM PIERDUT
CUM POT OARE TIMPUL SĂ-L OPRESC?
FĂRĂ TINE NU MAI ŞTIU SĂ ZÂMBESC!!!

Stai!!!

Noaptea-n zori dispare
Nu-ncerca să fugi acum de mine
Stai!!!

Dragostea nu moare
Lasă tot în urma ta,vom uita.
OARE VOM UITA?

***

 

EPOV

Ţiuitul din receptor mă năucea…. iar liniştea care se aşezase în camera mea, mă făcea să mă simt abandonat. De când cu spitalul, nu îmi putusem lua gândul de la ea. Ce face, cum se simte, la ce se gândeşte, oare îi este dor de mine? Ce întrebare e asta Edward, mai bine roagă-te să nu fie aşa; lucrurile au scăpat de sub control total, şi este numai vina ta. Cum o voi mai putea privi la şcoală, fără să mă aproprii de ea, fără să o întreb pur şi simplu ce mai face? Nu mă mai puteam minţi: îmi păsa mult prea mult de persoana ei pentru a o putea ignora… îmi era imposibil… Ce voi face? Mi-am luat capul în mâini deznădăjduit: Ce ai făcut, Edward? Cum ai reuşit să complici lucrurile atât de mult?… O atingere blândă pe umăr mă făcu să tresar speriat, numai ca să o văd pe Esme, lângă mine pe pat, cu aceeaşi privire împăciuitoare, dar acum uşor îngrijorată.

Edward, ce se întâmplă cu tine, spune-mi te rog… se auzi vocea ei liniştitoare… Mi-am închis ochii în continuare, refuzând să-mi las până şi gândurile să o ia razna. Nu mă simţeam în stare să spun nimic, ce puteam să spun, că m-am implicat emoţional, într-o relaţie cu o elevă? Vocea mamei continuă lină, fără nici o inflexiune. E vorba de fata aceea, aşa e? La auzul ei, m-am albit în şoc, strângându-mi mâinile în pumni până la durere. M-am întors cu ochii trişti înspre ea, pregătindu-mă pentru o avalanşă de reproşuri, pe care ştiam că le meritam. Dar uitându-mă în ochii ei, nu am văzut altceva decât îngrijorare pură şi iubire, iubirea ei de mamă, pentru mine, fiul ei. Aveam senzaţia că nu îmi meritam părinţii. Nu m-am mai putut ascunde, şi am dat glas gândurilor ce mă năuceau aproape dureros.

-Am nevoie de ea mamă, am atâta nevoie, şi ştiu foarte bine că şi ea are nevoie de mine. Nu ştiu cum s-a întâmplat, când s-a întâmplat, dar cert este că s-a întâmplat, fără ca nici unul dintre noi să fie cu adevărat pregătit pentru asta. Ce să fac? am întrebat aproape şoptit, cerând o explicaţie. Esme, îmi mângâie delicat obrazul, în aceeaşi manieră maternă.

-Edward, adevăratul răspuns la toate astea, îl ştii doar tu dragule; iar mai devreme sau mai târziu vei găsi o soluţie la asta; indiferent de consecinţele pe care le va genera decizia ta… DAR DACĂ O IUBEŞTI, ATUNCI VEI ŞTI CE AI DE FĂCUT

-Trebuie să plec, mamă, pur şi simplu trebuie să plec… am continuat frustrat, ridicându-mă în grabă şi luându-mi cheile de la maşină. Nu mai puteam să stau nici un minut în casă, simţeam că înnebunesc. Esme mă observă cu o privire îngăduitoare, după care părăsi tristă camera mea, dar nu înainte de a se mai uita la mine pentru o ultimă dată.

-Ai grijă Edward… eu sunt alături de tine dragule… ca întotdeauna…

Nu am mai ezitat şi în câteva minute, am părăsit casa, lăsând aerul răcoros al nopţii să-mi odihnească mintea îngândurată. Aveam nevoie de o pauză, de o scăpare, de orice. Unde naiba aveam să mă duc acum, unde?

BPOV

Ora 2.00

Nu puteam dormi deşi era destul de târziu. Conversaţia cu el nu mă ajutase, ba din contră, reuşise să potenţeze aproape dureros, noile sentimente pe care le simţeam pentru Edward. Nu mă puteam gândi decât la el; inima mea fusese parcă reînviată, simţea parcă din nou şi simţea pentru Edward. Mă renăşteam parcă din propria cenuşă precum pasărea Phoenix, suna clişeistic ştiu, dar pentru mine, pur şi simplu aşa stăteau lucrurile. Era ceva la limită totuşi: îmi era frică să mă apropii de el, dar în acelaşi timp, îmi era frică numai de simplul gând de a rupe orice legătură cu el. Asta era ceva imposibil.

Eram pregătită să mă apuc din nou de citit, în speranţa că voi face timpul să treacă mai repede, dar ochii îmi erau şi acum umflaţi de la plâns, revoltător de roşii şi vizibil neglijaţi. Nu ştiam ce să mai fac, în lipsa somnului, dar am fost ruptă din gândurile mele de un claxon scurt, iar inima mi-a sărit din piept în anticipaţie. Putea fi oricine în noapte, dar aveam presimţirea că era ceva mai mult, mult mai important. M-am apropiat nerăbdătoare şi m-am uitat pe fereastră, iar lumea mea încărcată de melancolie şi de griji parcă, pentru prima dată, s-a năruit în câteva secunde. Nu putea fi adevărat, era posibil?!?!? Nu se poate… Mi-am dus mâinile la pieptul care acum expira zgomotos, încercând să-mi controlez totodată şi picioarele care începuseră să tremure neputincioase… VISUL MEU…


Acolo era el, Edward Cullen, rezemat de Volvo-ul lui, uitându-se pierdut în sus la fereastra mea, la ora 2.00 din noapte, numai pentru mine, mai frumos ca niciodată, scăldat în razele lunii, a cărui frumuseţe pălea în faţa lui. Nu mai puteam respira… M-am cutremurat uşor la vederea lui; ştiam că mă văzuse; ştia că îl văzusem; şi totul era de prisos… ne uitam unul în ochii celuilalt, observând, aşteptând, comunicând parcă din priviri.  Eu evitasem în trecut cu tot dinadinsul să mă apropii de el, aşa cum şi el evitase să se apropie de mine, dar totul fusese în zadar; presupun că în faţa destinului nu poţi lupta, deşi noi am încercat cu înverşunare asta. Am încercat pentru că ştiam că ceea ce facem nu era bine, dar eram acum neputincioşi în faţa sentimentelor care refuzau să se lase ignorate şi ocolite. Cedasem amândoi. Dovada vie: el venise la mine, lăsând la o parte toate şi încălcând limitele cu bună-ştiinţă, iar eu, în subconştientul meu, îl aşteptasem numai pe el, ca de fiecare dată, mai bine zis îl aşteptasem dintotdeauna pe el, chiar şi fără să îmi dau seama. Acum vedeam toate astea extrem de clar. Ştiam amândoi că toate astea se vor întâmpla mai devreme sau mai târziu, nu fusese nevoie decât de mai mult timp. Acum însă venise momentul potrivit, momentul nostru. Nu mai era nimic de ascuns… ÎL IUBEAM… şi atât.

Charlie cu siguranţă dormea buştean, ceea ce mi-a făcut mult mai uşoară evadarea. Am ieşit din camera mea cu picioarele tremurânde, şi am coborât scările cu nerăbdare. Am ieşit pe uşa casei şi m-am oprit în prag cu un milion de emoţii, căutându-l din nou din priviri. Era în continure acolo, nu era o iluzie, cu părul lui vizibil mai dezordonat, în continuare tăcut în noapte. Mă aştepta… MĂ AŞTEPTA PE MINE…

Nu mă mai recunoasteam, eram complet schimbată, din nou visătoare, din nou emotivă, cu o inimă care fusese moartă pentru atâta timp, încălzită acum de nişte sentimente pure de adoraţie pentru o nouă persoană, care îmi schimbase în ultimele săptămâni, atât de mult propria lume întunecată de coşmaruri vii, trăite în trecut. Eram din nou copila inocentă, nepătată de destin şi lipsită de suferinţă. Nu eram obişnuită să fiu fericită, nu eram obişnuită să simt altceva decât frică, tristeţe, nefericire, agonie… iar acum… cunoscându-l pe el, văzându-l pe el, gaura din piept veche de 3ani, părea să se estompeze tot mai mult; se cicatriza vizibil, naucindu-mi mintea. Lacrimile îmi ieşiseră uşor din obraji, dar de fericire, cu un simplu gând în minte. Cum reuşise el toate astea, şi de ce tocmai eu? Cum puteam fi atât de norocoasă să îl am pe el alături de mine?

Inima îmi bubuia dureros de tare în ton cu respiraţia întretăiată şi în acel moment am hotărât să-mi  las sentimentele să iasă la suprafaţă, să nu mă mai ascund de el, niciodată, fie ce-o fi… Am hotărât să nu îmi mai ascund sentimentele care apăruseră de mult mai mult timp, chiar şi fără ştirea mea. Prin urmare, înainte să îmi dau seama bine de ceea ce fac, m-am trezit că alergam înspre el, înspre braţele lui de parcă întreaga mea viaţă depindea de gestul ăsta. Mă prinse imediat şi mă lipi de pieptul lui fără ezitare, pentru prima dată fără ezitare, fără teamă, strivindu-mă de corpul lui. Mă prinsesem disperată cu mâinile de gâtul lui, adapostindu-mi capul liniştită în curbura gâtului lui şi plângând uşor. Aveam atâta nevoie de el, cum nici nu îşi imaginase… Totul părea atât de greu de crezut chiar şi pentru mine, dar asta era realitatea; prin nu ştiu ce mijloace, el reuşise să mă facă să simt toate astea pentru el… Cu Edward descopeream totul din nou; pentru prima dată; după trei ani de la viol, mă lăsam din nou atinsă, dezmierdată de mâinile unui bărbat, mă bucuram de parfumul pielii lui, dorind, pentru prima dată dorind să simt asta, dorind mai mult, întotdeauna mai mult, deşi nu eram sincer conştientă de cât aş putea suporta. Plângeam… dar plângeam fericită… la gândul că în braţele lui… eram din nou copila inocentă de acum câţiva ani… adolescenta îndrăgostită nepătată de necazurile vieţii…

-Edward… ai venit… ai venit la mine… am şoptit plângând înfundat, pătându-i haina cu lacrimile mele. Pur şi simplu vroiam să îi aud vocea din nou. Totul părea ciudat de ireal. Mă strânse şi mai tare în braţe, iar eu, diferit de alte dăţi, nu îmi mai zbura gândul la James. Nu mă mai luptăm cu demonii mei, crezând că el vrea să îmi facă rău din nou. Ştiam că cel care mă ţine în braţe acum, este nimeni altul decât Edward, ceea ce mă făcea să mă simt mai în siguranţă ca niciodată. Mă sărută uşor pe creştetul capului, apoi pe frunte, strângându-mă din nou la piept cu dragoste. Îi eram recunoscătoare că nu mă sărutase încă pe buze, pentru că nu ştiam dacă aş fi fost cu adevărat pregătită pentru asta. Nu puteam în schimb decât să îl apreciez şi mai mult, pentru că era grijuliu şi avea atâta răbdare cu mine, pentru că eram ferm convinsă că bănuia ceva în legătură cu situaţia mea. Criza mea de la şcoală, nu putea fi uitată aşa uşor, cu siguranţă.

-Bella… îmi răspunse el… ridicându-mi uşor bărbia cu degetul, pentru a-l înfrunta… Instinctiv, mi-am desprins mâinile din jurul gâtului lui, şi le-am pus uşor de o parte şi de alta a feţei lui perfecte, vrând să îl alint în felul meu. Nu era un moft, era o nevoie… venea de la sine. Arăta uşor răvăşit, puţin neras dar într-un mod adorabil, cu cearcăne pronunţate în jurul ochilor, semn al faptului că nu dormise prea mult în ultimele nopţi, cu ochii obosiţi şi meditativi. Şi el se frământase în ultimele zile, şi el se bătuse cu propria lui conştiinţă nemiloasă, şi el suferise… ca şi mine. Amândoi am cedat însă, chiar şi în faţă prejudecăţilor. Sunt aici cu tine, iubito, unde altundeva m-aş putea duce? termină el cu o voce tristă şi cu o privire meditativă, chinuitor de sinceră, ce promitea atât de multe. L-am strâns din nou în braţe, de-a dreptul ameţită de întorsătura situaţiei. Cu siguranţă visam… Doar noi doi… DOAR NOI DOI… ÎN SFÂRŞIT… Inima mea era deja dată, scăldată într-o senzaţie plăcută de căldură, ameţită… VISUL MEU…

-Cum s-a întâmplat asta cu noi, Bella? se auzi din nou vocea lui ca de catifea, dând glas la o întrebare pentru care nu aveam nici unul din noi un răspuns.

Cum am ajuns să ne întâlnim, cum am început să ne apropiem, cum am ajuns în punctul în care nu ne mai puteam nega sentimentele, şi nu mai puteam sta despărţiţi? Cum? Nici unul dintre noi nu ştia un răspuns, deşi era o întrebare care se cerea a fi spusă. Nu am putut răspunde, aşa că în schimb, m-am afundat şi mai tare în pieptul lui, cu o şi mai mare nevoie, îmbătată de atâta fericită, iar el mă strânse şi mai tare, cu dragoste, incercanduindu-mă cu braţele sale lungi, oftând încet în noapte, rezemându-şi bărbia de capul meu, şi sărutându-mi creştetul uşor. Nici un cuvânt nu îşi mai avea rostul, iar timpul se oprise în loc pentru noi, blând şi îngăduitor faţă de tot ceea ce ascunsesem amândoi în trecut şi faţă de toate suferinţa pe care am trăit-o fiecare. Noaptea asta nu mai era neagră ca de obicei ci părea brusc una plină de lumină… de ce? Pentru că era noaptea noastră… atât de simplu… atât de logic…

VISUL MEU… VISUL MEU SE ÎMPLINISE…

……………………………………………………………………………………………………….

Gata si capitolul 15… Dupa cum ati vazut… cei doi au cedat in fata tuturor obstacolelor… Au avut si au si in continuare mult prea nevoie unul de celalalt, asa ca era oarecum ceva invitabil…

Sper sincer sa va placa… si saptamana viitoare sper sa reusesc sa postez next-ul. Kisses  😉

Anunțuri

14 gânduri despre „Capitolul 15-Doar noi doi

  1. frumos. m-am emotionat pana la alcrimi, dar mi se pare ca amandoi sunt macinati de prea multe ganduri. in concluzie gandesc prea mult. analizeaza totul prea amanuntit, iar poi ajung la aceeasi concluzie. SE IUBESC.
    imi pare bine pentru ei, dar prevad o „furtuna” la orizont.
    astept sa vad si continuarea.
    bafta in continuare.

  2. wow…in sfarsit au lasat totul la o parte :X
    e absolut superb :X
    abia astept sa vad ce se intampla cu ei, cum evolueaza relatia lor. bafta multa si ai grija de tine >:D<

  3. Superb ! Atâtea sentimente comune în cei doi , acum având mai mult sprijin pentru a putea fi fericiţi . Nevoia reciprocă , atâta nevoie încât sunt copleşiţi , ceva nou care răspândeşte nesiguranţă , diminuată doar în braţele celuilalt … :X . Scri mirific , deşi ţi-am mai spus asta nu mă pot abţine 😀 .
    Bella e atât de fragilă , de inocentă , iar Edward este singurul care poate avea grijă de sufletul ei vulnerabil …
    Spor la scris !

    Kisses !!!
    Dyana ( cu cont de wordpress :)) )

    P.S. : Am mutat Maybe you have a chance pe WordPress , de acum în colo îl vei gasi aici : http://www.mytwilightfics.wordpress.com 😉

  4. Ola chica…

    Un capitol emotionant….de la primu cuvant pana la ultimul…

    Intorsatura pe care au luat-o lucruriile e incredibila…dar stau

    si ma gandesc ca de acum va incepe actiunea,si aici ma refer

    la faptul ca Edward e profesor iar Bella e inca eleva…desi stiu

    ca vor infrunta totul…asa cum a spus si Esme :”Edward,

    adevăratul răspuns la toate astea, îl ştii doar tu dragule; iar

    mai devreme sau mai târziu vei găsi o soluţie la asta;

    indiferent de consecinţele pe care le va genera decizia ta…

    DAR DACĂ O IUBEŞTI, ATUNCI VEI ŞTI CE AI DE FĂCUT…”

    Anyway……sunt sigura ca se va descurca cumva ei…acum

    ramane Tanya…pisicuta care zgarie rau.Si ma mai astept si

    la o mica razbunare din partea lui Jake….

    Dar pt moment trebuie sa ne bucuram ca se aseaza

    lucruriile in viata Bellei,admir forta ei de-a incerca sa treaca

    mai departe de ceea ce i s-a intamplat,si mai ales e foarte

    bine ca vrea sa vb despre viol…..poate starea asta ei s-a

    datorat si faptului ca s-a inchis in ea….cateodata e bine sa

    vb cu cineva,sa intorci problema care te macina pe toate

    fetele,ca sa poti trece mai departe,iar ea din pacate nu a

    facut asta si s-a vazut ce efect a avut.Crede-ma cand am

    citit ca isi revine,mai ales ca relatia ei cu Charlie si Renne

    reinvie,aproape ca eram fericita pt Charlie,sa isi vada fiica

    facand aceleasi lucruri ca inainte si sa nu mai fie

    rece….ummmm….aproape am facut dansul fericiri…

    Ei…great job! ca de obicei…se spune ca daca nu ai trait

    anumite sentimente,situatii nu se poate descrie,scrie

    despre ele…Iar tu….ai trait multe….prea multe…mereu ma

    surprinzi cat de bine poti descrie anumite trairi…mie nu imi

    reusesete asta…ai uitat ceva!

    Previw-ul…ei…dar pana sapt viitoare nu mai e mult….

    Spor……

    Sa ai un weekend placut si relaxant…

    kisses&hugs

  5. Spectacular…momentul daruirii complete,fara regrete unul celuilalt…
    Ma asteptam ca Bella sa incerce sa refaca ceea ce a mai ramas din relatia ei cu parintii ei.Tragedia aceea a schimbat-o complet si a transformat-o intr-o fata iresponsabila,nepasatoare,dar asta era doar in aparenta-o masca pentru a se apara de durere.Ma bucur ca incearca sa devina o persoana mai buna pentru a se ridica la nivelul lui Edward,dar cred ca va fi foarte dificil momentul dezvaluirii secretului ei-ma intreb ce s-a intamplat cu James?
    Renne-o mama ramane o mama indiferent de greselile fiicei ei,niciodata un parinte adevarat nu-si reneaga copilul,care este universul lui…Iar Charlie,desigur ca este incantat de dorinta de apropiere a fiicei lui-se aplica aceeasi regula ca si in cazul lui Renne(de ce a sunat atat de matematic,rece-anyway).Oricum este un moment foarte important in poveste-dar situatia nu s-a rezolvat,nici pe de parte-totul abia incepe,sunt curioasa ce atitudine vor adopta unul fata de celalalt la scoala.Ma refer la faptul ca au totusi un statut social in aceea institutie si in afara de asta relatia lor nu este oficiala iar zvonurile,asa cum a recunoscut chiar Bella,sunt in floare…
    Dar acesta este momentul lor,si dupa toata aceasta confuzie,batalie interioara,durere,neputinta ei merita ‘o noapte plina de lumina’-visul lor s-a implinit si sunt doar ei doi…
    Ps.:Multumesc din suflet pentru toate comentariile tale la cele doua ficuri.Iar acum trec la next-ul,pentru ca am pierdut atat de mult….Felicitari pentru capitol,asta daca nu am spus/scris,este un capitol foarte frumos si trezeste atat de multe emotii…

  6. frumoase vorbele lui Esme…si frumoasa dragostea dintre cei doi…nu e fructul interzis cel mai dulce?….8->…sper ca bella sa-i pov cat mai repede c i s-a intamplat cu James
    ( X-( )
    Kisses:*>:D<…
    p.S:ai meritat locul 1 la concurs;)

  7. E atat de frumos,emotionant…mi-au dat lacrimile…
    Doar ei doi…nevoia si iubirea a invins obstacolele :X
    Ador povestea…sunt curioasa cum va evolua relatia…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s