MEMORIES OF US

BPOV

Stăteam şi mă uitam la poza din mâna mea. Înrămată în argint, fotografia în alb şi negru vorbea despre dragostea adevărată şi fericirea pură. Mă uitam la cei doi oameni şi mă întrebam ce s-a întâmplat cu ei. Băiatul se uita la ea cu atât de mult devotament. Zâmbetul fetei avea atât de multă afecţiune. Ei urmau să fie împreună pentru totdeauna. În fiecare zi din totdeauna, a promis el.

Cum s-a terminat totul atât de rău?

Îmi aminteam ziua în care a fost făcută poza. Era o frumoasă zi de primăvară. Mai bine zis, cât de frumoasă putea fi primăvara în Forks; nu fuseseră decât şaisprezece grade. Angela trecea prin faza ei de fotografie alb-negru- cărase acea cameră cu ea oriunde, făcând poze la tot ceea ce vedea. Ne-am uitat la o mulţime de fotografii a unor copaci înfloriţi. Edward şi cu mine stăteam pur şi simplu, aşteptând-o pe ea să termine de fotografiat perfect o bancă, în timp ce vorbea mai mult cu ea însăşi, despre simboluri ale consumerismului. Ne atingeam bineînţeles. În acele zile, nu ne puteam abţine, nu ne puteam ţine mâinile departe unul de celălalt. Nu mă simţeam niciodată bine dacă el nu mă atingea într-un fel. Încă nu mă simţeam în regulă fără atingerea lui. În prezent însă, am învăţat să trăiesc fără asta.

Eram atât de atenţi unul la celălalt în acea zi că nici nu am observat când Angela ne-a făcut această fotografie. De abia după ce am văzut zecile ei de fotografii a copacilor primăvăratici, am găsit poza noastră. Am implorat-o pe Angela pentru negativ şi am făcut o altă copie. Am găsit o ramă şi i-am dăruit-o lui cu ocazia primei noastre aniversări. Nu era aceeaşi ramă ca cea de astăzi. Asta era o ramă mai potrivită, care se potrivea mai mult în decor. Câteodată mă întrebam dacă nu cumva singurul motiv pentru care această poză a rămas în continuare la vedere,  este pentru că ea se potriveşte cu decorul sufrageriei noastre extrem de formale, ce predomina în culori de alb. Decoratorului nostru îi plăcuse sentimentul artistic pe care îl generau combinaţiile de negru şi alb; slavă Domnului astfel pentru entuziasmul artistic al lui Angela. Edward în schimb nu părea să fie interesat de nici una dintre variante.

Pe atunci, imaginea părea să oglindească tot ceea ce eram: devotamentul privirilor noastre, dorinţa permanentă de atingere, zâmbetele noastre orbitoare şi mai mult decât orice, inepuizabila nevoie de sărut.

Dacă ar fi depins numai de mine, mi-aş fi petrecut întreg timpul sărutându-l pe Edward. În ceea ce mă privea, până şi respiraţia venea pe locul doi. Sentimentul gurii lui pe a mea, mâinile lui rătăcind pe trupul meu, devenind un pic mai dur pe măsură ce devenea mai pasional, felul în care corpul său se aplecă înspre al meu, atrăgându-mă astfel în propria noastră bulă de aer. Credeam că nimic altceva nu poate fi mai bun. Bineînţeles, pe măsură ce relaţia noastră progresa, am învăţat că, defapt, se poate şi mai bine de atât, mult mai bine. Partea fizică a relaţiei noastre nu a constituit niciodată o problemă.

Am pus fotografia delicat pe pat, lângă mine. A fost singura poză pe care am adus-o aici cu mine. nu puteam suporta mai mult; erau atât de multe altele ce au marcat etapele din viaţa noastră. Absolvirea liceului, prima noastră zi la Darthmount, primul nostru apartament, absolvirea facultăţii, a 40-a aniversare a lui Esme şi Carlisle, nunta lui Emmett, nunta lui Alice.

Nunta noastră.

Am aşteptat până la terminarea colegiului. Vroiam să fim maturi şi să arătăm familiilor noastre, că nu grăbim lucrurile. Edward m-a cerut în căsătorie în seara în care a primit rezultatele examenului final; pur şi simplu nu mai putea aştepta nici un moment în plus. În acea noapte am făcut dragoste pentru ore întregi, bucurându-ne de pură apropiere. Mi-a şoptit în ureche, cuvinte perfecte de adoraţie, de dragoste, mâinile lui divinizând trupul meu, iar mai târziu, când m-a posedat, mi-a şoptit aproape indescifrabil: “A mea pentru todeauna”.

Am crezut că ziua nunţii noastre era începutul eternităţii. Alice a fost în spatele nostru, asigurându-se că totul va ieşi perfect. I-aş fi spus că nu conta. Atâta timp cât Edward era acolo cu mine, totul era perfect. Nu mă deranja- ea şi-ar fi rotit ochii distrată şi ar fi spus ceva despre cât de îndrăgostiţi eram, bolnăvicios chiar. Aşa că m-am dat deoparte şi am lăsat-o să facă ce vrea ea. Era cadoul ei pentru mine; contribuţia lui Alice de a mă primi în familie cu braţele deschise şi de a mă face sora ei.

Charlie a fost cel care m-a condus. Braţul său care mă susţinea, era singurul lucru care mă oprea pe moment să nu fug direct la Edward. Eram nerăbdătoare să mă marit- vroiam ca toată lumea să ştie că el era acum al meu, doar al meu. Ceremonia nu a făcut altceva decât să confirme încă o dată că noi eram făcuţi unul pentru altul. Eram uniţi: mână cu mâna, inimă cu inimă, suflet cu suflet. Imediat ce am păşit în bisericuţă, privirea mea a întâlnit-o pe a lui. El era că nordul meu magnetic al unei busole, totul la el mă atrăgea. Zâmbetul său s-a amplificat şi am crezut pentru un moment că ar începe să plângă. Apoi fericirea a izbucnit şi el pur şi simplu radia. Întotdeauna mă privea aşa. Ca şi cum eu intruchipam toate visele lui care se îndeplineau. Când au dispărut toate astea? Şi de ce eu nu am observat???

Am fost atât de mândră în acea zi; mândră că îi aparţineam lui. Eu eram în continuare mândră de el. Ajunsese atât de departe. În ziua în care a fost investit în funcţia de senator adjunct pentru Washington, i-am fost alături cu o extrem de mare satisfacţie. Am stat în spate cu familia lui şi aveam impresia că voi izbucni în plâns de la atâtea emoţii. Toată lumea ne-a avertizat atunci că aşteptările de la campania  ce venea, ne va depăşi intr-u totul, lăsându-ne pustii, dar noi nu am crezut niciodată asta. Ne aveam unul pe celalalt- singurătatea deci nu putea fi posibilă. Am plecat din apartamentul din Seattle şi am găsit un mic locuşor în Washington DC. Mi-am divinizat de multe ori, job-ul de reporter independent, în timpul primei sesiuni a Senatului. Lucram când lucra şi el, de multe ori până târziu în noapte. Dormeam când dormea şi el, şi în puţinele sale zile libere, exploram oraşul şi împrejurimile acestuia.

Era ironic atunci cum, slujba care totuşi ne ţinea atât de mult timp împreună era şi cea care ne despărţea puţin câte puţin. A început destul de inofensiv; o simplă replică dintr-un articol de două pagini, ce făcea o uşoară remarcă la legislaţia pe care Edward o susţinea. Nu făcusem un secret din faptul că aveam viziuni politice diferite. Nici măcar nu era ceva surprinzător. El era rezultatul unei mari generaţii de filantropi de stânga, în timp ce eu eram fiica unui şef de poliţie a unui mic orăşel. Surprinzător era faptul că ne înţelegeam totuşi de atâtea ori. Dar acel articol a creat o panică generală la biroul lui Edward.

Pe măsură ce a câştigat experienţă dar şi respect ca senator, a atras cu el şi mult mai multe responsabilităţi. Până în momentul în care articolul de scandal a apărut, el avea deja un mic personal politic susţinător. Erau îngroziţi de faptul că am îndrăznit să îmi exprim opiniile personale, independent, şi contrare la adresa lor. A fost o mică criză în biroul lui Edward, unde Jane, şefa personalului lui, a vorbit în continuu despre marea amploare a “fărădelegilor” mele, iar eu am tot aşteptat ca Edward să vorbească, să îmi ia apărarea, dar nu a spus nici un cuvânt. Cred că o mică parte din mine a murit în acea zi. O altă parte mai mare a murit în ziua următoare, când am descoperit că Jane a lansat o declaraţie ce retracta toate comentariile din partea mea. Am năvălit în biroul lui Edward, cerându-i să o concedieze, dar în loc de asta, el i-a luat apărarea.

După toate astea, am încetat la a-mi mai împărţi părerile politice cu cititorii mei. Cum politica a  început să se infiltreze în orice părticică obişnuită a vieţii din America, nu mai aveam prea multe de spus. M-am limitat la subiecte de tiraj redus: divertisment, modă, design; lucruri despre care ştiam şi îmi păsa mai puţin, dar care mă păstrau în siguranţă. Job-ul de care fusesem atât de mândră, devenise acum ca un ştreang în jurul gâtului, aşa că într-un final, am renunţat. Nu aveam nevoie de bani; Edward avea destui. Jane mă felicita acum. Aparent, era o imagine bună pentru adversari, că Edward era cel care îşi întreţinea soţia financiar. Toţi presupuneau că eram acum pe punctul de a ne forma o familie, dar eu nu m-am deranjat să le corectez convingerile.

Şi aşa am devenit o banală şi plictisitoare soţie casnică. Munca de caritate pe care o puteam face era şi ea limitată. Esme, mama lui Edward, m-a luat sub aripa ei, a încercat să mă orienteze spre alte funcţii de partid. Ştia cât de plictisită eram şi a încercat totul să mă convingă să scriu din nou, dar eu nu mai vroiam să risc. Am devenit şi mai apropiate, chiar dacă eu şi fiul ei ne îndepărtam tot mai mult.

După ce am renunţat la slujba mea, nu am mai avut un motiv de a călători la Washington DC cu Edward. Prima dată când am decis să rămân acasă, nici măcar nu a clipit. Am sperat că măcar va veni şi va încerca să mă convingă să mă răzgândesc dar în loc de asta, a spus ceva despre faptul că eu îndrăznesc să mă plictisesc în timp ce el munceşte, după care s-a închis în biroul lui. Altceva s-a terminat.

Stând acum în patul meu vechi de acasă, mă întrebam de ce nu i-am spus pur şi simplu ce simţeam atunci. Obişnuiam să ne spunem unul altuia orice. Vorbeam ore întregi despre cele mai ciudate lucruri, pur şi simplu pentru bucuria de a ne auzi vorbind. Aveam dezbateri verbale pe probleme cotidiene, până ce tensiunea dintre noi devenea prea puternică şi sfârşeam prin a ne rupe reciproc hainele de pe noi din pasiune. Edward, susţinându-şi convingerile, numai în nişte ochelari de lectură şi într-un prosop înfăşurat în jurul mijlocului, era unul dintre cele mai sexy lucruri pe care le-am văzut vreodată. Puteam să jur că purta ochelarii aceea după, numai pentru a mă întărâta şi mai mult.

Şi totuşi eram aici. Singură. Mi-am părăsit soţul, cu care eram căsătorită de zece ani, prin intermediul unui bileţel. Mă întrebam dacă l-a găsit până acum. Trebuia ca în seara asta să ajungă acasă, dar de multe ori întârzia; poate că încă nici nu a părăsit Washington-ul. Dar va găsi bileţelul în cele din urmă. VA VENI OARE SĂ MĂ CAUTE? VA SUNA MĂCAR? Sau mă voi trezi într-o dimineaţă cu un străin în faţa uşii care îmi va prezenta nişte acte de divorţ?

Acel ultim gând m-a distrus. Când am plecat, am crezut că suferinţa nu poate fi mai mare decât atât.

Mă înşelasem.

EPOV

Stăteam şi mă uitam la poza din mâna mea. Am încercat să mă concentrez asupra oamenilor din fotografie, să îmi aduc aminte când a fost asta, dar nu reuşeam. Tot ceea ce auzeam erau cuvintele ce îmi alergau în continuu în minte.

M-a părăsit. A plecat…

Nu puteam să găsesc un sens acestor cuvinte. Era ca şi cum creierul meu încetase să mai funcţioneze; nu mai eram capabil nici de mişcare. Nu mai mergea nimic, pentru că Bella era plecată.

M-a părăsit. A plecat…

Am lucrat disperat în ultimele patru zile, pentru a termina totul mai repede şi a ajunge acasă. De mult prea multe ori, îmi făcusem planuri să mă întorc acasă mai devreme, dar exact în ultimul moment mai apărea ceva ce mă oprea pe loc. De data asta, eram hotărât să nu mai las asta să se întâmple. Aveam nevoie să ajung acasă şi să îmi văd soţia. Aveam nişte decizii importante de luat şi discuţia nu putea fi purtată la telefon. Aşa că am supravieţuit cu numai 5ore de somn pe noapte şi cu un morman de dosare de pe birou, şi într-un final, am reuşit să ies pe uşă şi să părăsesc biroul. Seth m-a ajutat iar Jane, m-a acoperit în timp ce am ieşit pe uşa din spate. Va trebui să îi dau o mărire de salariu.

M-a părăsit. A plecat…

Toată acea muncă a fost pentru nimic. Am ajuns prea târziu. Am ajuns la o casă cufundată în întuneric şi mult prea liniştită. M-am speriat initial- eram îngrozit de faptul că ar putea fi rănită şi inconştienţa prin casă. Am spart practic uşa, în elanul meu de a intra mai repede în casă. În loc de asta, am găsit în schimb un şifonier gol şi un bileţel.

Acest bileţel. M-a părăsit şi tot ce putea să spună era să îşi ceară scuze pentru potenţialul efect pe care l-a avut asupra carierei mele. Ca şi cum mi-ar fi păsat de asta. Ca şi cum aş putea avea o carieră fără ea. Ca şi cum aş putea avea o viaţă fără ea. Eu de abia dacă puteam să respir fără ea; cum putea să creadă că aş fi în stare să aleg cariera în locul ei???

Dragă Edward,

Îmi pare rău. Ştiu că ăsta este un fel groaznic de face asta, dar trebuie să plec. Nu mai pot fi cea care pierde în acest menage-à-trois; tu, eu şi biroul tău. Aşa este mai bine. În acest fel te poţi concentra mai bine asupra carierei tale.

Nu te îngrijora. Voi fi foarte dicreta. Nu voi face nimic public decât după alegeri. Am plecat acasă la Charlie. Poţi spune presei că îmi vizitez tatăl în vârstă. Asigură-te că vei menţiona şi despre legăturile tale cu aplicarea corectă a legii, pentru ca totul să decurgă bine.

Ai grijă de tine,

Bella.

În continuare nu puteam înţelege. Cum putea Bella să creda că propria carieră era mai importantă decât ea? Cum am trecut de la râsete şi de la nişte adolescenţi înnebuniţi de dragoste ca în fotografie, la asta?

Îmi amintesc şi acum ziua în care mi-a dăruit această poză. Fusese prima noastră aniversare. Eram nerăbdător de săptămâni întregi. Vroiam să o răsfăţ pe Bella cu multe cadouri, eram atât de fericit că era a mea. Am vrut să o invit la cină şi să dansăm. Vroiam ca toată lumea să ne vadă, mai exact să vadă zeiţa care era a mea. Eram pur şi simplu în delir că ea vroia să fie cu mine, şi mai sigur că niciodată că vom fi împreună pentru totdeauna. Am vrut să îi cumpăr un inel încă din liceu pentru că am ştiut că o voi cere într-o zi în căsătorie, încă de la primul nostru sărut. Ea era totul pentru mine şi nu îmi puteam imagina viaţa fără ea.

M-a părăsit. A plecat…

Nu am făcut nimic din toate astea. Eram prea tânăr atunci ca să o cer în căsătorie şi ştiam că Bella nu ar aprecia un restaurant somptuos. În ceea ce priveşte dansul,  probabil că ar fi fost îngrozită. Am organizat un picnic pentru noi, şi am dus-o la locul nostru preferat, o poiană în inima pădurii, unde puteam fi singuri, iar în locul inelului pe care vroiam atât de mult să îl dau atunci, i-am dăruit un lănţişor cu o inimă de cristal. A înţeles simbolul, a înţeles totul, iar în schimbul lui, mi-a dat această poză; o amintire a noastră, pe care o preţuiam nespus încă de atunci. Decoratorul a dorit să îi pună o altă ramă, pentru o “înfrumuseţa” cică. Am refuzat şi i-am dat o copie în schimb. Originalul era al meu; îl luăm oriunde cu mine, tot timpul. Preferăm să fie o copie în sufrageria noastră; era o parte din noi în toată acea perfecţiune falsă a unui decor. Credeam că Bellei îi va plăcea asta. Dacă însă i-a plăcut, nu a suflat niciodată o vorbă.

M-a părăsit. A plecat…

Tot nu avea nici un sens pentru mine. Puteam să mă uit înapoi la trecutul nostru, dar nu puteam să găsesc acel punct de unde totul s-a schimbat, ajungându-se la asta. Fusesem atât de încrezători, atât de dornici de aventură. Chiar dacă a fost vorba despre absolvirea liceului, despre începerea colegiului împreună, găsirea primei locuinţe, sau angajarea pentru un loc de muncă, acceptam orice provocare, sărbătoream fiecare reuşită, suportam orice eşec, doar împreună. Pur şi simplu, nu puteam gândi altfel.

Ziua căsătoriei noastre a fost cea mai frumoasă, mai fericită, mai minunată zi a vieţii mele. Mai bine decât a absolvi Summa Cum Laude, mai bine decât a fi ales pentru Senat, mai bine decât orice am făcut sau voi face vreodată. Privind-o pe Bella cum mergea pe micul culoar spre mine, mai frumoasă decât orice altă femeie, a fost practic oglindirea viselor mele care s-au îndeplinit. Dar şi mai frumoase au fost cuvintele pe care ea le-a spus la altar lângă mine. Promisiunea ei pentru totdeauna, s-a întipărit în inima mea. Am făcut multe promisiuni la viaţa mea, unele mici şi private, şi altele mari. Am făcut un jurământ la preluarea mandatului- angajaţilor mei şi tarii- în timp ce părinţii mei şi Bella mă priveau mândri, dintr-o parte. Dar nimic nu era mai important, decât acea promisiune pe care am făcut-o în ziua nunţii mele. O voi iubi, preţui, onora şi proteja pentru restul vieţii mele. Am vorbit serios atunci, şi asta cred şi astăzi. Dar cum aş putea face asta acum?

M-a părăsit. A plecat…

Amorţeala a început să se risipească iar în locul ei am simţit durerea începând să se formeze. Am pus fotografia cu grijă pe pat lângă mine, după care mi-am lăsat capul în mâini. Mi-am apucat părul, trăgându-l cu putere, în speranţa de a mă distrage un pic de la suferinţă. Nu a mers. Senzaţia de stres a devenit tot mai puternică, până când am făcut totul pentru a nu începe să ţip.

Sunetul telefonului m-a zguduit din închisoarea propriilor gânduri. Am vrut să răspund, dar pur şi simplu, nu aveam puterea să mă mişc. După un timp s-a oprit şi m-am întors înapoi în închisoarea mea. Telefonul a sunat din nou; l-am ignorat. A sunat o a 3-a oară; din nou l-am ignorat. A continuat să sune. Într-un final, fiind motivat de faptul că ar putea fi Bella cea care vrea să vorbească cu mine, am reuşit să îmi ridic mâna şi să răspund.

“Edward? În sfârşit, te-am sunat fără oprire. De ce nu ai răspuns?” vocea lui Jane se auzi. Nu era vocea pe care o vroiam, aşa că creierul meu s-a închis din nou. “Edward? Eşti acolo? Edward, de ce nu îmi răspunzi?”

“M-a părăsit. A plecat.”, am răspuns, vocea spargandu-mi-se, devenind de nerecunoscut, şi atunci am închis telefonul.

Aveam nevoie de o băutură.

**********

M-am trezit în dimineaţa  următoare din cauza unui ciocănit neîncetat. Am cedat aseară după jumătate de sticlă de Jack Daniels; nu am ţinut niciodată la băutură. Bella obişnuia să mă ironizeze cu faptul că avea jumătate din greutatea mea, dar o dublă rezistenţă la băutură. M-am întrebat pentru o secundă unde era ea, după care creierul meu a făcut legătura dureros.

M-a părăsit. A plecat…

Ciocănitul a devenit mai puternic, împreună cu o voce care îmi strigă numele. M-am ridicat încet şi m-am împleticit cu greu pe scări, pentru a răspunde la uşa din faţă. Afară, pe veranda mea, cu totul la locul lui, cu machiajul perfect aplicat, era Jane.

“Arăţi ca naiba, Edward.”

Nu aveam energia necesară pentru a mă certa cu ea pe moment. M-am dat la o parte din calea ei, lipsit de vlagă, pentru a o lăsa să intre. A mers direct în sufragerie, după care şi-a găsit locul în faţa şemineului.

“Ia un loc, Edward.” Ca şi cum ar fi fost în casa ei. M-am aşezat.

“Ştiu că asta a fost ca un şoc pentru tine, deşi nu îmi imaginez de ce este aşa. Dar trebuie să vezi asta ca pe o şansă, Edward. Eşti deja extrem de popular atât în rândul femeilor, cât şi a tinerilor totodată. A fi singur acum, va face asta şi mai bine. Şi să fim sinceri, Isabella niciodată nu a fost alături de tine. A fost din ce în ce mai puţin la discursurile tale în ultimul timp. Asta poate fi ceva bun, Edward, dacă ştim să profităm. Trebuie doar să găsim o cale prin care să o convingem să nu spună nimic  de asta până la final.”

A început să se mişte agitată prin cameră în timp ce eu mă uitam la ea cu groază. Am ştiu dintotdeauna că pentru Jane, politica era ceva mai de preţ decât sângele. Îi plăcea lupta. Îi era din ce în ce mai greu să accepte un compromis şi vroia să câştige mereu. Dar asta era ceva diferit. Niciodată nu am văzut-o atât de crudă. Sau poate că nu am văzut asta niciodată pentru că nu era direcţionată spre mine. cuvintele ei de început mi-au revenit în minte.

“Poftim? Ce ai vrut să spui, Jane? Nu îţi poţi imagina de ce asta este un şoc pentru mine?”

S-a întors înspre mine, expresia ei iritată pentru că fusese întreruptă.

“Serios, Edward, chiar ai fost singurul care nu şi-a dat seama că se va întâmpla asta? Tu şi Isabella eraţi extrem de apropiaţi. Când a fost ultima dată când aţi făcut ceva împreună? Ea nu a mai venit deloc la Washington. Ştii măcar ce face cu timpul ei liber? Poate că avea un iubit pe aici pe undeva, sau poate că şi acum, ea este cu un EL, împreună. Nu că mi-ar păsa. Atâta timp cât îşi ţine gura…”

“Eşti concediată!” nu mi-am ridicat vocea, dar era de ajuns să îi opresc elanul. “Cum îndrăzneşti? Mariajul meu se destrăma şi tot ce poţi spune tu este că va fi mai bine pentru cariera mea? Şi că probabil ea acum, este cu altcineva?” Furia îmi creştea, şi mi-am pus pumnii strânşi pe coapse. “De ajuns, Jane. Ieşi afară din casa mea.”

“Edward, dar eu doar…”

“Nu.” Pentru prima dată refuzam să o mai ascult. “Trebuie să pleci, Jane. Chiar acum.”

Şi-a luat valiză şi, fără nici un alt cuvânt, a ieşit din casă. Va trebui să o concediez din nou. După ce totul se va termina, când o voi putea înfrunta, şi când îşi va da seama că am vorbit serios, şi că nu a fost doar o reacţie a mea de la stresul situaţiei. Nu voi putea lucra niciodată cu cineva care vedea destrămarea mariajului meu ca pe o oportunitate de a câştiga mai multe voturi.

Pe cine păcăleam? Nu vor mai fi alegeri, nu vor mai fi voturi. De abia puteam să fac faţă stresului job-ului aşa cum era el. Fără Bella însă… şi cuvintele reveaneau…

M-a părăsit. A plecat…

Telefonul mi-a sunat din nou; telefonul casei de această dată şi nu mobilul. Am pornit înspre el, sperând din nou că va fi Bella, dar la apelant apărea Alice. Sora mea, care deşi locuia în cealaltă parte a ţării, de fiecare dată avea o linie directă ciudată la gândurile mele, ştiind mereu când aveam nevoie de ea. Am ridicat receptorul, deodată disperat de a vorbi pur şi simplu cu cineva.

“Edward?”

“M-a părăsit, Alice. A plecat.”

“Ştiu, dragule.” Poftim? Ce a spus? “Charlie m-a sunat.”

“Ce fac Alice? Cum repar asta?”

A oftat. “Nu ştiu Edward. Dar trebuie să te gândeşti foarte bine. Vrei să repari asta? Sau vrei să o laşi să plece?”

Simţeam că îmi va exploda capul. “Dacă vreau… Normal că vreau să repar. Este soţia mea! Vorbim despre Bella aici. Cum crezi că aş lăsa-o să plee? ”

“Edward, Bella vorbeşte cu mine. Ştiu că lucrurile nu au fost prea bune între voi în ultima perioadă. Mă întrebam doar dacă tu ai decis să… renunţi.”

Nu mai puteam vorbi coerent. Ideea că până şi sora mea ştia despre problemele mariajului meu, înaintea mea, m-a dat peste cap, era prea mult. M-am bâlbâit un pic până ce vocea ei s-a auzit din nou.

“Dar întreabă-te asta, frate mai mare. Dacă o vrei înapoi, dacă vrei să lupţi pentru ea, atunci de ce naiba mai eşti încă în Seattle?”

La cuvintele ei, creierul meu a explodat. Avea dreptate. Nu mai puteam sta aici. Trebuia să fiu unde era şi Bella. Mi-a spus unde a plecat, iar eu am stat şi am pierdut o noapte întreagă. Am trecut la acţiune, fugind practic sus pe scări, pentru a arunca nişte haine într-un bagaj, înainte de a-mi lua cheile de la maşină. Nici nu mi-am dat seama că ţineam în continuare telefonul în mână până ce nu am auzit vocea lui Alice, atrăgându-mi atenţia.

“Trebuie să plec, Alice. Trebuie să conduc până în Forks.”

“Bravo. Bun băiat.” a răspuns, cu un amuzament evident în voce, după care a închis.

BPOV

Mă plimbam haotic prin casă. Charlie plecase la servici. Oricât de mult ar fi vrut să mă ajute, nu putea face faţă, nivelului meu de supărare. Am mai folosit un pic de energie pentru a curăţa fiecare bucăţică din bucătărie şi baie, dar casa lui Charlie era una mică, şi în scurt timp, am rămas fără nimic de curăţat. M-am gândit că ar trebui să fac nişte cumpărături; aş putea găti ceva pentru Charlie. I-ar prinde bine nişte mâncare adevărată, nu gen fast-food, dar totuşi nu mă puteam convinge încă să părăsesc casa.

Ştiam de ce. Pentru că în adâncul sufletului, încă sperăm CĂ EL VA VENI. Stupid, stupid. Au trecut mai mult de 24de ore şi nici un cuvânt. Nu trebuia să mai sper la prea mult. Ar trebui să trec mai departe, la o nouă viaţă şi anume consecinta faptului că eu am decis să plec. Dar în continuare, stăteam în casă, sperând din nou şi din nou, că el va veni la mine, dar ştiind că nu este aşa.

Mă înşelasem.

Sunetul unor cauciucuri de maşină scârţâind pe alee, m-a trezit din reverie. Portiera unei maşini trântite şi sunetul unor paşi grăbiţi spre veranda din faţă, şi atunci m-am blocat pe loc, prea speriată să ştiu cine ar putea fi, îngrozită dacă nu ar fi el. Sunetul unei mâini bătând în uşa din faţă, şi apoi în sfârşit, sunetul pe care doream atât de mult să îl aud acum: vocea lui Edward, strigându-mi numele.

“Bella. Bella, lasă-mă să intru. Trebuie să vorbesc cu tine.”

M-am îndreptat către uşă uşor, rugându-mă ca acesta să nu fie un vis care să mă dezamăgească când mă voi trezi. Bătaia s-a oprit în timp ce mergeam şi mai apoi am auzit un uşor sunet al capului lui ce lovea uşor lemnul uşii.

“Te rog, Bella. Am nevoie de tine.”

Durerea mi-a străpuns inima şi atunci i-am deschis. Mi-am ridicat ochii asupra omului care stătea acum în faţa mea. Ochii roşii, haine şifonate, părul într-o adorabilă dezordine, disperarea văzându-se în fiecare parte a staturii lui; era în continuare cel mai frumos bărbat pe care îl văzusem vreodată. Doar uitându-mă la el, simţeam din nou că trăiesc. El încă era nordul meu magnetic al busolei, şi întotdeauna va fi. Edward se uită înapoi la mine, ochii lui de un verde intens, ţintuindu-i pe ai mei, până când colţurile gurii sale s-au curbat în zâmbetul meu favorit.

“Bună.” a spus îmbietor.

I-am zâmbit timid înapoi. “Bună.”

Cu o încetineală agonizantă, ca şi cum aş fi fost o iluzie, de care i-ar fi fost frică să nu dispară la o mişcare mai bruscă, braţul lui s-a ridicat până ce mâna lui mi-a cuprins delicat obrazul. Mi-am aplecat obrazul în căldura palmei sale, cufundându-mă în amintirile cu noi. Ştiam că trebuie să stăm jos, să discutăm despre asta ca nişte adulţi. Aveam atât de multe de discutat, de rezolvat, atât de multă linişte fusese între noi, dar nu puteam să opresc adolescenta din fotografia noastră, care ieşea acum la suprafaţă. Copleşitoarea nevoie de a-l atinge, de ai simţi pielea sub degetele mele, m-au făcut să îmi ridic şi eu mâna, pentru ai atinge obrazul. Degetele mele i-au stabatut încet pielea, îndreptându-se spre păr, o mişcare atât de familiară, dar care acum parcă părea nouă. Edward şi-a închis ochii, mâna lui căzând obosită de pe faţa mea, după care a respirat adânc în timp ce degetele mele au început să se joace în părul lui.

Nu-i mai văzusem părul atât de dezordonat de ani de zile; Jane întotdeauna îl determină să şi-l ţină sub control spunând: “Nimeni nu vrea să îl vadă pe Senatorul Statelor Unite, arătând ca şi cum de abia s-a dat jos din pat.” Ei bine, mie îmi plăcea. Vederea look-ului lui, uşor dezordonat, îmi trezeau atât de multe amintiri, şi adolescenţa din mine înflorea şi ea. Am făcut un pas înainte şi l-am sărutat dulce pe bărbie. Era locul meu preferat pentru sărut, unul dintre puţinele locuri neacoperite a corpului lui, unde puteam ajunge cu cei 1,65cm ai mei. Ochii lui Edward s-au deschis brusc, măriţi, uitându-se la mine de aproape. Mi-am ridicat fată înspre a lui şi într-un final s-a mişcat.

Mâinile sale mi-au cuprins faţa iar gura sa a coborât pe a mea. Sărutul era pasional, limita grea a disperării lui şi a dorului mistuitor ajungând la mine. Ca de fiecare altă dată, sărutul lui mi-a trezit la viaţă propria dorinţă. După propria lor voinţă, mâinile mele au rătăcit singure pe hainele lui, încercând să găsească nasturii, pentru a le putea da la o parte. A întrerupt sărutul, amândoi luptându-ne pentru aer.

Mi-am dat atunci seama că eram amândoi în continuare în faţa casei lui Charlie, sărutându-ne ca doi adolescenţi şi puteam să văd că la asta se gândeşte şi Edward. A făcut un pas înainte intrând în casă, după care s-a întors pentru a închide uşa în urma lui. Am crezut pentru un moment că va începe să vorbească despre noi, aşa că mi-am pus un deget delicat pe buzele lui. TREBUIA SĂ VORBIM, DAR AVEAM ACUM NEVOIE DE ASTA MAI MULT. Ochii lui străluceau. Rapid, a ajuns la mine, şi m-a luat în braţe, urcând scările cu mine.

Dormitorul meu nu s-a schimbat prea mult de când l-am cunoscut, lucru valabil şi pentru dimensiunea patului meu minuscul. În toţi anii noştri împreună, nu am făcut dragoste niciodată în aces pat. Cei 1,85cm ai lui Edward, nu ar fi putut încăpea comfortabil; părinţii lui locuiau aproape şi aveau şi un pat imens pentru oaspeţi, fapt pentru care mergeam tot timpul acolo în vizitele noastre. Dar acum, se părea că patul meu, va fi pentru prima dată onorat.

Edward m-a aşezat cu grijă pe pat, după care a îngenunchiat pentru a-mi da jos pantofii şi tricoul. Încet, dar plin de adoraţie, mi-a dat jos toate hainele, până ce am rămas complet dezbrăcată. În continuare fără nici un cuvânt, s-a dezbrăcat şi el după care a venit lângă mine. Mi-am plimbat mâna peste muşchii tari ai corpului său; se uită la ea curios, ca şi cum nu înţelegea ce se întâmplă. Ochii săi au trasat ca o urmă de la braţul la umărul meu, ajungând într-un final la faţa mea, cu aceeaşi expresie confuză pe chip. Deodată, faţa lui s-a schimonosit dureros, respirând greu.

“Nu mă părăsi, Bella. Te rog nu mă părăsi. Nu pot trăi fără tine. Nu pot…”

Pura tortură din glasul lui, s-a răsucit ca un cuţit în inima mea. M-am ridicat puţin, capturându-i faţa cu mâinile mele şi acoperindu-i buzele cu ale mele. M-a sărutat înapoi, disperat în dorinţa de a fi mai aproape, mai adânc. Am coborât înapoi pe pat, aducându-l cu mine, liniştindu-l cu sărutul meu. Am început să ne mişcăm împreună, un dans atât de familiar pe care nu credeam că îl voi mă trăi vreodată.

Ştia fiecare parte a trupului meu. Mâinile şi gura să îmi dezmierdau trupul, sărutând aici, alintând acolo, încărcându-mă cu dorinţa. Nu aveam să facem dragoste încet, pentru că am fost mult prea mult timp despărţiţi, şi era prea multă pasiune între noi. În timp ce m-a posedat, mi-a şoptit cuvinte de dragoste, implorându-mă iar şi iar să nu plec. Combinaţia vocii lui de catifea cu mişcările lui din timpul actului, era prea năucitoare. Oricât de mult am vrut să mai prelungesc dulcea senzaţia a unui orgasm ce se apropia, am cedat în cele din urmă. A terminat odată cu mine, strigându-mi numele cu o dureroasă emoţie în glasul său.

Stăteam împreună în liniştea de după, trupul său covrigit în jurul meu, mâinile sale plimbându-se tandru, de jos în sus, pe braţele mele.

“Vino acasă cu mine,” a şoptit. “Te rog, Bella. Fac orice. O să renunţ la Senat, dacă vrei. DOAR… VINO ACASĂ LA MINE…”

M-am întors să îl înfrunt. “Nu poţi să renunţi, Edward. Ai făcut un jurământ. Mai mult, tu îţi iubeşti cariera.”

“Ţi-am făcut un jurământ ţie mai întâi, Bella. Tu eşti prioritatea mea, întotdeauna vei fi. Nu pot exista fără tine. Dacă îmi spui…” vocea lui a tremurat; a înghiţit greu şi s-a forţat să termine “Dacă îmi spui nu, atunci voi renunţa oricum. Nu aş mai putea sta acolo, ştiind că nu mai am capacitatea de a-mi face treaba corect. NU MAI POT FI ACEL BĂRBAT, DACĂ TU NU EŞTI LÂNGĂ MINE.”

“Jane.” am şoptit.

“Am concediat-o,” m-a întrerupt. “Te rog, nu vreau să vorbesc despre cariera mea acum. Vreau să vorbesc despre noi. Spune-mi ce trebuie să fac, Bella. Sunt dispus să te implor dacă vrei. Vorbesc serios, fac orice.”

Am respirat adânc “Serios? Chiar mă vrei pe mine?” După ce am simţit atâta timp că aş fi invizibilă pentru el, nu îmi venea să cred acum că el chiar mă doreşte, chiar şi după tot ceea ce s-a întâmplat de curând.

Respiraţia lui s-a precipat. Se forţă să răspundă, luptându-se vizibil cu el însuşi. “DA.” a spus simplu. “Chiar te vreau pe tine, şi niciodată nu mă voi opri să îmi cer iertare pentru faptul că te-am făcut să crezi că nu ar fi aşa.”

“Atunci DA. VOI VENI ACASĂ CU TINE.”

Expresia lui s-a luminat deodată, dominată de un zâmbet orbitor. Primul zâmbet adevărat, pe care l-am văzut de când el a venit aici. Mi-a alintat faţa cu săruturi, combinate cu multe cuvinte de iertare şi dragoste eternă. Ştiam că asta nu era de ajuns,  şi că alintările şi extraordinarul şi copleşitorul sex, nu puteau vindeca rana dintre noi. Va necesita multă muncă, multe lacrimi şi scuze pentru a trece peste trecutul recent: A DEPĂŞI LINIŞTEA MEA ŞI NEGLIJAREA LUI LA ADRESA MEA. Şi vor fi şi dăţi când poate ne vom întreba, dacă ne-ar fi fost mai uşor să renunţăm din start. Dar amintirea ultimelor 24de ore, suferinţa trăită şi senzaţia de pustietate, de a fi unul fără celălalt, ne va ambiţiona să trecem mereu mai departe. Ştiam că vom fi bine într-un final.

PENTRU CĂ ERAM ÎN SFÂRŞIT ÎMPREUNĂ…

……………………………………………………………………………………………………..

Cum vi s-a parut? Mie una, ideea acestui simplu one-shot, mi s-a parut  mai mult decat inspirata, si intreaga povestioara mi-a placut enorm, motiv pentru care am dorit sa il impartasesc si cu voi.

Emotiile atat de vii, zbuciumul interior intens, necazurile prin care ei trec, si finalul, fericit pana la urma, al lor… si cum totul a inceput de la o simpla poza…

Tacerea tot mai apasatoare care s-a lasat intre ei, problemele cotidiene care i-au infrant putin cate putin, distanta si multe altele, te pot face sa uiti pentru moment, de motivul pentru care lupti sa ajungi mai departe… in cazul lui Edward, Bella…

Era o vorba mai veche care spunea, mai in gluma mai in serios, ca pentru ca o casatorie sa poata rezista multi ani, barbatul trebuie sa-i spuna sotiei sale, in fiecare zi ca o iubeste.

Vi se poate parea amuzant, dar intelesul este altul: NU TREBUIE SA UITAM NICIODATA DE CEL DE LANGA NOI…

DE CE?

Pentru ca de multe ori, este mai suportabil sa fii separat de cineva, decat sa traiesti cu el in aceeasi casa, dar sa fiti niste straini…

Sper ca nu v-am plictisit cu aceasta povestioara… Va urez o saptamana frumoasa si productiva in continuare…

Kisses… la fiecare 😉

Anunțuri

11 gânduri despre „MEMORIES OF US

  1. Cuvintele tale sunt atat de adevarate…Nu am fost niciodata casatorita,dar imi pot imagina sentimentul instrainarii de fiinta iubita-incat raman doar amintirile-doar o fotografie…
    Edward a facut o greseala destul de grava atunci cand a permis chiar si pentru o secunda ca prioritatea lui sa devina cariera lui politica-doar in aparenta,pentru ca sufletul lui era condus de sotia lui:”Vino acasa cu mine.”mi-a soptit.”Te rog,Bella.Fac orice.O sa renunt la Senat,daca vrei.DOAR…VINO ACASA LA MINE…”-foarte emotionanta replica,ilustreaza atat de bine disperarea lui,dar totodata si iubirea lui…
    Dar asa cum a spus Bella,nu este suficient sa ceri iertare-este necesar sa o dovedesti prin fapte-iar ei vor trebui sa invete unul alaturi de celalalt sa nu-si mai ascunda neplacerile sau frustrarea…
    Si mie mi-a placut foarte mult one-shotul,sunt putine povesti care prezinta atat de bine,nu perfect emotiile personajelor cu ajutorul descrierii…De fapt,este one-shotul meu preferat acum-iti multumesc ca te-ai hotarat sa-l imparti cu noi…
    Si….inca astept next-ul din ‘Invata-ma sa iubesc’…Kisses&Hugs,Roxana…
    PS:Am postat urmatoarele doua capitole din MotU,daca vrei sa le citesti…

  2. Wow… acum mi-am verificat blogul si observ doua comentarii noi,iti multumesc mult.Iar in privinta one-shot-urilor,daca observi unul interesant,poti sa-l imparti cu noi,cititoarela/cititorii,nu ne deranjeaza.Iar ceea ce este cel mai important pur si simplu am uitat,Dumnezeule-sunt cu capul in nori-AI TRADUS EXCELENT,nicio greseala(nici macar una minora-gen mancatul literelor)-pentru asta am numai FELICITARI pentru tine,In plus alegerea ta a fost excelenta-iubire si durere expuse in mod stralucit intr-un shot…Magnific…Kisses…

  3. In primul rand iti multumesc ca ai impartit cu noi acest one-shot.Sunt sigura ca nu voi uita niciodata aceasta poveste atat de frumoasa,care poate fi luata drept o lectie de viata.In ziua de azi sunt multe cazuri in care o casatorie se destrama din cauza locului de munca,nu neaparat politica,chiar daca ea reprezinta un factor predominant in aceste vremuri.
    A fost o experienta interesanta sa iau parte la o asa poveste de dragoste.Am trecut de la emotie la alta,am vazut zbuciumul interiro al Bellei si neputinta ei in fata distantei care s-a creat intre ea si sotul ei mult iubit,si mai rau a fost sa privesc socul lui Edward si durerea lui.
    Ma bucur ca totul a avut un final fericit,de acum vor stii sa nu mai faca aceleasi greseli.Edward a imporat ca ea sa nu-l paraseasca si uite ca a primit ceea ce isi dorea,pe ea,acasa,insa sa nu uite ca iertarea se obtine prin fapte.
    Datorita descrierii minunate a sentimentelor personajelor si a actiunii bine plasate declar acest one-shot preferatul meu :X:X:X
    Felicitari pt. traducere >:D<
    Astept urmatorul cap. din "Invata-ma sa iubesc ",ador fic-ul tau :X
    Spor la scris :*

  4. Foarte foarte frumos…eu nu ma emotionez usor dar pot spune ca pvestioara asta chiar mi-a ajuns la suflet…atat de mult adevar in vorbele tale…mult prea frumos. Pentru mine morala e ca pentru persoana iubita trebuie sa lupti in fiecare zi nu doar atunci cand lucrurile nu merg bine. Ca de obicei, superb. xoxo

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s